Mind, People & Lifestyle





NOPTI ALBE & ZILE NEGRE
Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com
Latest Articles

miercuri, 17 octombrie 2018

Provocarea este o parte a vietii si daca provocarile nu ar fi existat, ar fi trebuit inventate. Totusi, intampinam provocarile in mod diferit, in functie de structura personalitatii noastre. Un articol despre tipurile de raspuns si procesul reinventarii in urma pierderii.


o o o

Sub aspectul capacitatii de a rezista unui soc emotional oamenii se impart in trei categorii. Viata ne demonstreaza insa ca aceste tipuri de raspuns sunt mai curand niste categorii "ideale", adica existente la nivel teoretic, iar raspunsul la evenimente cu potential traumatic poate fi unul mai curand idiografic, caci personalitatea umana poate sa acceseze resurse nebanuite atunci cand ne asteptam mai putin, dupa cum se poate intampla si invers.

Un documentar interesant cu privire la o mama care si-a pierdut fiul, despre care am sa va povestesc in acest articol, nu doar ca mi-a dat de gandit dar ne da de inteles ca, desi exista aceste categorii de raspuns la provocare, putem oricand sa ne reinventam iar trauma poate sa devina un mod de auto-cunoastere, prin intermediul caruia reusim sa intelegem ceva despre limitele noastre, despre ceea ce suntem si ceea ce putem.

Iata cele 3 tipuri de raspuns pe care le putem observa in situatii de pierdere cu potential traumatic:
  • Raspunsul Traumatic: "Asta ma va distruge pentru totdeauna". Pentru o personalitate vulnerabila nici macar nu este nevoie de mari socuri emotionale (obiectiv vorbind) pentru a fi, cum se spune "pusa pe butuci". Sa tinem cont insa ca, fiecare dintre noi isi are propriile atasamente fundamentale, adica lucruri in care credem si pentru care traim lungi perioade din viata noastra iar pierderea acestora poate declansa raspunsul de tip traumatic, caracterizat printr-o durere emotionala profunda, prin neincredere in fortele proprii, in procesul vietii si suspendarea activitatii. Se poate observa la astfel de persoane respingerea suportului exterior si etichetarea acestuia ca fiind inutil. Persoana se refugiaza in depresie, daca putem spune asa, isi ia o "pauza" de la procesul vietii in sine, protestand parca impotriva nedreptatii existentiale prin boala, neputinta si inactivitate. Acest "protest" poate fi si deghizat - asa a aparut termenul de "depresie zambitoare" (afisam zambetul si ne realizam sarcinile, dar suntem bolnavi in interior).
  • Bulversare Episodica: "Nu stiu cum voi reactiona la asta". Este un raspuns caracteristic unei persoane care inca nu se cunoaste foarte bine. Din aceasta bulversare poate sa rezulte o depresie, adica sa imbratisam prima categorie descrisa aici (Raspunsul Traumatic), sau poate sa rezulte o vindecare si o reinventare, daca este cazul. Raspunsul confuz se bazeaza in buna masura pe suportul celor din jur, pe resursele disponibile in exterior. Daca acest suport este valid si prezent, exista sanse de vindecare. De asemenea, confuzia poate fi o reactie temporara pentru cei care urmeaza sa realizeze pe parcurs faptul ca au tot ce le trebuie pentru a se descurca, indiferent de ceea ce primesc din exterior.
  • Personalitatea cu Resurse: "Nu imi va fi usor, dar voi gasi o cale": Probabil ca acest tip de raspuns este rezervat persoanelor care detin o excelenta incredere in resursele proprii si iubesc viata. Nu in ultimul rand, este rezervat persoanelor care nu depind atat de mult de conditiile vietii lor. Daca la cei care aleg raspunsul de tip traumatic (caci exista alegere aici) se observa o supra-estimare a efectelor evenimentului survenit, la personalitatea cu resurse se observa un mecanism invers de sub-estimare a efectelor respectivului eveniment. Iar acest lucru este posibil in masura in care am reusit sa dezvoltam o componenta spirituala a personalitatii care compenseaza vulnerabilitatile (atasamente, dependente, etc) sau chiar le elimina in intregime. Chiar si daca personalitatea cu resurse are nevoie de suport, aceasta nu se demoralizeaza daca nu il primeste usor, daca suportul nu este disponibil imediat.

Dupa cum observati probabil, aceste tipuri de raspuns la nenorocire sunt in directa legatura cu personalitatea umana, mai exact cu modul cum concepem viata, asteptarile noastre, care pot fi adesea nerealiste si mecanismele pe care consideram ca  le avem la dispozitie pentru a gestiona situatii de acest fel - uneori acestea sunt mai curand de tip cognitiv, cerebral: "ce posibilitati am pentru a gasi o cale?" sau predominant emotionale: "poate ca daca plang si bolesc destul de mult, cineva imi va oferi inapoi ceea ce am pierdut".

Motto: Da-mi Doamne curajul de a schimba ceea ce pot schimba, linistea de a accepta ceea ce nu pot schimba si intelepciunea de a face diferenta intre ele" (Serenity Prayer)
Si acum sa va istorisesc despre cazul Lisei Wheeler-Brown. Mama de culoare din statul american Florida, Lisa pierde un baiat de 21 de ani care fusese incurcat cu o banda de cartier. Prima ei reactie a fost una sa-i spunem "dezadaptativa" si implineste toate criteriile pentru a fi catalogata drept "traumatica". Lisa se refugiaza in alcool, care, dupa cum bine stiti, este adesea asociat cu depresia si o voce ii sopteste sa ia o arma si sa "isi rezolve problema" intrucat nu mai avea niciun motiv sa traiasca.

