Managementul Absurdului

Cand consideri ca viata ta trebuie sa fie intr-un anumit fel, si numai in acel fel, iti oferi o singura sansa la sanatate psihica si fericire. Sah mat! Managementul absurdului este stiinta de a intelege felul cum asteptarile noastre ne pot trada. 

☆ ☆ ☆

Ce este absurdul? E un topic care m-a preocupat in ultimul timp fiindca in viata noastra apar situatii pe care le-am califica drept absurde cu toate ca, daca am cere parerea celor din jur, acestia nu ne-ar da dreptate. Cu alte cuvinte, in ciuda sentimentului subiectiv ca avem de-a face cu absurdul existentei, orice ar fi acela, ceea ce ni se intampla nu este obligatoriu absurd iar absurdul in sine ar putea fi mai curand un fenomen subiectiv, care tine de trairea noastra intima. Dar inainte de toate, poate ar fi nimerit sa va prezint cele doua definitii pe care le-am gasit in DEX pentru absurd ca si adjectiv si respectiv ca si substantiv, termen specific filosofiei.

absurd - (adj.) ceea ce contrazice gandirea logica, legile naturii si ale societatii sau bunul simt comun.

absurd - (subst.) FILOSOFIE termen care desemneaza ruptura totala dintre om si mediul sau sociocultural, sentimentul generat de trairea acestei rupturi

 Absurdul ca si substantiv este un termen fascinant. El reflecta trairea subiectiva a unei persoane ale carei asteptari sunt respinse de realitate si sentimentul acesteia ca ceea ce i se intampla este lipsit de logica, sfideaza legile naturii si ale societatii, precum si bunul simt comun. Asta se intampla datorita faptului ca fiecare dintre noi dispune de ceea ce se cheama logica privata, adica un mod de a intelege, interpreta, prelucra si simti faptele realitatii, care ii este specific lui, fiind caracterizat de un anumit grad de unicitate. 

De aceea poti simti ca te afli in fata absurdului atunci cand cineva te critica si iti spune ca nu este in regula modul tau de a fi, cu toate ca, daca te gandesti bine... oamenii se critica intre ei de cand e lumea si pamantul. Dar faptul ca cineva manifesta fata de tine un comportament pentru care nu esti pregatit este de neconceput pentru tine (contrazice logica ta privata ridicata la rang de lege a naturii si a societatii) si de aici sentimentul subiectiv ca te afli in fata absurdului. Este doar un exemplu dintre multele situatii care genereaza sentimentul subiectiv al absurdului.

In mod interesant, sentimentul subiectiv al absurdului te poate si ucide. Este cunoscut cazul actritei August Ames care s-a sinucis in 2017 ca urmare a respingerii de care a avut parte pe internet dupa ce a postat mesajul de mai jos, pe Twitter. Ea refuzase sa joace intr-un film cu o persoana care avea experienta de tip gay porn, ceea ce a condus la acuzatii de homofobie si recomandari spontane precum aceea de a lua niste cianura. Indiferent care ar fi mindsetul celor care activeaza in acest domeniu exemplul reflecta o realitate mult mai raspandita: aceea a dificultatii de a accepta critica sau chiar bullyingul ca fiind o parte (mai putin confortabila) a vietii sociale. Cu astfel de probleme se confrunta numerosi adolescenti.

Cu absurdul ne intalnim de fiecare data cand asteptarile noastre sunt ignorate, sfidate sau chiar violate de realitate. Atunci cand, dupa zeci de ani de casnicie fericita te trezesti ca partenerul are parte de o criza de la mijlocul vietii si isi gaseste o prietena cu 20 de ani mai tanara, poate fi, fara indoiala, un astfel de incident care te aseaza fata-n-fata cu absurdul. O nota prea mica pe care ai luat-o la examenul de Bacalaureat si care iti reduce drastic sansele de a fi acceptat la o universitate de prestigiu s-a dovedit, de asemenea un moment in care este loc de foarte mult absurd existential. Exemplele ar putea continua si consider ca m-am facut inteles: absurdul se intampla la orice varsta, iti va frange inima si tentatia de a adopta o conduita hetero si/sau auto-distructiva, este foarte mare. 

Cum gestionam absurdul?

Multi dintre noi au tendinta sa gestioneze absurdul incercand sa schimbe... lumea. Asa cum reiese din clipul de mai sus, unii ne recomanda sa ne inconjuram cu persoane care ne transmit mesajul ca nu este nimic in neregula cu noi si asteptarile noastre, ca si cand aceasta ar fi o lume perfecta iar noi am avea personalitati fara-de-cusur. Si de fapt pare mult mai simplu sa incerci sa schimbi lumea (cel putin asta e senzatia noastra) decat sa incerci sa schimbi ceva in privinta asteptarilor, idealului de sine sau convingerilor intime pe care nici macar nu le constientizam. In realitate este infinit mai simplu sa-ti schimbi convingerile decat sa schimbi lumea. 

In privinta bullyingului, foarte raspandit in scoli si licee, unii incearca sa controleze acest fenomen prin tot felul de campanii si reactii disperate pe care le afiseaza oriunde apare cea mai vaga urma de bullying. Dar mi-e teama ca nu aceasta este solutia. Doriti sa eradicati un fenomen de dimensiuni mult prea mari iar celor din jur pur si simplu nu le pasa de faptul ca luptati pentru o cauza nobila. E nevoie de un salt evolutiv mult prea mare in care sa ne angajam cu totii pentru ca astfel de campanii sa aiba vreun rezultat. Altfel spus, ceea ce v-ati propus este la fel de lipsit de realism cum sunt asteptarile pustilor care nu sunt pregatiti sa primeasca vreo observatie nefavorabila din partea colegilor.

Nu spun ca toate cazurile de bullying se trateaza la fel. Parintii pot interveni atunci cand exista abuzuri fizice clare dar cele mai multe dintre situatii pot fi ameliorate usor atunci cand ii ajutam pe copii sa inteleaga ca traim intr-o societate in care se rostesc extrem de multe lucruri si depinde de fiecare dintre noi cat de multa importanta le dam. Astfel descoperim faptul ca, in loc sa incercam sa schimbam lumea, putem lucra in schimb cu propriile perceptii si felul cum interpretam situatiile. Lumea se schimba si ea dar este nevoie de sute de ani. Nu e ca si cand ai putea sa scoti in afara legii Facebook si Instagram fiindca unii scriu lucruri urate despre tine, nu-i asa? Bine, unii pot face asta... dar sa vedem cu ce rezultate pe termen lung.

Ca o sintetizare foarte buna a acestui articol, as putea spune ca atunci cand ne asteptam ca viata noastra sa fie intr-un anumit fel, ne acordam o singura sansa de a fi sanatosi psihic si fericiti. Dar viata poate lua felurite forme, dintre care unele se pot dovedi interesante si pline de satisfactii si este inutil si pagubos sa ne reducem optiunile la una singura: de exemplu aceea de a trai fericiti langa un singur partener sau aceea de a lua Bacul cu 10 si a merge la Harvard sau aceea de a trai intr-o lume in care toata lumea este de acord cu noi si sustine ceea ce facem. 

(1) Imaginea Man Pouring Sand, de Conttonbro, via Pexels

(2) ABC Net, (acc. 10.02.2022), Last Days of August, website: abc.net.au

Continue reading

descurajare

Mic Tratat Despre Pierdere

De ce nu stim sa pierdem? Simplu: nu a fost niciodata o prioritate! Dar pierderea face parte din viata, la fel ca si reusitele. Uneori pierderea apare in ciuda eforturilor, parca lipsita de sens. Totusi, pierderea ne invata intotdeauna ceva iar gestionarea pierderii ar trebui sa faca parte din cultura noastra psihologica. 

☆ ☆ ☆

Ne-am obisnuit sa impartim lumea in invigatori si invinsi. Invingatorii sunt cei care depun eforturi, castiga si apoi sarbatoresc victoria, in timp ce invinsii sunt cei care, indiferent cat au muncit, sunt nevoiti sa traisca cu consecintele pierderii lor. In razboaie, invingatorii cucereau bogatii, teritorii si resurse, in dauna pierzatorilor, care pe langa toate astea, isi pierdeau si demnitatea. Pierzatorii isi pierd inclusiv sanatatea, fiindca pierderea resurselor si a demnitatatii reprezinta o provocare pentru care nimeni nu este pregatit. 

Asa stand lucrurile, traim cu obsesia victoriei pe care trebuie sa o marcam, iar noaptea avem cosmarul infrangerii, care ne viziteaza mereu, pentru a ne aminti cat de mult uram pierderea. Stiati ca studentii care viseaza ca pica la examen de fapt urmeaza sa ia acel examen? Da, fiindca visul nu este o simpla premonitie, este mult mai mult decat atat... El vorbeste despre fricile si idealurile noastre, despre ceea ce ne dorim si despre ceea ce uram, acestea fiind limitele noastre teleologice: minus infinit si plus infinit. 

De ce uram pierderea? De fapt in contextul vietii noastre sociale este inevitabil sa simtim tot felul de emotii negative in legatura cu pierderea, tocmai fiindca societatea foloseste pierderea pentru a ne spala creierul, adica a ne manipula si a ne conduce acolo unde doreste dansa sa ajungem.

• MOTIVATIE. Fiindca traim urand pierderea, ne mobilizam pentru reusita, trecem de la relaxare la eforturi, cu alte cuvinte, ideea pierderii are un efect motivational. 

• ORIENTARE / SIMPLIFICARE. Viata omului are nevoie de un sens. Stim ca mergem de la minus infinit catre plus infinit. Daca nu ar exista aceasta directie de evolutie, viata ar fi lipsita de sens, ar fi haotica si greu de inteles. 

• LUARE DECIZII / REZOLVARE PROBLEME. Stim ca deciziile bune sunt cele care ne apropie de victorie iar cele proaste sunt cele care ne indeparteaza de aceasta. Stim ce uram si ce iubim. Asta ne face receptivi la felul cum ceilalti inving in lupta sau evita pierderea.

• CULTUL VICTORIEI. Exista mituri stravechi care se reflecta in arta, povesti si filme ce vorbesc despre ceea ce se cheama mitul eroului -- cel care castiga mereu si cel care intruchipeaza toate calitatile invingatorilor: curaj, pricepere, intelepciune. Mai nou, eroul este analist CIA, se pricepe la calculatoare si tehnologie. Dar in esenta este un castigator, un supravietuitor. 

Nu este foarte greu sa intelegem de ce uram pierderea. Adevarata intrebare este alta: cum gestionam pierderea? Dupa cum spuneam mai sus, pierderea a fost privita in trecut ca fiind asociata bolii, fizice si mentale, saraciei, umilintei si chiar mortii. Moartea sociala dar si fizica, propriu-zisa, era recompensa iar uneori era salvarea marilor pierzatori. Adolf Hitler se casatoreste cu Eva Braun in buncar, intr-o ceremonie bizar-morbida, marcata de amaraciunea pierderii razboiului, dupa care se sinucid, pentru a evita umilinta de a-i privi in ochi pe cei care au castigat razboiul. 

Altii gestioneaza durerea pierderii prin dependenta de substante, alimente, persoane sau activitati.

Adolf Hitler si Eva Braun, sinucigasii din buncar nu au fost primii si nici ultimii. Fiindca omul, in general, isi doreste sa traiasca dar conditiile in care traieste par a fi mai importante decat viata in sine. Stim atat de bine cum ar trebui sa arate viata noastra, incat aceasta nepotrivire dintre ideal si realitate ne poate determina sa cautam o solutie extrema. Moartea este privita ca o resetare, ca o solutie la care avem acces mereu si care ne scuteste de consecintele detestabile ale pierderii. Iar viata nu este pentru oricine. Unii dintre noi sunt pur si simplu incompatibili cu aceasta. 

Refuzam sa acceptam ca pierderea face parte din viata si tocmai asta ne face incompatibili cu viata. Iata cateva mari adevaruri care te pot ajuta sa treci peste pierdere.

• CICLICITATEA VIETII - faptul ca ai pierdut de data asta, nu inseamna ca vei pierde mereu. Exista intotdeauna o zi mai buna decat cea de azi si vrei sa o descoperi. Totul in viata este ciclic si sinusoidal: anotimpurile, ziua si noaptea, furtuna si zilele cu soare, etc.

• UNIVERSUL E PLIN DE RESURSE - Cand traim cu aceasta convingere, caderea isi pierde dramatismul. Noi insine devenim rezilienti si capabili sa facem fata la tot ce este mai greu. Universul are resurse pentru fiecare dintre noi iar asta te face curios, deschis si increzator.

• INVATATURA PIERDERII - pierderea te poate invata ce nu te-au invatat o mie de victorii: poate ca locul tau nu este aici sau poate ca nu ai inteles corect dificultatea sarcinii. Uneori mergem la un examen desi stim ca vom rata. Dar faptul ca te prezinti la examen iti ofera enorm de multe informatii care te vor ajuta data viitoare. 

• GESTIONAREA PIERDERII - pe langa faptul ca pierderea ne invata ceva, gestionarea pierderii este poate cea mai pretioasa resursa dintre toate: ea te protejeaza de suferinta si boala asociata pierderii atunci cand ii dam un sens -- poate ca am pierdut acest tramvai fiindca in urmatorul se afla iubirea vietii mele.

Cu ceva timp in urma am scris un articol numit Despre Femeia Memorabila, in care se vorbea despre cum sunt expuse femeile tinere si cele de varsta mijlocie bolilor psihosomatice. Un stiudiu realizat de cei de la Emory University of Public Health, ajunge la concluzia ca, dintre pacientii cardiaci, femeile tinere si cele de varsta mijlocie reprezinta grupul clinic cu cea mai mare vulnerabilitate in fata stresului de natura psiho-emotionala. Potrivit studiului respectiv, femeile care dezvolta o boala de inima la o varsta frageda formeaza un grup special cu risc crescut pentru ca sunt in mod disproportionat vulnerabile la stresul emotional. 

O femeie isi cunoaste devreme sensul in viata, definit prin intermediul numerelor: pana la ce varsta trebuie sa se casatoreasca, cati copii trebuie sa aiba, numarul de kilograme la care trebuie sa se mentina, si alte numere ce trebuie marcate pentru ca viata ei sa fie una implinita. In lipsa fortei fizice, ele au descoperit ca o femeie insufletita de un ideal poate sa mute muntii din loc. Si da: o femeie tanara este o forta a naturii atunci cand stie ce vrea. Si totusi, pierderea ramane o parte fireasca din viata, fiindca realitatea, dar si noi insine, avem limite. Faptul ca punem suflet intr-un ideal lipsit de realism nu produce miracole, in schimb poate produce un diagnostic, care ne condamna la o viata cu pilule de inima in geanta. 

Un taran isi ara ogorul cu ajutorul calului sau. Într-o zi insa, calul a fugit.

„Groaznic, ce ghinion!”, a spus un vecin.

„Noroc, ghinion, cine stie?”, a raspuns fermierul.

Dupa mai multe saptamâni, calul s-a întors, aducând cu el patru iepe salbatice.

„Ce noroc nemaipomenit!”, au spus vecinii.

„Noroc, ghinion, cine stie?”, a raspuns taranul.

Intr-o zi, pe cand incerca sa imblanzeasca iepele salbatice, taranul a cazut si si-a rupt un picior.

„Ce ghinion!”, au spus vecinii.

„Noroc, ghinion, cine stie?”, a raspuns taranul.

A doua zi insa, în sat a venit armata sa ia barbatii la razboi. Dar taranul era inapt, pentru ca avea piciorul rupt.

Noroc, ghinion, cine stie?

Nu vreau sa fiu inteles gresit: exista si barbati care nu stiu / nu pot sa piarda. Cred ca la barbati simptomele pot fi mai brutale - ca tot vorbeam de felul cum a gestionat Adolf Hitler pierderea razboiului. Pierderea imbraca uneori forme monstruoase, in acord cu emotia pierderii care uneori este singura realitate a pierzatorului. Dar emotiile pot fi gestionate. Unii invata de mici sa-si gestioneze emotiile, ceea ce reprezinta un atu pentru sanatatea lor psihica si chiar reusita lor in viata. Altii pot invata sa-si gestioneaze emotiile la psiholog, care este o resursa ce va sta la dispozitie oricand viata va distribuie rolul pierzatorului. 

(1) Imaginea Lost, de Linus Ho, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

Continue reading

pierdere

Triada Sacra Romaneasca

Strazile oraselor romanesti... Le-ati observat nu-i asa? Farmacie, alimentara si sala de jocuri (farmacie, alimentara, sala de jocuri): sfanta treime a oraselor noastre. Oare ce spune asta despre noi, despre modul cum ne auto-definim si despre ceea ce credem ca putem realiza in aceasta viata?

o o o

Pe cel mai apropiat bulevard de locuinta mea sunt cel putin 3 sali de jocuri. Le-am ignorat cu desavarsire fiindca trăiesc cu principiul ca daca ceva nu te deranjeaza in mod direct, atunci nu ai de ce sa te opui acelui lucru. Dar lucrurile sunt ceva mai complicate decat atat. Chiar daca nu te afecteaza in mod direct, intr-o zi casa ta ar putea sa fie sparta de un disperat care tocmai si-a jucat la pacanele intreg salariul, ori masina, ori, de ce nu, casa. Este doar un exemplu banal dar implicatiile pot fi mult mai mari, potrivit cu... principiul dominoului: o piesa o darama pe cealalta, pana cad toate.

In primul rand, de ce sunt atat de multe sali? Si raspunsul pare de la sine-inteles: fiindca romanii le iubesc. Ar putea sa fie in locul acestor sali, magazine de tot felul, biblioteci, florarii, jucarii pentru copii, magazine pentru iubitorii de animale, agentii de turism, centre de infrumusetare, de masaj terapeutic, de dezvoltare personala (LOL) sau te miri ce altceva. Dar adevarul crud este ca multe dintre acestea dau faliment si, ce sa vezi, in acelasi loc, se mai infiinteaza un cazino sau o sala de jocuri.

Salile de jocuri, spre deosebire de salile de pariuri sportive implica mai mult noroc decat abilitate, dar in esenta, pariurile sportive sunt, in buna masura, "patronate" de aceeasi zeita Fortuna - acest sentiment al lipsei controlului ar trebui sa ne dea fiori, mai ales ca vorbim despre resurse de care avem nevoie pana la salariul urmator. Multi dintre cei care isi pierd banii in astfel de locuri, cu o perseverenta demna de o cauza mai buna, devin "cazuri sociale", motiv de ingrijorare si frustrari pentru familiile lor sau sunt prinsi furand, fiindcca disperarea ii impinge la asta.

Wess Wingett, un psiholog adlerian din America ironiza felul cum arata strazile din orasele romanesti: alimentara, farmacie si, desigur, sala de jocuri, nelipsita - singurele lucruri de care au nevoie romanii langa casa, s-ar parea. Si "sacra triada romăneasca" se repeta la fiecare 100 de metri. Jocul - o activitate caracteristica copilariei, mai putin celorlalte stadii de dezvoltare, dar la care apelam si noi adultii... potrivit teoriei lui Freud, atunci cand ne dorim sa ne intoarcem la un stadiu din viata noastra in care lucrurile erau mai stabile si viata mai senina. Un mecanism de aparare denumit "regresie", De ce anume ne aparam? De anxietate si stres, desigur.