S-ar parea ca Lisa se afla in spital atunci cand a avut o revelatie / halucinatie / experienta paranormala, cum doriti sa-i spuneti. Ea si-a vazut fiul recent ucis, pe Cabretti care i-ar fi spus sa se adune si sa mearga mai departe, lucru care,  s-ar  parea ca a fost decisiv. Personal nu stiu ce sa cred despre acest moment, dar, nu-i asa, important este ca Lisa a avut o motivatie sa se reinventeze, ceea ce a si facut. In ce a constat aceasta reinventare personala?





Ei bine, Lisa Wheeler alege sa faca o investigatie pe cont propriu prin intermediul careia ajuta la identificarea si condamnarea celor care se faceau vinovati pentru uciderea fiului sau. Se pare ca in cartierul respectiv domnea "legea tacerii" si nimeni nu dorea sa  colaboreze cu Politia. Lisa a observat ca poate fi eficienta in lucrul cu oameni si comunitati si, dupa condamnarea vinovatilor devine activist local impotriva violentei bandelor de cartier. Pentru ca asta mergea mana in mana cu interesul democratilor pentru o mai aspra legislatie in ce priveste detinerea si utilizarea armelor de foc, in scurt timp a fost cooptata de catre acestia.




Asadar Lisa Wheeler devine membru in Consiliul Local al orasului St. Petersburg din Florida. Nu vreau sa spun ca este o extraordinara realizare a unei femei de culoare sa devina om politic pornind de la faptul ca si-a pierdut fiul de 21 de ani. Poate ca ar fi fost la fel de admirabila sau poate ar fi avut ceva in plus ca simplu om si femeie doar pentru ca a reusit sa depaseasca socul initial al pierderii. Ceea ce doresc sa scot in evidenta este faptul ca o persoana poate sa se descopere pe sine tocmai in astfel de momente iar modul in care alege sa raspunda la un eveniment de acest tip poate sa fie procesual si poate sa cuprinda diverse etape si atitudini in fata pierderii, in momente diferite.









(1) Imaginea La Resilience, de Click Kodak, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

sâmbătă, 13 octombrie 2018

Te simti ca si cand cineva ti-ar fi scuipat in cafea. Iar aceasta este o bariera serioasa in calea fericirii tale in cuplu. Nu este singura. Despre bariere, auto-dezvaluire, sensul intimitatii si alte provocari ce apar odata cu infidelitatea. 


o o o

Intalnesti uneori barbati (tineri, de regula) care au aceasta problema legata de virginitatea pierduta a partenerei si te intreaba descumpaniti ce pot face in acest sens. Cu alte cuvinte, faptul ca partenera lor actuala sau potentiala nu mai este virgina devine pentru ei o provocare de netrecut, manifestand chiar un tip de repulsie fizica fata de fete care nu mai sunt virgine. 

Cred ca acest tip de manifestare seamana cu situatia in care unii dintre barbatii care au fost inselati, nu isi pot scoate din minte faptul ca patenera lor chiar a fost atinsa de un alt barbat iar acest lucru devine un obsacol fiziologic in calea supravietuirii familiei. Mai rar am intalnit asta la femei de unde intelegem ca, cel putin pentru unii dintre barbati, trupul partenerei este "un bun personal" ce nu poate fi nici impartit si nici atins, pentru ca sa poti avea o relatie functionala cu acest trup (si atat, probabil). 

Si cred ca, tinand cont de asta, multi dintre cei pe care ii chinuie constiinta pentru faptul ca au inselat, ar putea sa tina pentru ei secretul, renuntand la iluzia aceasta potrivit careia, daca ii comunici partenerului faptul ca l-ai inselat, atunci lucrurile revin la normal si depasesti sentimentele de vinovatie sau alte chinuri psihologice fara-de-rost, eliminabile cu pastile (LOL). Daca partenerul este unul dintre cei despre care vorbeam, vezi bine ca lucrurile nu vor reveni la normal prea usor.

Dar cum ii sta bine unui psiholog decent, am sa invoc cuvantul "Depinde", tocmai fiindca ma face sa par sofisticat, si, in fond, nu suntem toti la fel si ne diferentiem prin trairi, convingeri si reactii. Se prea poate ca unii sa va primeasca cu deschidere si sa va inteleaga, ba chiar sa aprecieze faptul ca "ati fost sinceri", dar, la fel de bine, se prea poate sa se termine rau toata povestea, in special daca celalalt este gelos si labil din punct de vedere emotional. 

Iar cand spun "rau" va puteti gandi la cele mai intunecate scenarii. Si da, in ciuda faptului ca intalnesc psihologi care indeamna oamenii sa le spuna partenerilor ca i-au inselat, personal consider ca, de prea multe ori, este doar o iluzie faptul ca asta ar putea sa va ajute in vreun fel. Da, este logic sa vorbiti cu partenerul despre problemele cuplului vostru si despre trairile voastre in acest cuplu. Nu cred ca foloseste la ceva sa ii spuneti ca l-ati inselat deja. 