Se pot spune multe despre "jucatorii de cariera", cum ar fi ca sunt in mod frecvent afectati de tulburari de personalitate (tulburarea de tip borderline si cea de tip antisocial), ca au multe alte probleme decat jocirile (relatii disfunctionale, cariere problematice, alcoolism si pierderea adapostului). Dar ei si sunt caracterizati de o disperare profunda si asta imi pare o chestie esentiala. S-a vehiculat teoria potrivit careia cei dependenti de jocuri nu se duc la sala ca sa castige ci sa piarda. Ca un fel de strigat disperat pentru ajutor - "iata-ma, iata cat de prapadit sunt!". 

Este foarte greu sa ii explici unui om caruia munca, rabdarea, auto-controlul si efortul nu i-au adus mare lucru, de ce Norocul ii va aduce chiar si mai putin. Norocul pare a fi scaparea sa din acest sistem sclavagist care il tortureaza zilnic, blocandu-i accesul la binecuvantarile lumii materiale. Daca ar renunta la aceasta "idee salvatoare", atunci ce i-ar mai ramane? Ar fi nevoit sa se intoarca la sistemul care "l-a tradat", acesta in care prin munca cinstita, rabdare si efort nu ajungi nicaieri.

Fiecare dintre noi are "o lume speciala" doar a lui, in care este loc pentru tot ce a iubit vreodata: persoane, activitati, obiecte. Dar lumile noastre speciale contin si planuri de viata, obiective personale si abilitati necesare. Lumea speciala a jucatorului de cariera este mult mai simpla. In loc de plan de viata are o iluzie, iar in loc de abilitati are (sau nu), #Norocul. Aceasta structura a "Lumii sale speciale" dupa cum va puteti imagina, este toxica si, adesea, de-a dreptul letala. De ce este toxica credinta in Noroc? Probabil nu va surprinde sa auziti asta din partea mea sau a oricarui psihoterapeut, dar am sa va argumentez.

In paranteza fie spus, si in mod interesant, credinta ca munca din greu iti aduce orice iti pofteste inima a fost identificata ca eroare logica (aberatie). Si nu as dori sa va demoralizez, dar, succesul in viata nu iti este garantat de munca din greu. Munca este doar unul dintre ingredientele succesului, as spune eu. Sunt mult mai multi factori implicati aici: oportunitatea, talentul, curentele sociale, momentul istoric, suportul social, personalitatea proprie, care pot sa blocheze sau sa favorizeze succesul intr-o anumita activitate, s.a.m.d. In mentalitatea jucatorului la cazino insa lucrurile sunt mult mai simple: fie ai noroc, fie nu ai noroc si gata.

Dar de ce este atat de toxica credinta in noroc?

• LIPSA CONTROLULUI - Sentimentul subiectiv ca ai control asupra vietii este un element fundamental in ce priveste sanatatea noastra psihica. De fapt, toate bolile psihice au legatura cu asta, fiindca ele reprezinta moduri disfuctionale de a gestiona stresul izvorat din lipsa controlului.

• FATALISMUL DEPRESIV - Este foarte usor la un jucator de cariera sa se dezvolte ideea ca nu are noroc, in conditiile in care nimeni nu isi doreste ca el sa se imbogateasca - cazinoul ar da faliment. Pierderile vor fi intotdeauna mai mari decat castigurile deci ... cineva nu are noroc. De aici blazarea.

• RISCURILE IRATIONALE - Cand supra-evaluam influenta norocului, comportamentul este extrem si irational fiindca persoana respectiva este preocupata cu "provocarea norocului" - un fel de rafuiala personala cu acea entitate abstracta numita Noroc.

• BLOCAREA DEZVOLTARII - Si aici vorbim de evolutia personala pe plan profesional, personal si, desigur material. Blocarea dezvoltarii este un efect firesc ce apare ca rezultat al blazarii si al preocuparii excesive cu "provocarea norocului". De asemenea, evolutia cere resurse (timp, bani, forma fizica, etc) iar resursele sunt pierdute in mod constant la cazino.

• PRIORITATI ERONATE - Daca nu a ajuns la blazare, jucatorul este preocupat cu activitatile unde i se ofera sansa de a provoca Norocul si, pe aceasta cale, a-si lua revansa de la viata. In tot acest timp si cu toti acesti bani, ar putea sa invete ceva nou, sa faca un curs, sa isi faca o relatie, s.a.m.d. Deci nu doar prioritati eronate ci si investitii paguboase.

Privite logic lucrurile sunt limpezi. Dar mi-e teama ca logica nu este spatiul propice intelelegerii acestui fenomen. Si mi-e teama ca, in final, multi dintre jucatorii de cursa lunga chiar se duc la sala de jocuri sa piarda. Intalnirea cu sala de jocuri este ca o intalnire cu destinul. Ai posibilitatea sa iti fortezi norocul si sa te rafuiesti cu soarta. De ce sa faci asa ceva? Ar putea fi disperarea o motivatie suficient de buna?

Ei bine, cred ca jucatorii de cariera stiu ca nu sunt norocosi. Oamenii "norocosi" nu se gasesc in salile de jocuri. Jucatorii de cariera sunt disperati si apeleaza la aceasta solutie "magica" fiindca resorturile vietii i-au obosit. Viata sociala poate sa para uneori ingrozitor de frustranta, monotona, previzibila si lipsita de oportunitati. Pentru jucatorul de cariera la cazino gaseste acea portita magica care le promite eliberarea de ziua de ieri, iar faptul ca exista un risc, devine neglijabil, caci disperarea e prea mare.

De ce am spus ca oamenii norocosi nu se gasesc la sala de jocuri? Pentru ca oamenii norocosi nu sunt atat de disperati incat sa isi asume riscuri irationale. La sala de jocuri totul depinde de toanele zeitei Fortuna si nimic nu se afla sub controlul tau, desi iti imaginezi ca intelegi algoritmii dupa care functioneaza aparatele. De asemenea, potrivit unor studii "oamenii norocosi" nu sunt norocosi decat in virtutea unor modele de gandire. Daca, spre exemplu, cand ti se intampla o nenorocire, te gandesti ca se putea intampla mai rau, te poti numi "om norocos" - dar obiectiv vorbind, ti s-a intamplat o nenorocire si ai depasit-o cu bine, datorita judecatii tale. Norocul e o stare de spirit.

Nu doresc sa sustin faptul ca ii cunosc pe toti dependentii de pacanele si jocuri de noroc. Totusi, pare evident faptul ca, ei nu se simt norocosi si merg la salile de jocuri mai curand sa isi provoace norocul, fiindca numai speranta unei minuni de acest fel le mai poate stimula imaginatia. Pe ce se bazeaza ipoteza mea? Pe cercetare! S-a observat ca la cei care pariaza in cazinouri apare un fenomen ciudat pe care l-am putea numi "castig in lant" sau "pierdere in lant". Daca ai castigat o data, este probabil sa castigi iar, si sansele de castig cresc direct proportional cu numarul de pariuri castigate. Ceva similar se  petrece si la cei care pierd - vor pierde din ce in ce mai mult.

Explicatia este mult mai banala decat va asteptati: castigul in lant apare fiindca pariurile devin din ce in ce mai prudente., marind astfel sansele de castig (modest, dar castig, totusi). Pierderea in lant apare fiindca si riscul este din ce in ce mai mare. De ce ai risca mai mult daca ai pierdut deja? Fiindca in mintea noastra actioneaza asa-numita "eroare logica a jucatorului la cazino", care spune, in esenta ca... "dupa pierdere si plans vine castig si distractie". Ceea ce este fals, dar iata ca acest gand ne influenteaza actiunile.

Iata un concept pe care nu ne-am fi asteptat sa il intalnim in sala de cazino - "prudenta". Cu cat esti / te simti mai norocos, cu atat esti mai prudent, sau cel putin asa ne da de inteles cercetarea stiintifica. Iar asta se manifesta chiar si acolo unde prudenta pare sa fie o notiune lipsita de continut - la sala de jocuri, Daca am fi cu adevarat norocosi, am fi si destul de prudenti sa nu mergem la cazino, unde nimic nu se afla sub controlul nostru, Si astfel ajungem sa ii cunoastem mai bine pe toti acesti frumosi nebuni ai marilor orase, care isi tranzactioneaza viata la cazino si fac afacerile cu sali de jocuri sa infloreasca.

(1) Imaginea Ruleta, de Anlopelope, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

Continue reading

tulburari de personalitate

Simptome si Scopuri

Cand nu exista un interes pentru starea de bine spunem ca suferinta noastra a devenit oficiala. Dar oare ar putea exista un interes paradoxal pentru conservarea starii de suferinta? S-ar parea ca da iar cazurile nu sunt putine. 

o o o

Exista o adevarata stiinta a fericirii dezvoltata de psihologia pozitiva, care ne invata cum sa ne construim fericirea. E vorba despre asteptari realiste si o atitudine de apreciere a vieti, despre capacitatea noastra de a ne detasa de situatiile pierdute, dar si despre capacitatea de a interpreta in mod diferit provocarile pe care le traversam.

Dar asa cum te miri ce psiholog vine cu astfel de cunostinte sistematizate despre cum sa devenim fericiti si cum sa conservam starea de bine in interiorul nostru, descoperi in oamenii obisnuiti din jurul tau ca si ei dispun de astfel de cunostite sistematizate despre cum ar trebui sa priveasca viata, sa simta si sa gandeasca.

Si respectivele cunostinte sunt atat de bine inradacinate in mentalitatea lor si sustinute cu atat de multa rezistenta incat mai curand ar putea terapeutul sa invete sa fie depresiv decat sa invete ei ceva de la terapeut. Am intalnit intr-o carte un fragment foarte interesant pe care am sa il reproduc in cele ce urmeaza:

Progresele recente realizate de cercetarile intreprinse pe aceasta tema sunt rezultatul unei mici revolutii in domeniul psihologiei: cei mai multi terapeuti credeau pana nu demult ca meseria lor este in esenta un proces de ascultare, mai mult sau mai putin pasiva, a suferintei pacientilor lor. Asadar, acestia din urma isi descriau aproape in unanimitate terapia in maniera urmatoare: "Eu vorbeam, terapeutul ma asculta". Pe langa faptul ca acest lucru nu dadea intotdeauna rezultate, problema este aceea ca, in cazul unora, puteau aparea consecinte suparatoare: incurajandu-i pe pacienti sa vorbeasca intruna despre nefericirea lor, exista riscul de a-i face sa treaca pe nesimtite de la nefericirea indurata la nefericirea construita, de la emotiile nefericirii la viziunea unei vieti nefericite. (C. Andre, Construirea Fericirii)

Ei bine, cele mai provocatoare dintre cazuri sunt acelea in care nu exista absolut niciun interes de partea pacientului sa isi imbunatateasca starea. O sa-mi spuneti ca tocmai asta e definitia bolii psihice - nu exista interes. Si eu o sa va raspund ca asa este dar, in schimb, si in mod paradoxal exista un interes pentru conservarea starii de nefericire sau a suferintei psihice. De ce ar exista asa ceva?

Pentru ca oamenii sunt obisnuiti sa rezolve problemele cu ajutorul emotiilor. Iar cand fac asta exista premisele dezvoltarii unor tipuri de patologie psihica. Asta nu inseamna ca tentatia de a-ti rezolva problemele cu ajutorul emotiilor este mai mica, dimpotriva. Invatam devreme in viata noastra ca atunci cand ne aratam neputinciosi apar tot felul de ameliorari si tot felul de salvatori.

Copiii isi negociaza drepturile intristandu-se, plangand, infuriindu-se sau lasandu-se cuprinsi de anxietate. Un atac de panica te poate salva de o situatie problematica cum ar fi un test la o materie nesuferita. De asemenea, cand un copil este anxios, poate sa obtina o incetare macar temporara a certurilor dintre parinti - asa devine "copil simptom".

Faptul ca aceste trairi par a avea un scop - "scopul simptomului", in psihologia adleriana - nu inseamna ca nu sunt autentice sau ca sunt simple manipulari si santaje emotionale. Recunosc ca pot parea asa ceva si uneori, cand totul se petrece constient, chiar si sunt asa ceva. Tocmai de aceea, impasurile terapiei pot fi numeroase.

Spre exemplu, intalnesti clienti care par a se intelege mai bine cu prietenii lor decat cu terpeutul. Prietenii lor privesc situatia lor cu un soi de respect inmarmurit si asculta neputinciosi cum clientul respectiv "isi face rutina". Terapeutul in schimb realizeaza ca daca aceasta rutina va continua, clientul respectiv va ramane in aceeasi stare inca cateva zeci de ani.

Prin urmare, misiunea terapeutului este sa atraga atentia asupra faptului ca exista aceste scopuri ale simptomelor si ca scopurile pot fi nerealiste iar simptomele sunt niste modalitati total nepotrivite de a atinge scopuri - chiar si daca sunt scopuri realiste si de bun simt. Dar scopurile sunt prezente intotdeauna, intr-o forma mai constientizata (si atunci este vorba despre santaj emotional si manipulare) sau mai putin constientizata (si atunci vorbim despre lipsa cunostintelor necesare gestionarii provocarilor.

O clienta care tocmai a fost parasita de partenerul ei, poate face rost de un diagnostic de depresie destul de usor. De asemenea, poate face rost de medicatie adecvata. Acum are ce sa ii impute partenerului: "vezi, din cauza ta sunt in depresie!". O astfel de clienta nu manifesta absolut niciun interes pentru psihoterapie fiindca psihoterapia va incerca sa o transforme intr-o persoana puternica. Credeti ca isi doreste asta?

De ce ar dori dansa sa fie o persoana puternica? Ea isi vrea sotul inapoi. Daca scapa de diagnosticul de depresie sotul nu se va mai simti vinovat ca a imbolnavit-o. Un tarapeut descopera adesea ca agenda sa nu corespunde cu a clientilor. Astfel de clienti nu doresc sa reuseasca sa se insanatoseasca. Vor doar sa isi oficializeze statutul prin intermediul diagnosticului si al terapiei - "uite unde m-a adus!"

Psihologia adleriana, care interpreteaza simptomele prin prisma scopului care le intretine este din acest punct de vedere destul de riscanta. Riscul este sa iti pierzi clientii fie pentru ca iti dai seama ca nu au niciun interes sa isi imbunatateasca starea, fie pentru ca ei se simt jenati de aceasta descoperire ingrata.

Cu toate acestea, este probabil cel mai onest tip de terapie si cel mai eficient, in masura in care clientii isi doresc sa isi depaseasca problemele, nu sa rezolve provocari cu ajutorul blocajelor. Pentru restul clientilor mi-ar placea sa afirm ca exista celelalte terapii dar stiu bine ca nu vor merge acolo pentru a se vindeca.

(1) Imaginea It's the little things, de Chris Haych, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

Continue reading

santaj emotional

Obsesia Iubirii

Intre boala psihica fara diagnostic si comportament uman instituit de evolutia speciei, iubirea obsesiva ocupa un loc important in cultura umanitatii, fiind adesea prezentata drept panaceu universal. Dar iubirea obsesiva ascunde si lipsa de responsabilitate sau descurajarea.

o o o

Iubirea obsesiva ramane un capitol care domina viata noastra psihica si chiar cea sociala, desi este, insuficient inteles. De aceea nu pierd nicio ocazie sa ma documentez in legatura cu asta si, desigur, sa impartasesc cu cititorii Psihopedia ceea ce am descoperit. Intrebarea centrala a acestui articol este cat de normala este iubirea obsesiva si care sunt cateva trasaturi fundamentale ale celor care trec prin asa ceva. 

In perioada in care psihanaliza "prindea aripi", un psihiatru elvetian pe nume Carl Jung vorbea despre fenomenul psihic denumit de el "complex". In viziunea lui, un complex era o formatiune emotionala, comportamentala si chiar organica (intrucat implica un arc neuronal) si alte elemente ce tin de fiziologie. Vietuim deci sub influenta acestor complexe, linistiti, pana in momentul in care ... "complexul este zgandarit" - ceea ce ne poate complica viata.

Spre exemplu, cineva poate avea complexul inavutirii - si va fi fericit atat vreme cat viata lui il poarta in directia dorita - adica cand face bani. E mult mai greu pentru acesta sa fie fericit fara acesti bani. In mod similar, putem vorbi despre tot felul de complexe: al persecutiei, al grandorii personale, si, desigur, complexul erotic, despre care trebuie sa vorbim aici. Este complexul erotic o problema pentru cel care il detine?

As vrea sa observ in primul rand ca fiecare complex are legatura cu o dorinta sau cu o temere. De aceea ne sunt atat de folositoare din punct de vedere al sanatatii mentale preocuparile religioase si mai ales spirituale, care ne ajuta sa ne desprindem de cele lumesti (patimi), ne dau cate un "time out" bine-venit si necesar, as spune eu. Hristos a inviat! 

Complexul erotic ii confera celui care il poseda ideea (fixa) ca iubirea este un lucru sublim, care merita idealizat si care face viata noastra sa fie implinita, sa merite sa fie traita. De asemenea, ii confera multe alte idei romantice si idealiste, cum ar fi credinta in suflete pereche sau in neputinta omului "care nu este iubit"... Ca asa-i romanul cand este iubit...

Da, probabil ca fiecare popor isi are propriile sale idei fixe, sau valori si, probabil ca romanii o au pe aceasta. Carl Jung era de parere ca in viata omului exista o etapa necesara, stabilita de evolutie, care face iubirea sa devina centrul intereselor noastre, deci complexul erotic ar trebui sa reprezinte, cel putin pentru tineri, un sens al vietii, in special la varsta respectiva. Iar daca tinerii nu ar iubi, probabil ca asta ar fi o mare problema pentru specie.

Eu tind sa cred ca fiecare om este unic si poate sa fie sau nu coplesit de aceasta nevoie de iubire, disproportionat de mare, la unii. Oricare ar fi adevarul, este clar ca in unele situatii, nevoia de iubire si romantism depaseste orice limite de bun simt, ceea ce are un impact negativ asupra vietii sociale si integrarii profesional - familiale si sociale. Cu alte cuvinte, da, iubirea este un lucru minunat, dar uneori ajunge sa devina grotesc, daca asteptam din partea ei mai mult decat ne poate oferi.

Stiti vorba aceea romaneasca "ce-i mult strica". Si stiti si bancul acela in care psihiatrul si pacienta aveau in comun dragostea lor pentru halvita, doar ca pacienta avea un depozit acasa - vreo 5 dulapuri pline. Cam asa sta treaba si cu iubrea obsesiva: oamenii pur si simplu nu iau in consideratie limitele bunului simt, iar asta ii face sa devina atat de "patologici".

Deci, daca vi se pare ca iubirea este un pretext bun pentru a o lua razna, si a evita sarcinile vietii (famlia, munca, prietenia, spiritualitatea si eul, potrivit Psihologiei Adleriene), probabil ca ati gasit cea mai buna scuza dintre toate - nu pot fi o persoana normala, fiindca iubesc prea mult. Si in timp ce tinerii beneficiaza de o anumita toleranta din partea societatii, dupa varsta mijlocie, o persoana de acest fel devine suficient de penibila incat sa renunte la acest apucaturi, cel putin aparent.