Cum argumentez asta? Pai inselarea este o alegere personala, nu este ca si cand nu ati fi avut alta optiune si nici nu inseamna ca ati inselat pentru ca partenerul vostru v-ar fi "impins" la asta. Se spune adesea ca pentru adulter este "vinovat" chiar si sotul incornorat - ca sa nu ramana el cu iluzia ca nu are niciun fel de responsabilitate. Poate ca are o parte de vina, dar nu asta. Adevarul este ca nu a decis el in locul vostru si avand aceasta "superioritate morala" poate oricand sa o foloseasca pentru a desfiinta cuplul. 

Daca stai sa te gandesti, suntem constienti de faptul ca, oricand, oricaruia dintre noi, i se poate intampla o nenorocire, si putem sa devenim, cum se spune "un numar intr-o statistica". Ceea ce ne permite sa traim totusi fericiti si eficienti este tocmai faptul ca reusim sa ignoram asta. Cand suntem pusi in fata faptului implinit, de regula intra in scena personalitatea fiecaruia: unii cred ca pot trece peste aproape orice, in timp ce altii se vor lasa doborati de neputinta proprie.

Prin urmare, daca ne preocupa cu adevarat partenerul de viata, ar fi probabil mai inspirat sa cautam, impreuna cu un psiholog o forma de a integra aceasta experienta, crutandu-l pe partener. De regula, sunt de parere ca este importanta impartasirea si cultivarea relatiei, insa astfel de informatii privesc aspecte atat de delicate incat ma indoiesc ca partenerul are suficiente resurse pentru a le gestiona. 

Dupa cum spuneam, se poate discuta despre ce simtiti in cadrul cuplului si despre ce va doriti de la acest cuplu dar auto-dezvaluirea excesiva poate sa devina o problema in sine. Barierele care se ridica intre parteneri in cazul aparitiei infidelitatii sunt multiple, si, chiar daca au o origine comuna, psihologica, se manifesta pe diferite paliere:


  • Bariere Emotionale: La nivel emotional, intre cei doi parteneri apare distanta, raceala si instrainarea. Aproape sigur, lucrurile nu vor mai fi niciodata ca inainte, cand va faceati juraminte si promisiuni fara acoperire, cand va imaginati ca sunteti suflete pereche si va intelegeati din priviri. 
  • Bariere Fizice: De multe ori poate aparea acea repulsie fizica fata de partener, si probabil ca acesta este cel mai serios semnal al faptului ca relatia nu mai are prea multe zile. Cel inselat are sentimentul ca cineva i-a... "scuipat in cafea", ca sa ma exprim astfel. E destul de brutala exprimarea dar chiar aceasta este ceea ce simte cel inselat.
  • Bariere Comportamentale: Ca urmare a barierelor mentionate mai sus, partenerii nu reusesc sa isi disimuleze trairile si adopta o atitudine incompatibila cu impacarea. Limbajul non-verbal creaza distanta iar de fiecare data cand vor incerca sa comunice, realizeaza faptul ca isi comunica numai critici si observatii taioase, hiper-emotionale si negativiste.
  • Bariere Psihologice: La baza, asa cum spuneam, se afla barierele psihologice, care se refera la principii de viata, valori personale si convingeri. Acesta este domeniul in care se poate interveni cu ajutorul unui psiholog in vederea flexibilizarii acelor convingeri care sunt incompatibile cu acest cuplu, dar, poate si cu oricare cuplu pe care l-ati putea forma pe viitor.

Pe de o parte, principiile, valorile si convingerile ne fac ceea ce suntem si inteleg faptul ca multi dintre cei inselati ar renunta mai curand la partenerul de viata decat la principiile lor. Dar eu nu-mi propun sa le schimb acest "nucleu psihologic", poate doar sa il flexibilizez, nu de alta, dar viata sociala este complexa, in special in marile orase, unde avem a face cu tot felul de tentatii si provocari. 

Un lucru pe care obisnuiesc sa il impartasesc este acela ca, in Psihologia Personalitatii, faptul ca facem un lucru la un moment dat nu implica si existenta unei trasaturi de caracter. Asa dupa cum, un elev care ia nota 10 la Matematica, (a avut surse bune la un extemporal), o data in viata sa scolara, asta nu il face un mare matematician. Desigur, a facut o impresie puternica pe moment, dar asta nu inseamna mai nimic. Poate sa ramana coringent la Mate chiar in acel semestru.

Asadar, daca un partener a fost infidel o data in viata, asta nu inseamna ca infidelitatea este a 2-a sa natura. Putem sa explicam asta prin starea sa emotionala de moment, printr-o oportunitate creata, printr-o criza existenta deja s.a.m.d. Prin urmare, intr-o astfel de situatie, barierele s-ar putea sa tina mai curand de convingerile noastre decat de caracterul acestui partener infidel o data (si atat).

Pentru a exista o trasatura de caracter a infidelitatii este necesar ca o persoana sa manifeste aceasta reactie de infidelitate in repetate randuri, sistematic si invariabil. Si nu ma indoiesc de faptul ca unii dintre cei care v-au inselat chiar detin aceasta trasatura de caracter incompatibila cu un cuplu normal.

In literatura de specialitate se vorbeste despre eforturi pe care ambii parteneri ar trebui sa le depuna pentru a readuce cuplul "pe linia de plutire", si, mai ales, avand convingerea ca lucrurile nu vor mai fi niciodata ca inainte, si asta nu este obligatoriu un lucru rau - cuplul nu mai este nici imaculat dar nici naiv, este in schimb experimentat, incercat si, de ce nu, mai puternic, din moment ce a rezistat acestui tip de provocare.