Asadar, in viziunea lui Jung, complexul indragostirii este caracterizat de acel stil de viata care iti blocheaza evolutia profesional - familiala, din cauza consumului de resurse disproportionat de mare: timp, atentie, putere de munca, etc. Un indragostit este cu capul in nori, nu poate sa munceasca, are tot felul de "insecte" prin stomac, iar noaptea nu poate sa doarma. Incantator, nu? Da, dar nu si pentru cei care il tin in spate ... oare cat vor mai putea sa-l duca?

In plus, daca ii pomeneste cineva de munca sau de alte indatori familiale, isi face rost imediat de o scutire eligibila - iubirea vietii sale i-a stricat ziua prin atitudinea sa rece (era la munca sau batea covoarele, pentru Pasti) si deci obsedatul isi va cauta de lucru intr-o zi mai buna - acum sufera! Iubirea obsesiva nu a devenit un diagnostic psihiatric de sine-statator, dar se asociaza usor cu tulburarea de personalitate de tip borderline sau erotomania, ori alte diagnostice.

Nu doresc sa credeti ca sunt lipsit de compasiune, desi asa pare ca reiese din ce scriu. Astfel de oameni au nevoie sa vada lucrurile si din alta perspectiva si mai ales, au nevoie sa revina cu picioarele pe pamant. Iubirea obsesiva este doar un mod de a evita sarcinile vietii despre care vorbeam mai sus, care poate avea la baza descurajarea pe care astfel de persoane au suferit-o in copilarie. Poate fi cel mai frumos dintre ele, dar, in esenta, ne ratam existenta.

Este o iluzie faptul ca atunci, la Sf. Asteapta, cand lucrurile vor merge bine in viata lor sentimentala, le va fi si lor bine. Astfel de persoane sunt atat de descurajate de viata de familie si de viata profesionala incat ar gasi orice pretext pentru a le evita. Cand spun descurajare, ma refer la un regim de parenting nesanatos, in care copilul a fost privat de respect, pe diverse cai: fie datorita despotismului parental, fie ca urmare a rasfatului (da, rasfatul este lipsa de respect fata de copil). 

Oriunde lipseste respectul in relatia dintre adulti si copii, apare si descurajarea, adica teama de a veni in intampinarea sarcinilor vietii, teama de a te integra in societate, ca om normal. Se spune ca iubirea obsesiva apare ca urmare a faptului ca cineva nu este suficient implicat profesional. Dar cauza acestui fapt este descurajarea, si cred ca discutia principala aici nu este "hai sa ne gasim de lucru" ci mai curand, "hai sa ne facem curaj, si sa ne gasim de lucru".

(1) Imaginea Magical Being, de Amahra58, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

Continue reading

obsesie

Cum sa te compromiti

Esti politician, medic, avocat sau preot. Viata ta depinde de imaginea ta publica. Dar vine ziua in care imaginea ta publica scapa de sub control si totul se duce de rapa. Care sunt cauzele, efectele si remediile unei imagini publice compromise?

o o o 

Un amic mai experimentat in domeniul psihoterapiei, dl. Dorin Victor Vasile, imi spunea ca in meseria noastra nu ne permitem sa aparem fara pantaloni, desi avem a face cu multi clienti care au voie sa faca asta si nu pot fi judecati (de noi). Desigur, pantalonii reprezinta o metafora pentru tot ceea ce ne pastreaza reputatia intacta.

Si cred ca in multe alte domenii de activitate "pantalonii" reprezinta o prioritate absoluta: la politicieni, la avocati, judecatori sau procurori, medici, preoti, si, in general oriunde exista PR. Pentru artisti, exista un soi de toleranta si ceea ce se cheama in psihologia sociala "naturalizare", adica integrarea unei anumite populatii cu pretul ridiculizarii "este artist, boem... la ce te astepti?".

Prin urmare, cred ca un artist este cu atat mai vrednic de respect cu cat are grija sa ramana integru din punct de vedere moral si comportamental. In cazul preotului Pomohaci, compromiterea a venit prin intermediul celor din jur, care nu l-au mai suportat, si eu am o vorba: oricat de mult s-ar chinui altii sa iti distruga reputatia, numai tu esti acela care o poate face cu adevarat.

Compromiterea este si un fenomen subiectiv, in sensul ca te poti compromite foarte usor in ochii unei anumite persoane, pentru simplul motiv ca fiecare dintre noi isi are propriile standarde, gusturi si stil de viata, sau propria "logica privata", cum spunem in psihologia adleriana, lucru care presupune ca poti deveni oricand "starul de cinema" al cuiva sau, dimpotriva, "aratarea odioasa" a altuia.

Si pentru ca lucrurile stau asa, s-a inventat expresia "nu trebuie sa te iubeasca toata lumea". Problema apare atunci cand cei care raman de partea ta sunt fie neinsemnati cantitativ (prea putini), fie sunt un grup de ciudati respinsi de societate. Uneori, faptul ca cineva te respinge devine un fel de compliment, nu-i asa - in special daca persoana respectiva este ea insasi respinsa de toata lumea.

Acum ca am precizat aceste lucruri, sa trecem la treaba si sa incercam sa intelegem acest fenomen al auto-compromiterii, pe care l-am putea defini in felul urmator:

Compromitere - Este rezultatul unui comportament sau a unei atitudini prin intermediul carora cineva isi pierde reputatia si increderea celorlalti. Compromiterea poate veni prin propriile gesturi facute in mod public sau cu ajutorul celorlalti, care iti fac publice gesturile. Compromiterea poate fi artificiala, in conditiile in care ceilalti inventeaza lucruri despre tine, ruinandu-ti astfel reputatia.

In mod interesant, in lumea artei, sau in lumea celebritatilor, actul de a te compromite nu presupune, obligatoriu si pierderea fanilor, a suporterilor sau a admiratorilor, ori alte efecte neplacute ce vin odata cu asta. Fiindca cineva poate sa se compromita ca om si cetatean, dar asta nu inseamna ca isi pierde si talentul, inspiratia sau creativitatea. Te poti baza pe aceasta persoana in ce priveste posibilitatile sale artistice, dar nu ai intemeia o familie cu dansa si, probabil, nu ti l-ai dori ca vecin sau ca partener al fiului / fiicei tale.

Din acest punct de vedere,  Liviu Dragnea, liderul PDS este mai curand un rock star. Auto-compromiterea este un fenomen relativ complex, in special in lumea celebritatilor si, de multe ori, a te compromite vine cu anumite beneficii secundare - se spune, spre exemplu, ca "nu exista publicitate negativa". Totusi, depinde de context: pentru o firma care produce dezinfectanti (Exit - Pharma), de exemplu, publicitatea negativa duce la faliment, in timp ce pentru un rock star sau un actor de cinema, publicitatea negativa ar putea avea un efect contrar, de atragere a atentiei si a contractelor.

Cu alte cuvinte, in afara de situatia in care activati in showbusiness, unde lucrurile functioneaza oarecum diferit, si exista o relativa inversare a valorilor, probabil ca nu va doriti sa va compromiteti. In showbusiness puteti sa aveti nevoie sau nu de publicitate prin auto-compromitere si, de altfel, se cunosc cazuri de personalitati care se afirma mai curand prin acte de caritate si prin integritate personala decat prin betii, scandaluri si o viata personala haotica.

• Staruri de la care puteti lua exemplu: Bono, Jon Bon Jovi, Madonna, Celine Dion, Justin Timberlake, Jennifer Lawrence, etc

• Staruri cu viata persoanala problematica: Whitney Houston, Kurt Cobain, Amy Winehouse, Justin Bieber, Charlie Sheen, Lindsay Lohan, etc

Componente importante ale fenomentului auto-compromiterii:

• SCUZA AUTO-COMPROMITERII. Un comportament de auto-compromitere nu poate sa apara in absenta unei scuze. Oricand ai posibilitatea sa renunti la responsabilitate si sa o arunci pe umerii altora, a unor instante externe, a unor fenomene mai presus de noi, ai o scuza care, pe unii s-ar putea sa-i convinga. Spre exemplu, daca ai pierdut o persoana draga sau un job, daca esti indragostit, sau daca ai fost abuzat in copilarie, daca ai luptat in Afganistan, ai, nu-i asa, "autoritatea morala" sa alegi tot ce este mai rau pentru tine si cei din jur. 

• PRINCIPIUL MINIMULUI EFORT. De regula acest principiu profund inradacinat in natura speciei noastre, joaca un rol important in compromiterea noastra publica si pierderea reputatiei. Daca nu am fi supusi minimului efort, am trece strada doar pe culoarea verde a semaforului si numai pe zebra. Dar cum asta nu se intampla, suntem nevoiti sa platim amenzi si sa ne pierdem reputatia. Asta este o metafora, desigur.

• MODUL DE COMPROMITERE. Tot ceea ce contravine bunului simt comun reprezinta un mod de a te compromite. Mirel Palada, fost purtator de cuvant al PSD-ului a luat la bataie un adversar politic, intr-o emisiune TV. Nu mai conteaza faptul ca tipul a cerut-o si o merita. Betiile, scandalurile, violenta, iubirile interzise, sunt tot atatea moduri frecvent intalnite  de a te compromite. La asta se adauga tot ceea ce este condamnat penal si civil prin decizie judecatoreasca. De asemenea, rasismul, homosexualitatea sau homofobia, prostitutia, video-chatul, etc, in functie de valorile si principiile comunitatii in care traiti.