Sunt constient ca exista cupluri care nu vor reusi niciodata sa treaca peste un astfel de incident, chiar si daca le-as recomanda sa tina cont ca este vorba despre un incident izolat, pana la proba contrarie. Dar mie imi place sa va aduc vesti bune si va incurajez sa credeti in cuplul vostru, chiar si in conditiile in care a aparut infidelitatea. 

Daca sunteti niste fiinte profund emotionale si credeti ca un cuplu trebuie sa ramana imaculat, orice-ar fi, probabil ca aveti o viziune vulnerabila cu privire la cuplu. Este vulnerabila fiindca este idealizata, perfectionista si de aceea nerealista. Cu o astfel de viziune, infidelitatea ar putea inseamna sfarsitul cert al relatiei, dar nici macar nu este nevoie sa se ajunga la infidelitate pentru a simti ca "relatia scartie" din toate incheieturile.




In general, as descuraja extremele: cei care sunt atat de idelisti incat niciun cuplu real nu s-ar putea ridica la nivelul idealului, dar si cei care sunt pregatiti sa treaca cu vederea orice infidelitate sau grosolanie si sa accepte faptul ca un cuplu poate exista si in absenta unei relatii propriu-zise, adica in absenta impartasirii, intereselor comune si a solidaritatii intre cei doi. Fireste, daca va este bine asa, si puteti sa treceti peste barfe si alte inconveniete de acest fel, asta e tot ce conteaza.








(1) Imaginea Divorce, de Nokdie, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

sâmbătă, 6 octombrie 2018

Cand raspunsul la aceasta provocare existentiala pe care am numit-o "Ecuatia de Gradul 3" este unul atat de radical precum acela pe care il dau persoanele cu Body Integrity Identity  Disorder, ar fi mai util sa ne intrebam daca nu cumva "am gresit la calcule". 


o o o

In general ne dorim sa fim frumosi, destepti, tineri si sa reusim sa facem tot felul de lucruri. Cand nu reusim ceea ce ne propunem putem deveni deprimati si suferim o criza personala in care negociem cu destinul, pana cand, in final, o luam de la capat ori acceptam ca destinul a invins si ca sunt lucruri pe care nu le (mai) putem avea. 

In mod interesant, exista o tulburare din spectrul psihiatric care se caracterizeaza printr-o nevoie accentuata de a deveni o persoana cu o anumita dizabilitate. Chiar asa! Cum se spune, "one man's junk is another man's treasure", acolo unde unul vede gunoi, altul poate sa vada o comoara. 

Daca ne gandim bine, chiar daca aceasta tulburare este mai curand rar intalnita, putem sa intalnim anumite trasaturi comune intre Tulburarea de Indentitate a Integritatii Corporale si alte tulburari ori tendinte, dintre care unele ne pot fi familiare. Oamenii isi doresc intotdeauna cate ceva, poate chiar si atunci cand par a nu-si mai dori nimic si nu intotdeauna aleg cele mai inspirate lucruri.

  • Tulburarea Identitatii de Gen. Dorinta de a fi de celalalt gen este una dintre cele mai apropiate "rude" ale acestei tulburari. Unii simt ca nu au primit genul potrivit la nastere si atunci fac tot felul de eforturi sa schimbe asta, chiar si  eforturi chirurgicale.
  • Tulburarea Dismorfica Corporala. Banalele implanturi mamare, sau alte tipuri de operatii estetice la care numeroase femei recurg din dorinta de a fi mai "femei", si, nu in ultimul rand, de a-si imbunatati conditia sociala. Totusi, diferenta este ca in cazul lor, dorinta este mai curand de a putea lucruri care le erau inaccesibile decat de a nu putea.
  • Anorexia. Nevoia care le face pe multe tinere sa devina anorectice este de asemenea inrudita. Anorexia este o neputinta in sine ce apare dintr-o relatie desfunctionala cu hrana si alimentatia. Prin aceasta neputinta anorectica incepe insa sa poata...
  • Auto-handicaparea -  Este un fenomen mult mai comun ce rezida in faptul ca, spre exemplu in scoala, daca simtim ca nu reusim sa tinem pasul cu performantele asteptate din partea noastra, recurgem la o scuza menita sa ne protejeze stima de sine "nu am putut sa studiez suficient fiindca am fost racit" - si scuza poate sa fie cat se poate de reala, dar ramane totusi o scuza.
  • Depresia. La cei cu depresie, de asemenea se observa o atitudine prin care neputinta este instituita durabil, persoana respectiva nedorindu-si nimic altceva decat sa ramana in depresie, adica in neputinta.

Care sunt functiile acestor atitudini? Diferite orientari terapeutice explica diferit tendintele de acest tip insa explicatiile ajung sa semene din ce in ce mai mult, odata cu progresul stiintei. Spre exemplu, originile unor astfel de comportamente se gasesc intr-un model la care ne-am raportat in copilarie iar "utilitatea" se refera la nevoia de atentie si la beneficiile secundare care apar odata cu aceasta dizabilizare sistematica. 