• REACTIA SOCIALA. O adevarata auto-compromitere este marcata de reactia de respingere pe care o adopta cei din jur - familia, vecinii, prietenii, admiratorii sau clientii. Este pretul piperat pe care il platim atunci cand ne auto-compromitem. Vestea buna este ca, desi unii dintre oameni nu iti vor oferi niciodata o a 2-a sansa, fiindca increderea se castiga greu si se pierde usor, exista totusi suficienti oameni care sa iti ofere o sansa, fie si in conditiile in care nu iti cunosc trecutul. Pretty Woman este doar un film iar milionarii vor neveste serioase care sa le creasca copiii in mod decent.

• EFECTELE ECONOMICE. De regula, auto-compromiterea presupune si aparitia unor mari gauri in buget, ca urmare, pe de o parte a pierderii suportului si increderii celor din jur, iar pe de alta parte, ca urmare a propriilor gesturi si comportamente de risc, care au drept rezultat pierderile materiale. Asa cum spuneam, la cei care lucreaza in entertainment, auto-compromiterea poate sa nu vina si cu efecte economice nedorite - exceptia care confirma regula.

• BLAZAREA AUTO-COMPROMITERII. Adesea compromiterea se simte la nivel emotional-psihologic ca un mare esec in viata. Senzatia este persistenta si chinuitoare, putand sa structureze convingerile de baza ale unei persoane, in special nivelul de incredere in sine. In alte cazuri, compromiterea este o chestie pe care o suportam din partea celor din jur - credem in continuare in scuzele noastre si o vom lua de la capat pentru a face "ce am invatat", dar intr-un alt context, unde nimeni nu ne cunoaste (inca). 

• MINTEA CEA DE PE URMA. Auto-compromiterea poate avea un efect de facilitare a constiintei personale, cel putin in unele cazuri. In psihoterapie incercam sa cultivam acest efect si sa il utilizam pentru recladirea / restructurarea personalitatii la cei care traverseaza crize existentiale ca urmare a comportamentului auto-distructiv. De aceea privim criza ca pe o oportunitate periculoasa de crestere personala. 

• RENASTEREA PERSONALA. In unele cazuri, din pacate, aceasta renasterea nu are loc niciodata. Pe fondul lipsei cunostintelor si a instrumentelor necesare unor noi inceputuri, multi dintre noi ramanem marcati de blazarea auto-compromiterii si avem sentimentul ca ratarea noastra este atat de colosala incat restartul fie nu este posibil, fie va veni odata cu viata urmatoare. Dar atunci cand exista incredere, suport si alte resurse, renasterea este posibila si nu atat de costisitoare cum pare. 

(1) Imaginea The Secret, de CEBImagery, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Triad Moms on Main, (acc. 16.03.2018), Top 10 Best / Worst Celebrity Role Models, website: Triad Moms on Main

Continue reading

scuze

Kitul de Urgenta

A fi parinte - o nedumerire fara sfarsit. Strategiile parentale bazate pe minimul efort pot crea impresia ca sunt eficiente pe termen scurt. Dar vine adolescenta, ca un turnesol al personalitatii si lucrurile se complica. Ce puteti face pana atunci? 

o o o

Misiunea de parinte a implicat intotdeauna curaj, responsabilitate, intelepciune si cunoasterea unor lucruri despre nevoile si particularitatile de varsta ale copiilor. Dar a fi parinte in ziua de azi ridica multe alte semne de intrebare. Traim intr-o vreme in care este descurajata abuzarea fizica a copiilor (bataia sau "altoirea") care, la drept vorbind, era un element de referinta in cadrul educatiei. Confuzia si nedumerirea parintilor este cu atat mai mare cu cat nimeni nu le ofera o alternativa la educatia traditionala, de tip autoritarist.

De altfel, o alternativa la fel de "practica" si "eficienta" nu doar ca este greu de gasit dar nici macar nu exista. Educatia prin bataie iti oferea un instrument infailibil, de educare a copiilor, intr-o lume in care nu prea avea nimeni timp pentru mofturile copiilor. Am putea spune ca educatia dictatoriala si autoritarista era ideala pentru momentul despre care vorbim. Dar lumea a evoluat, oamenii au ajuns sa descopere efectele nefaste ale abuzurilor fizice si s-a ajuns la concluzia ca avem nevoie de solutii educationale mai in acord cu vremurile pe care le traim.

Nimic de spus, mai exista si azi oameni care cred in bataie, dintre care pe unii ii cunosc personal, mai ales ca bataia "face minuni", cel putin pe termen scurt: transforma un copil care te agaseaza la nesfarsit intr-un copil care se joaca ca un ingeras si nu mai are nevoie de nimic: nici de atentie, nici de jucarii noi, de nimic. Ati putea avea surpriza peste cativa ani sa descoperiti ca acest copil are probleme de anxietate sau chiar este urmarit de trairi intunecate si disperare, incercand din rasputeri sa evite sarcinile vietii: munca, casatoria, prietenia.

Fiul sau fiica voastra are dreptul la respect, la fel de bine cum si voi, in calitate de parinti, aveti dreptul la respect. Unul dintre principiile pe care psihologia adleriana incearca sa le promoveze in parenting este egalitatea, indepartarea raporturilor de tip ierarhizat. Cand acordam copilului statutul de egal al  nostru, ii recunoastem dreptul la integritate fizica si emotionala, dreptul de a participa la procesul decizional, chiar si daca, adesea, aceasta este doar o aparenta pe care o datoram copilului, pentru a-i proteja stima de sine.

Cele doua stiluri parentale condamnate de parentingul modern sunt rasfatul (educatia permisiva) si autoritarismul (educatia dictatoriala). Marea problema cu acestea este faptul ca ele exclud respectul si desfiinteaza relatiile dintre parinti si copii.

• Prin rasfat, parintele il scuteste pe copil de responsabilitati si face majoritatea lucrurilor in locul lui, doar pentru ca le va face mai repede si mai bine. Rasfatul priveaza copilul de respect prin faptul ca il mentine intr-o stare de subdezvoltare sociala si a personalitatii. In urma rasfatului copilul va considera ca ceilalti exista pentru a-i face viata usoara lui. Cand parintii incep sa simta ca ceva este gresit in personalitatea copilului rasfatat, poate fi prea tarziu, in special daca copilul este deja adolescent.

• Prin autoritarism, parintele il forteaza pe copil sa isi asume responsabilitati pentru care nici macar nu este pregatit, fara a-l incuraja si fara a-i oferi suportul si relatia de care este nevoie pentru dezvoltarea normala a personalitatii. Cand copilul devine adolescent si capata puteri noi, parintele poate sa descopere faptul ca a crescut un salbatic razvratit care il dispretuieste, sau, dimpotriva, poate sa descopere ca acest copil are nevoie de un dictator insensibil si decis sa ii ignore toate drepturile.

Bun, si atunci ce punem in loc? Cele doua extreme sunt la fel de nocive si vor desfiinta relatiile dintre parinte si copil, incet dar sigur. Daca va dorinti sa pastrati relatia cu copilul aveti nevoie sa intelegeti importanta respectului pe care il datorati copilului si pe care copilul vi-l datoreaza. Cand faceti lucruri pe care ar putea si ar trebui sa le faca copilul, nu dati dovada de respect sau iubire fata de copil. Metaforic vorbind, este mai multa iubire in a-l invata pe copil sa pescuiasca decat in a-i oferi un peste, in fiecare zi.

In educatia de tip autoritarist, comunicarea este unilaterala (vorbeste doar parintele), iar deciziile sunt luate in mod exclusiv de catre parinte. Si stiti povestea... daca un copil deschide gura, parintele are "misiunea" de a i-o inchide. Lipsa de respect si abuzul sunt poate mai evidente in educatia de tip autoritarist dar rasfatul este cel putin la fel de nociv si lipsit de respect. Stiinta parentingului modern promoveaza asadar RELATIA si da, recomanda efortul educativ, caracteristice educatiei de tip democratic.

Este poate mai usor sa faceti lucruri in locul copilului in loc sa il convingeti sa le faca el si este infinitiv mai usor sa fortati un copil sa faca lucruri, chiar si daca nu este pregatit din punct de vedere functional sau emotional pentru acestea. Pe termen lung insa, aceste masuri educative se dovedesc a fi un dezastru. Principiul central al parentingului modern este incurajarea pentru viata. Am formulat un kit de urgenta in trei pasi, pe care il recomand parintilor care se confrunta cu provocari de acest tip. Cei trei pasi sunt urmatorii:

• Intelegerea empatica: "Inteleg ca ti-e greu si sunt alaturi de tine."

• Increderea: "Dar stiu ca tu ai tot ce iti trebuie pentru a face asta."

• Incurajarea fara presiune: "Vrei sa incerci acum sau putin mai tarziu?"

Imi amintesc de o carte scrisa de medicul american Ben Carson, numita Gandeste Cutezator. Primul medic care a reusit sa separe prin operatie pe creier doi gemeni siamezi, vorbeste despre o copilarie dura, in care el si fratele sau au fost crescuti de o mama singura, care avea mai multe joburi ce ii ocupau toata ziua. Sonya Carson obisnuia sa le spuna micutului Ben si fratelui sau: "Daca cineva poate sa faca asta, atunci voi puteti sa o faceti mai bine!". Daca urmarim biografia lui Carson, cred ca aceasta incurajare, venita din partea unei mame care nici macar nu stia sa citeasca, si-a dovedit eficienta,

(1) Imaginea When you need help, I will find you, de Trish, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Carson, B., (), Gandeste Cutezator, editura Viata si Sanatate, Bucuresti

(3) WALTON, F.,X., (2012), Cum sa Castigam de Partea Noastra, Copii si Adolescenti, editura IPPA, Bucuresti

(4) ADLER, A., (2010), Psihologia Scolarului Greu Educabil, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti

Continue reading

resurse

Iubirea Inhiba Curajul

Ajutorul, recompensa si mila reprezinta 3 atitudini pe care parintii le considera necesare unei dezvoltari armonioase a copiilor. Cu toate acestea, cele 3 "fatete ale iubirii" sunt mai curand respinse de parentingul modern.

o o o 

Sunteti parinti si presupun ca, in numeroase ocazii simtiti tot felul de lucruri profunde fata de fiul sau fiica voastra. Printre acestea, simtiti mila, nevoia de a-i ajuta sau chiar dorinta de a recompensa anumite lucruri pe care le-au facut bine. Va imaginati ca urmandu-va ghidul interior al emotiilor voastre sincere si calde, nu puteti sa dati gres.