La copii, vorbim adesea despre asa-zisele "nise de dezvoltare" sau "legi de miscare", ca sa folosesc un termen adlerian. Fiecare copil isi alege un mod de a fi in lume, in functie de detalii cum ar fi: modelele disponibile in jur sau nevoia de a se diferentia de fratii si prietenii sai cei mai apropiati.

In psihologia adleriana, in fiecare dintre noi se afla nevoia de a excela ("aspiratie catre superioritate / semnificatie"), chiar si daca excelam intr-o latura negativa - devenim totusi "cineva", atunci cand alte optiuni ne par inaccesibile.




Ca o revelatie pe care am avut-o de curand, in copilarie, fiecare dintre noi se afla in fata unei ecuatii de gradul trei, adica o ecuatie cu 3 necunoscute: 1. cine sunt eu?; 2. cum este lumea in care traiesc?; si 3. ce poate face o persoana ca mine intr-o lume ca aceasta? La un moment dat, lucrurile "devin clare" si ajungem sa formulam cate un raspuns pentru aceste intrebari. 

Din primele doua raspunsuri apare al 3-lea, si anume "legea de miscare" a personalitatii sau drumul catre idealul de sine. Am pus intre gilimele faptul ca "lucrurile devin clare", fiindca un raspuns formulat de o minte de copil poate sa nu fie perfect, matur sau intelept si de multe ori nici macar nu este asa.

Daca eu sunt "X" (plin de resurse, intelept, rabdator) si Lumea este "Y" (plina de pericole, nedreapta). Un om "X", care se afla intr-o lume "Y", poate / trebuie sa faca un drum "Z" (aleg sa lupt pentru a ma proteja de pericol si nedreptate).

Cred ca este un mod inspirat de a explica de ce apare nevoia de a fi neputincios, de a pierde din abilitati, ca si cand am avea prea multe. Si anume prin intermediul raspunsului pe care persoana cu BIID (Body Integrity Identity Disorder) il ofera la aceasta intrebare. Asta poate sa faca o persoana ca mine intr-o lume ca aceasta - deci nu prea multe.

Cu alte cuvinte, neputinta incepe deja in mintea persoanei cu BIID intrucat psihicul acestei persoane se lasa fascinat de perspectiva de a deveni o persoana cu dizabilitati. Sub nicio forma nu ar putea aparea aceasta fantezie bizara si infioratoare la o persoana care se vede pe sine ca fiind plina de resurse si vietuind intr-un univers in care lucrurile au sens. 

Un aspect interesant apare in interactiunea cu astfel de persoane atunci cand ele iti cer sa le ajuti sa isi implineasca idealul de sine, adica sa devina persoane cu dizabilitati, care nu vad sau care nu pot sa mearga, spre exemplu. Este etic sa le oferi acest suport? Din cate inteleg, unii se trezesc oferindu-le "suportul", situatie ce seamana destul de mult cu sinuciderea asistata, nu-i asa?

Dar asta este echivalent cu a recunoaste ca nu poti sa ajuti o astfel de persoana si, mai mult decat atat, ai o intelegere denaturata a ceea ce inseamna ajutorul, lucru ce se poate intoarce impotriva ta oricand, daca, sa spunem, cel care a fost fascinat toata viata de perspectiva de a deveni un paraplegic, ajunge sa regrete si da vina pe tine, fiindca l-ai incurajat ori chiar ai intervenit chirurgical pentru a-l "scapa" de posibilitatea de a se deplasa.

Cand raspunsul la aceasta provocare existentiala pe care am numit-o "Ecuatia de Gradul 3" este unul atat de radical precum acela pe care il dau persoanele cu BIID, ar fi mai util sa ne intrebam daca nu cumva "am gresit la calcule". Caci adevarul este ca ne dorim intotdeauna altceva, imediat ce ne-am implinit visurile - este in firea noastra - si ar fi o mare drama sa realizam ca poate era mai bine inainte cand puteam sa mergem sau sa vedem rasaritul soarelui.




Si asa ajungem sa invatam sa traim cu neputinta noastra, fiindca, mai inainte nu am reusit sa traim cu faptul ca putem face atatea lucruri, cum ar fi sa mergem si sa vedem. Oare atat de mare sa fie nevoia umana de individualizare, nevoia de a fi unici si de a excela in ceva? S-ar putea ca totul sa nu fie decat o problema de a invata sa fim fericiti cu situatia in care ne aflam.

De altfel multe dintre tulburarile despre care am vorbit, tind sa isi schimbe numele din "Disorder" is "Dysphoria". Cu alte cuvinte, specialistii care scriu Manualul de Diagnostic Psihiatric, realizeaza ca exista o problema legata de disforie (nemultumire, tristete). In toate aceste tulburari disforice apare cate o iluzie / fantezie bolnava cum ar fi aceea ca o pereche de sani ne vor face fericiti sau ca o dizabilitate va da sens vietii noastre de care nu ne putem bucura altfel.








(1) Imaginea Powerless, de Tom Lin, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

vineri, 5 octombrie 2018

Ea afirma teatral ca a fost agresata sexual in adolescenta. El raspunde nervos si la fel de teatral ca nu stie nimic si adevarata victima este familia lui. Povestea a inflamat Statele Unite si totul este condimentat cu demonstratii isterice ale feministelor si showuri de seara isteric de amuzante. Aproape totul despre cazul Kavanaugh - Ford.


o o o

Cel mai probabil nu va intereseaza viata sociala a americanilor si este de inteles. Eu am un interes moderat pentru ceea ce se intampla in lume, in general, si am descoperit ca zilele acestea in America se desfasoara o adevarata isterie in masa despre care ma indoiesc ca ati aflat, intrucat buletinele de stiri din Romania se preocupa cu propriile noastre isterii nationale. Dar mai bine sa va  povestesc despre ce este vorba.