Cu toate acestea, copilul va ia prin surprindere si va demonstreaza prin comportamentul sau ca v-ati inselat. Nu par sa fi contat bunele voastre intentii chiar deloc, si va simtiti deziluzionati, jigniti sau chiar scandalizati de ceea ce primiti in schimb din partea acestui copil pe care l-ati recompensat, l-ati ajutat si v-a fost mila de el in atatea randuri, luandu-i de pe umeri tot felul de poveri.

Si totusi, pare ca ceva a fost gresit... Ei bine, parentingul adlerian atrage atentia asupra fiecareia dintre aceste atitudini parentale, lasandu-ne de inteles ca, orice ne-ar spune noua sentimentele curate de parinti iubitori, nu foloseste la nimic sa actionam pe baza acestei strategii educationale. Ce ar putea fi gresit? Sa le luam deci pe rand.

• VA ESTE MILA DE COPIL 

A-ti fi mila de copil este atat periculos, cat si lipsit de respect. Daca noua ne este mila de ei, copiii pot ajunge sa isi planga singuri de mila, gandind ca nu ii credem a fi in stare de ceva. Ne putem arata intelegerea pentru situatia in care se gasesc, dar asta nu inseamna ca trebuie exclusi de la experimentarea consecintelor propriilor actiuni. Desi a-ti arata compasiunea fata de o situatie poate fi considerata o atitudine suportiva, a-ti fi mila de cineva este adesea resimtit ca descurajator si ca un vot de neincredere. (Bettner / Lew)

O atitudine mai sanatoasa, ca alternativa pentru mila si pentru comportamentele determinate de mila este sa oferim copilului sansa de a descoperi o cale mai buna de a rezolva situatiile problematice pe care le traverseaza, prin intrebari de tipul: "Ai vreo idee despre cum ai putea sa faci data viitoare cand se va intampla acest lucru?". In loc sa preluam "fraiele" si sa "rezolvam" noi toate problemele copilului, ii putem oferi sansa de a descoperi o solutie si de a o pune in aplicare. Poate sa nu fie "solutia ideala", dar in felul acesta cultivam curajul, independenta si increderea in sine a copilului, adica contribuim la dezvoltarea personalitatii sale.

• SIMTITI NEVOIA SA IL "AJUTATI"

Daca dorim sa sporim sentimentul de competenta personala si stima de sine a copiilor nostri, atunci va trebui sa cream oportunitatile pentru ca ei sa isi dezvolte abilitatile, sa isi asume responsabilitatile si sa arate ca ne putem bizui pe ei. Atata vreme cat nu putem sa protejam copiii de viata si de viitor, trebuie sa ne asiguram in schimb ca ei vor fi pregatiti sa dea piept cu acestea. Cand exageram cu acordarea ajutorului, copiii pot ajunge la ideea gresita ca nu sunt destul de competenti si capabili pentru a duce la bun sfarsit responsabilitatile. (Bettner / Lew)

Daca ne scutim copiii de lucruri pe care acestia le pot indeplini, doar pentru ca putem duce la capat acele lucruri mai bine si mai rapid, putem, fara sa ne dorim, sa ii descurajam pe copii. Rezultatul va fi acela ca vor abandona repede oricand viata ii provoaca, considerand ca singurul lucru pe care trebuie sa il invete este sa stie tehnici prin care sa ii puna pe altii in slujba lor, indiferent ca acestea poarta numele de manipulare, plans de mila sau au un nume de diagnostic psihiatric. Se considera, spre exemplu, ca inca de la primii pasi, copilul trebuie sa invete sa faca anumite lucruri, si facandu-le el invata initiativa, curajul si responsabilitatea. 

• SIMTITI NEVOIA SA IL MITUITI

Folosirea recompenselor pentru a-i face pe copii sa coopereze cu noi le ofera acestora un mesaj foarte daunator. In loc sa ii facem sa resimta satisfactia unui lucru bine facut, in loc sa resimta bucuria de a contribui la ceva sau placerea de a ajuta pur si simplu pe cineva, noi ii facem sa priveasca lucrurile din perspectiva "dar mie ce-mi iese de aici?" Pe masura ce copilul creste, cresc si recompensele, iar daca recompensa nu este pe deplin satisfacatoare, copiii pot decide ca data viitoare sa nu-si mai bata capul. Daca un calificativ "foarte bine" in scoala primara costa 1 Dolar, la liceu ajunge 10 dolari, iar o medie buna la finalul colegiului merita o excursie in Europa.

Iar daca excursia nu poate veni, imaginati-va ce razboi se va isca intre voi! Care este abordarea potrivita pentru o situatie ipotetica in care fiul incearca sa va forteze sa ii platiti o suma de bani pentru un serviciu facut sau pentru rezultate bune de la scoala? "Noi nu dam recompense pentru notele bune si nici pedepse pentru cele rele. Nu dorim sa distrugem reuzltatele tale reducandu-le la o mica suma de bani. Calificativele iti apartin tie, nu noua."

o o o

Tentatia de a actiona emotional este mare. Dar nu este intotdeauna o dovada de iubire veritabila, daca privim lucrurile pe termen lung. Putem sa ne bizuim pe ceea ce simtim, oferindu-le copiilor tot ceea ce ne cer si scutindu-i de eforturi sau responsabilitati, ori protejandu-i de efectele alegerilor pe care le fac. Rezultatul insa nu este incurajarea lor si in niciun caz nu este pregatirea lor pentru viata adulta. Din pacate, stilul de educatie bazat pe mila, ajutor si recompensa nu face decat sa ii pregateasca pentru o viata in care au nevoie de slugi si nu fac nimic in absenta unor recompense generoase. 

(1) Imaginea Blood & Tar, de Roberto Giannotti, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) BETTNER, A.,L., LEW, A., (2010), De ce are nevoie un copil pentru a reusi, editura Ileana, Bucuresti

 (3) WALTON, F.,X., (2012), Cum sa Castigam de Partea Noastra, Copii si Adolescenti, editura IPPA, Bucuresti

Continue reading

virtute

Dependenta de Ruminatie

La "depresivii de cursa lunga", apare acest comportament care le este profund asociat, si anume ruminatia. Este depresia doar o dependenta de ruminatie? Studiile raspund afirmativ. 

In schema aceasta in care unii "bifeaza chestii" pentru a fi fericiti, iar altora nu le pasa de acele chestii fiind fericiti oricum, se afla si cei care nu bifeaza chestiile respective si nici nu pot sa fie fericiti fara acestea. Par a fi urmariti de blesteme si vraji iar acestea sunt mai presus de orice - nici macar mersul pe la moaste nu promite mari schimbari.

Ruminatia este tendinta de a ne gandi in mod repetat la cauzele, factorii situationali si consecintele nedorite ale unei experiente emotionale. In esenta, ruminatia inseamna sa te gandesti obsesiv la variatele aspecte neplacute ale unei situatii. (Nolen - Hoeksema, 1991)

Ce este ruminatia?

- a ne focaliza pe dificultatile si lucrurile care ne fac nefericiti

- a ne gandi in mod repetat la esecuri din trecut

- a face adevarate obsesii din nereusitele noastre

- o strategie invatata de a rezolva probleme - "problem solving gone wrong"

Elemente de stil de viata ale dependentilor de ruminatie:

• MENTALITATE - Mi se intampla tot felul de ghinioane. Tot ce ating se transforma in esec. De ce mi se intampla numai mie? De ce atrag ghinionul?
• SIMTIRE - Sentimente de neputinta, tristete si deznadejde obsesiva, angoasa. De aici si chinul. 
• STARI FIZICE - Caracteristice bolii, energie vitala parazitata, oboseala permanenta, fara chef, traiesc neputinta. 
• COMPORTAMENT - Retragere generalizata din fata provocarilor, conflict intra-psihic, inactivitate, parazitism. Sunt plangaciosi, adesea cad prada unor false remedii ale durerii cum ar fi drogurile sau alte substante si comportamente patologice.

Acest stil de viata pare lipsit de sens daca l-am privi intr-un mod pragmatic. Cand un dependent de ruminatie ajunge in terapie este asezat in fata unei scheme banale, de tipul: STOP PIERDERI - nu are rost sa suferi pentru lucruri pe care nu le poti schimba, ori daca le poti schimba, nu are rost sa suferi cand ai putea sa pui osul la treaba. Dar schema asta este profund "nesuferita", din motive evidente. Iar terapeutul primeste adesea un "nu am timp de terapie, acum" ori "nu ma simt in forma pentru asta". 

De unde vine aceasta dificultate de a ne adapta la datele realitatii? Mi-am pus aceasta intrebare si am ajuns la o concluzie interesanta.

Ruminatia este un comportament normal?

- Da, intr-o anumita masura, fiecare dintre noi rumineaza

- A te gandi la probleme poate fi util, insa doar daca ne focalizam pe solutii

- Ruminatia este limitata in timp pentru majoritatea oamenilor - se opreste cand gasim o solutie, adica cand ne facem un plan sau acceptam anumite lucruri

- Desi ruminatia este normala, excesul de ruminatie poate sa devina problematic.