In America exista doua partide dominante: republicanii (a.k.a. conservatori) si democratii (a.k.a. liberali, socialisti, progresisti, leftist, etc). Republicanii au castigat presedintia tarii, prin Donald Trump iar democratii au generat un soi de miscare #Rezist, de unde probabil ca s-au inspirat si ai nostri. Intr-o zi cu soare republicanii propun un candidat pentru Curtea Suprema a SUA (un fel de Curte Constitutionala) si il gasesc pe judecatorul cunoscut pentru orientarile sale republicane Bret Kavanaugh.

De nicaieri apare o doamna doctor in Psihologie, instruita pe la cele mai prestigioase scoli private din SUA, pe nume Christine Blasey Ford, care sustine ca in urma cu 36 de ani a fost agresata sexual de catre Bret Kavanaugh si prietenul acestuia, la o petrecere. Nu a fost violata dar Kavanaugh s-a cam urcat peste ea in timp ce radea isteric - suficient pentru a ridica un mare semn de intrebare cu privire la caracterul sau. Cum-necum dr. Christine Ford supravietuieste pentru a povesti despre asta, tocmai acum, cand tipul risca sa devina membru pe viata al Curtii Supreme a Statelor Unite (ironic, nu?). Ambii au fost audiati Vinerea trecuta, intr-o comisie a Senatului American.




Pentru asa-zisii "specialisti in limbaj non-verbal" trebuie sa fi fost o mare sarbatoare fiindca toata lumea le-a acordat atentie si le-a cerut sa vada dincolo de ceea ce se vede pe sticla si sa spuna ei care este adevarul din spatele acestor declaratii emotionale. Si da, declaratiile au fost voit emotionale, fiindca asta prinde, nu-i asa, iar fiecare dintre cei doi,  in lipsa unor probe adecvate, a trebuit sa plusese in ce priveste emotia. In plus, dr. Christine Ford sustine ca a fost marcata in mod negativ de incidentul respectiv si a dezvoltat tot felul de probleme de anxietate cum ar fi PTSD, lucru care este ccontrazis,  s-ar parea, de catre fostul ei partener (probabil vreun alt republican fara scrupule LOL).




Prima care ofera declaratie sub juramant este victima Dr. Blasey Ford, care cu o voce teatrala, gatuita de emotie explica in ce fel a fost umilita de catre Bret Kavanaugh, pe cand ambii erau adolescenti. Apoi intra in scena judecatorul Kavanaugh si, vadit, nervos, se victimizeaza la randul sau cu privire la tot ceea ce a trebuit sa indure de cand au aparut marturiile acuzatoare ale doamnei Ford. Si el imi pare la fel de teatral si decis sa faca spectacol ca si doamna Christine Ford. Dealtfel mass-media din America nu i-a iertat pe niciunul dintre ei, dupa cum nu i-au iertat nici sustinatorii celor doua tabere.

Pare ca republicanii si-au format repede o opinie, in frunte cu D. Trump: daca nu aveti probe, in afara de marturia ei contra marturiei lui, nu avem pentru ce sa pierdem timpul - il votam si gata. Totul nu este decat un scandal confectionat artificial de catre tabara democratilor #Rezist. Democratii in schimb, cunoscuti pentru faptul ca apara minoritatile si categoriile defavorizate, printre care si femeile, au incins feministele cu mesaje anti Kavanaugh iar feministelor nu le trebuie prea multe dovezi atunci cand simt ele ceva, cum ar fi ura impotriva sistemului patriarhal asupritor care exista pe bune in Orientul Mijlociu.

Totul s-a transformat intr-o mare dramoleta care a cuprins intregul teritoriu al SUA, unde feministele fac demonstratii isterice cerand "sa fie crezute femeile" (LOL) iar republicanii, in frunte cu D. Trump, tind sa faca haz de ele si chiar de Dr. Christine Ford, cea care nu-si mai aminteste mai nimic din incidentul in care ar fi fost agresata sexual de catre judecatorul Bret Kavanaugh, nici macar detalii precum anul, locul unde a avut loc petrecerea, strada, etc. Democratii spun ca este normal sa nu-si mai aminteasca fiindca a incercat in tot acest timp sa uite, sa "reprime",  nu-i asa?.




La audierea in Senatul American, Kavanaugh vine cu calendarele sale pe care le tine de pe vremea adolescentei, ca si tatal sau, si din care reiese ca nu a avut loc o astfel de petrecere, recunoaste ca obisnuia sa consume bere, ca toti colegii sai de liceu si are o atitudine nervoasa - unii interpreteaza asta ca pe o dovada a faptului ca este un psihopat narcisist, frustrat, iar altii considera ca este firesc sa fii nervos daca esti acuzat pe nedrept si sub presiune. Christine Blasey Ford este la randul ei stranie, din punctul meu de vedere si veti intelege punctul meu de vedere urmarind acest material in care Rachel Butera, o actrita de voce de la Hollywood, o ironizeaza pe dr. Ford si felul in care ea a ales sa se prezinte la audiere.




Povestea urmeaza sa se finalizeze la acest sfarsit de saptamana, (azi, pe CNN, Live, ora 17.00 in Romania) intrucat saptamana trecuta s-a decis in Senatul American faptul ca vor acorda o saptamana FBI-ului pentru ca acesta sa faca o scurta investigatie in aceasta privinta. Democratii sustin ca o saptamana nu este destul pentru a-i gasi nodul in papura republicanului Kavanaugh, in timp ce republicanii intreaba "ce altceva mai doriti?", mai ales ca FBI-ului putea sa faca multe investigatii de cand a aparut dr. Christine Ford, undeva prin Iulie.

Fireste, cazul este unul dificil, iar probele tind sa se piarda odata cu trecerea timpului: memoria umana este un lucru imperfect (si poate ca este mai bine asa), si este greu de crezut ca vor mai gasi urme de ADN pe patul in care dr. Ford a fost agresata sexual, mai ales ca ea nu poate sa indice unde se afla acel pat, in ce casa de petreceri conspirative si pe ce strada. Sunt multe aspecte implicate aici si se cuvine sa acordam respect partilor implicate, mai ales ca fiecare dintre cei doi au in spate o cariera ireprosabila.

In cazul in care lipsesc dovezile, nu este o dovada de respect faptul de a milita in mod frenetic pentru decredibilizarea cuiva, mai ales ca judecatorul Kavanaugh are acum copii mici care isi doresc sa fie iubiti si protejati si au dreptul sa copilareasca, nu-i asa? Este de inteles si atitudinea dr. Ford care nu a putut sa stea linistita in timp ce Kavanaugh isi freca mainile la gandul ca va deveni membru pe viata al Curtii Supreme, stiind ceva atat de dureros despre "trecutul  lor comun". Dupa cum afirma ea, a considerat ca este datoria ei de americanca cum-se-cade sa iasa si sa vorbeasca despre comportamentul adolescentului Bret Kavanaugh.

Mi-e teama ca, in ciuda saptamanii care s-a scurs, cei de la FBI nu au reusit sa adune prea multe dovezi incriminatorii la adresa lui Kavanaugh si vom ramane la stadiul de saptamana trecuta "she said / he said", cuvantul ei impotriva cuvantului lui. Pe mine, din toata povestea asta, ma amuza cei care considera ca pot sa vada dincolo de limbajul non-verbal al protagonistilor. Limbajul non-verbal nu este un mod de comunicare atat de precis cum ati crede si in niciun caz nu este un glob de cristal. Cand interpretam limbajul non-verbal trebuie sa tinem cont de tot felul de detalii cum ar fi temperamentul, apartenentele multiple, diversele conditii medicale s.a.m.d.

Cand facem un studiu de caz, limbajul non-verbal este doar una dintre componentele studiului. La aceasta se adauga marturiile, amintirile, produsele activitatii, rezultatele testelor, etc. Principiul de baza al acestor studii este acela al dovezilor multiple. Intr-o ancheta psiho-sociala avem nevoie de marturii multiple ale diferitelor persoane, de date complexe, si materiale audio-video, de fise de tot felul si alte modalitati de a tine evidenta unor procese profesionale, medicale, institutionale sau activitati diverse. Cei care spun ca STIU TOTUL din comportamentul cuiva, cred ca este rezonabil sa ii considerati "neprofesionisti", asta ca sa ma exprim in limitele pe care mi le ofera statutul. Puteti observa dar nu puteti sti DOAR din limbajul non-verbal.

In final, iata si o parodie a audierii de Vinerea trecuta, realizata de Saturday Night Live si difuzata de cei de la canalul de televiziune FOX (cu orientare republicana). Nu in ultimul rand, daca va intereseaza povestea, puteti sa ii urmariti continuarea in seara aceasta (Vineri 05.10.2018), la un canal de stiri.












(1) Imaginea Kava-Nope, de Mobilus in Mobili, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0
Continue reading

sâmbătă, 29 septembrie 2018

In ce relatii va aflati cu "steguletele rosii"? Le acordati importanta cuvenita sau le ignorati cu desavarsire, pentru ca, nu-i asa, "iubirea schimba tot"... Un articol despre acele detalii de la inceputul relatiei ce reprezinta varful timid al icebergului de dimensiuni nebanuite.


o o o

Unii dintre noi vad beculetele rosii peste tot, nu-i asa? Si tot vazand beculete rosii, ajung intr-o buna zi intr-un cabinet psihologic si primesc o eticheta ingrata cum ar fi aceea de tulburare de personalitate de de tip evitant sau chiar paranoid. Altii insa nu vad beculetele rosii nici macar atunci cand ar trebui sa le vada, fiindca, sunt, spre exemplu, prea indragostiti ca sa le mai vada sau le interpreteaza gresit.

Dar ce sunt beculetele rosii? Ele reprezinta o descriere metaforica a pericolului si mai curand decat a le vedea, le simtim in diferite momente ale vietii. In acest articol as dori sa me refer la acele beculete rosii pe care ar trebui sa le vedem inainte de a incepe o relatie "serioasa". Caci da, odata inceputa acea relatie serioasa, lucrurile devin deja prea complicate pentru a-i mai pune punct la fel de usor.