Comportamentul acesta care consta in ruminatii fara-de-sfarsit pare a fi practicat cu o anumita religiozitate si cu o dedicatie demna de o cauza mai buna. De fapt, este o forma de adaptare in sine: adaptarea prin non-adaptare. Dependentii de ruminatie sunt dependenti de neputinta lor si acesta este un mod de a gestiona provocari.

Probabil ca un parinte obisnuia sa rasfete persoana dependenta de ruminatie, adica sa faca lucrurile pe care putea si trebuia sa le faca si dansa. Numerosi parinti obisnuiesc sa abuzeze in felul acesta copiii, tinandu-i captivi intr-o deplina inactivitate - "oricum nu faci nimic bine", prin urmare face parintele totul, incepand de la curatenie in camera sau cumparaturi si terminand cu temele pentru acasa. Dar si autoritarismul poate fi o sursa de ruminatii si neputinta.

Care este misiunea copilului atunci? Poate ca ati ghicit: misiunea lui este sa devina cat mai neputincios, cat mai "prapadit", caci in felul acesta se gaseste un "parinte" care preia toate responsabilitatile. Cu alte cuvinte, "antrenamentul" sau stilul de viata, cum spune Adler, a inceput cu mult timp in urma si este perfectionat pe intreg cursul vietii.

Care sunt pericolele ruminatiei?

- Ruminatia excesiva se focalizeaza pe cauze si consecinte, nu pe solutii - "Ce am facut sa merit asta?" in loc de "Ce pot sa fac pentru a imbunatati aceasta situatie?"

- Ruminatia poate duce la gandire negativista, focalizandu-se asupra elementelor negative

- Folosita in mod excesiv, ruminatia poate conduce la depresie

- Folosita in mod excesiv, poate sa mentina un episod depresiv

- Ruminatia excesiva duce la inactivitate si evitarea rezolvarii de probleme.

Logica privata a dependentului de ruminatie nu constientizeaza pierderile despre care vorbeam. S-a demonstrat stiintific faptul ca 80% dintre depresii se vindeca atunci cand renuntam la ruminatie, dar pentru "ruminatorul de cariera", pierderile reprezinta un fel de "secret al succesului", fiindca interesul sau nu este sa isi rezolve singur problemele ci sa gaseasca pe cineva care ii face viata usoara. Rezolvarea de probleme presupune stima de sine, incredere, optimism si actiune, iar ruminatorul nu cunoaste asa ceva. 

 Am incercat sa fiu optimist dar este prea mult de munca.

Acest citat contine atat de multa intelepciune cum nici macar nu si-a imaginat cel care l-a produs. Optimismul fara actiune este doar o reverie neproductiva. O persoana optimista are insa si energia de a actiona. Dar optimismul nu li se potriveste chiar tuturor. Spre exemplu, dependentilor de ruminatie, nu li se potriveste optimismul. Deci nu li se potriveste nici actiunea, nici bucuria si nici sanatatea psihica.

A inlocui niste tipare de gandire este poate cel mai simplu lucru din lume. Spre exemplu, sa incepem sa apreciem lucrurile frumoase si sa incepem sa acceptam ca in viata am pierdut numeroase lucruri si totusi avem inca resurse pentru a o lua de la capat. Insa marea provocare in cazul persoanei dependente de ruminatie este cu totul alta - obisnuinta de a abandona, de a ne da batuti si de a cauta un salvator. Alt tip de solutii, trec literalmente neobservate.

Amintirile din copilarie ale unui dependent de ruminatie evoca de regula cate o situatie in care respectivul era blocat: "nu stiam cum sa imi leg sireturile" sau "imi prinsesem mana in borcanul cu untura si nu mai puteam sa o scot" sau "era atat de multa zapada incat m-am blocat". "Finalul fericit" este sa apara cineva si sa te ajute. Din pacate, asta nu se intampla si in viata reala iar daca se intampla, salvatorii respectivi se afla intr-un mare pericol. 

(1) Imaginea Rumination, de Ivana Vasilj, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) PsyBlog, (acc. 26.11.2017), This simple realisation linked to 80% depression recovery, website: PsyBlog

(3) Psychology Today, (acc. 26.11.2017), Rumination:Problem Solving Gone Wrong, website: Psychology Today

(4) Psychology Today, (acc. 26.11.2017), Rumination: a problem in Depression and Anxiety, website: Psychology Today

(5) Psychology Tools, (acc. 26.11.2017), What is rumination, website: Psychology Tools

Continue reading

victime

Sanatatea Emotionala a Copilului

"Pentru sanatatea emotionala a copilului, petreceti cat mai mult timp impreuna cu acesta." Poate ca cineva ar trebui sa contrazica totusi acest asa zis "mesaj de interes public".

Stiti ca in primavara a fost in centrul atentiei povestea cu Balena Albastra si toata lumea s-a inflamat, intrebandu-se de ce se intampla asemenea orori copiilor nostri. Pare ca "forurile abilitate" au ajuns la concluzia ca ororile se intampla  ca urmare a faptului ca parintii nu petrec suficient timp cu odraslele. Si atunci au venit cu acest mesaj, scurt, dar cuprinzator: "pentru sanatatea emotionala a copilului, petreceti cat mai mult timp alaturi de el."

Pe mine m-a bucurat introducerea unor astfel de mesaje, dar nu sunt de acord in totalitate cu acestea, mai exact cu continutul lor. Se observa incarcatura emotionala a momentului si panica ce pusese stapanire pe o mare parte a societatii dar este de apreciat faptul ca, poate pentru prima data in istoria post-decembrista, se vorbeste in mod deschis, intr-un mesaj de interes public despre ceva care se numeste "sanatate emotionala".

Nu poti sa nu apreciezi intentiile bune din spatele unor astfel de mesaje, insa exista suficiente motive sa cred ca timpul petrecut impreuna cu copilul nu este solutia acestor probleme, sau este doar o parte din solutie, in cazul in care intelegem corect acest acest mesaj. In primul rand, ar trebui definit ce inseamna "timp petrecut impreuna cu copilul".

Daca va imaginati ca a citi ziarul sau a merge pe facebook in aceeasi camera in care se joaca copilul, se numeste "timp petrecut cu copilul", cred ca va aflati intr-o mare eroare. Timpul petrecut cu copilul ar trebui sa includa inter-actiuni semnificative cu acesta, fiindca nu exista din punctul de vedere al relatiei o diferenta majora intre faptul ca acest copil este singur acasa sau se bucura de o "singuratate in doi", in trei sau chiar mai multi participanti la aceasta singuratate.

Grupul de socializare primara (familia) poate fi perceput de copil ca un grup care asigura sentimente autentice de apartenenta, sau nu - in functie de tipul inter-actiunilor care au loc in sanul familiei. Cu alte cuvinte, a petrece timp impreuna cu copilul ar trebui inteles intr-o cheie de tipul "a cultiva relatii autentice" cu copilul, iar aici cantitatea nu este cu nimic mai importanta decat calitatea interactiunii.

"Cat mai mult timp", nu vine cu un plus de calitate, din pacate, decat in masura in care te pricepi sa produci aceasta calitate. Am sa te invit sa lecturezi in cele ce urmeaza cateva moduri prin care "cat mai mult timp" petrecut impreuna cu copilul s-ar putea sa il determine pe copil sa isi doreasca cat mai putin timp cu tine, sau ar putea sa il faca dependent de prezenta ta, ambele cazuri fiind vecine cu patologia:

Autoritarism Parintele foloseste in mod curent critica si furia. Parintele tipa, striga, interzice, ameninta, pedepseste, foloseste forta fizica. Parintele nu are incredere in copil Parintele sacaie copilul si il trateaza ca pe un soldatel Parintele decide in majoritatea aspectelor vietii copilului Parintele pune la indoiala sinceritatea copilului Parintele impune copilului anumite cursuri sau activitati, cu forta  Parintele nu tolereaza contrazicerea punctelor sale de vedere sau a deciziilor sale Parintele si copilul rareori sau niciodata nu folosesc dialogul, nici chiar atunci cand apar problemele Parintele cauta "probe" impotriva copilului, pentru a-l putea pedepsi.

Rasfat Parintele face lucruri pe care le poate face si copilul sau chiar ar trebui sa le faca Parintele "ajuta" copilul la teme, total sau partial, in sensul ca le rezolva el Parintele nu este dispus sa spuna "nu" sau sa il cotrazica pe copil Parintele ofera sume considerabile copilului, drept "bani de buzunar" Parintele permite copilului sa isi ia masa in fata televizorului, izolandu-l de familie Parintele merge la fast - food sa cumpere mancare pentru copil, care nu sufera sa manance altceva, sau prepara el insusi asa ceva, doar pentru copil Parintele nu ofera responsabilitati sau sarcini casnice copilului, in afara de pastrarea curateniei din camera sa Parintele permite copilului sa ii vorbeasca intr-un mod lipsit de respect sau sa-l injure Parintele merge frecvent la scoala pentru a interveni pe langa profesori

Acestea sunt doar cateva dintre modurile in care "a petrece cat mai mult timp cu copilul" nu ajuta cu absolut nimic copilul respectiv, nici pe termen scurt, dar mai ales ii provoaca dificultati majore de adaptare pe termen lung. Atat stilul de educatie autoritar cat si cel bazat pe rasfat, creaza premisele unor forme de inadaptare psiho-sociala, mai tarziu. Specialistii in parenting recomanda stilul de educatie democratic, despre care am putea vorbi cu o alta ocazie.

(1) Imaginea Untitled, de Leon Fishman, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) WALTON, F.,X., (2012), Cum sa Castigam de Partea Noastra, Copii si Adolescenti, editura IPPA, Bucuresti

Continue reading

psihologia familiei