Si se poate dovedi foarte dificil sa detectezi din timp  cu cine ai de-a face cu adevarat fiindca, ei bine, daca te stii "cu musca pe caciula" ai grija sa apari intr-o forma care nu da de banuit. Este cu atat mai dificil sa iti dai seama cu cine ai de-a face cu cat nevoia noastra de intimitate si iubire este mai mare, in special in adolescenta si prima tinerete, cand aceste nevoi sunt mai mari decat oricand.

Se spune ca atunci cand cineva pare prea bun ca sa fie si adevarat, de regula asa si este - prea bun sa fie adevarat. Nu as dori sa va incarc mintea cu suspiciuni si convingeri irationale - nu v-ar folosi la absolut nimic. Dar poate fi util in schimb sa va pastrati obiectivitatea si detasarea, in special in primele faze ale interactiunii cu celalalt. Fireste, acesta este cel mai greu lucru din lume daca va aflati la varsta adolescentei si sunteti lipsiti de experienta.

O poveste interesanta pe care am intalnit-o pe Discovery ID (unde altundeva), vorbeste despre un cuplu in care prea-iubita mireasa decide ca la nunta ei nu va participa si mama-soacra. Este acesta un "beculet rosu"? Eu as spune ca da. Chiar si daca mireasa a fost convinsa in cele din urma sa ii permita mamei soacre sa participe la nunta fiului ei, beculetul rosu inca ramane aprins.

Asadar ce se poate intampla cand o casatorie incepe in felul acesta, precum a inceput in cazul lui Colleen si al lui Rob McKernan. Pai se pot intampla multe si inca in doar 8 luni - cat i-au trebuit lui Colleen sa il lichideze pe sotul ei cu 10 focuri de arma. E drept ca a fost amestecat si alcoolul si este drept ca nimeni nu cunoaste toate detaliile acestui caz, dar mie personal mi-a atras atentia felul cum a inceput aceasta poveste de dragoste: aleasa inimii este in razboi cu mama soacra si impune anumite reguli, pentru ca poate ea.




Nu doresc sa fac aici o lista cu toate "becucletele rosii" care ar trebui sa va determine sa puneti capat unei relatii, inainte de a incepe. Violentele, adictiile, impulsivitatea, parazitismul, problemele psihice ale celuilalt, in general, felul cum va face sa va simtiti o anumita relatie, merita sa fie luate in calcul atunci cand o evaluati, in ciuda faptului ca ati putea sa va simtiti extrem de atrasi de o anumita persoana.

Am intalnit spre exemplu multe cazuri in care fetele observa ca partenerii lor sunt violenti dar acest fapt este interpretat ca o competenta a lui in ce priveste protectia copiilor sau a fetei respective. Asa sa fie? Da, poate fi si asa. Dar in general suntem ambivalenti si nu va imaginati ca daca un barbat este violent veti fi scutiti de aceasta violenta fiindca exista iubire. Este doar o chestiune de timp pana cand veti deveni voi insiva tinta violentei sale.

Un alt mit in care credem in special in tinerete este acela al "salvarii prin iubire". Nu ca am o parere atat de proasta despre iubire incat nu ii pot recunoaste niciun fel de merite dar cazurile in care cineva chiar a fost salvat prin si datorita iubirii sunt mai curand niste raritati. In primul rand ca betia iubirii trece dupa doar 12 luni si atunci ii ramane caracterului misiunea ingrata de a "produce iubirea" - chiar asa, caci natura, hormonii, nu ne mai ajuta.

Ori daca tocmai caracterul este punctul nostru slab... Stiu, sunt toate acele filme romantice pe care le consumati pe nerasuflate. Dar realitatea nu este asa. Realitatea relatiilor ne aseaza in fata trasaturilor ambivalente si desfiinteaza fiecare mit pe care ni l-a inoculat Hollywoodul, Bollywoodul sau Wakallywoodul (it's a thing). Probabil ca cea mai importanta calitate in astfel de circusmstate este "rezistenta la deziluzionare" si adaptarea.

Totusi, cu cat suntem mai in contact cu realitatea, cu atat si surprizele sunt mai mici, cu atat si capacitatea noastra de adaptare este mai buna. C. Darwin spunea ca trasatura cea mai importanta a supravietuitorilor nu este capacitatea lor de performanta ci mai curand capacitatea de a se adapta la schimbare. Pe buna dreptate! Dar cum sa te adaptezi la ceva ce ai negat inca de la inceput ignorand cu desavarsire "beculetele rosii"?

Inainte de a te casatori deschide larg ochii iar dupa ce te-ai casatorit, tine-i pe jumatate inchisi, spune o vorba romaneasca. Pare insa ca lucrurile se petrec tocmai pe dos: pe fondul indragostirii si al hormonilor pasiunii care bulverseaza trairile noastre, pare ca dormim un somn adanc pe toata durata de inceput a relatiei. Apoi ne trezim si, da, chiar avem revelatii, nu-i asa? Poate nu si daca intelegem aceste mecanisme si procese si tinem cont de ele.

Daca nu va plac concluziile acestui articol, am sa va citez o poveste dintr-o carte de consiliere de cuplu. -- O tanara se duce la un consilier de cuplu iar acesta o invita sa il potretizeze pe tipul pe care ea il cauta in viata ei. "Sa fie romantic, sa nu bea si sa vina devreme acasa seara". La acest potret induiosator ce credeti ca i-a raspuns consilierul: "In acest caz probabil ca ai nevoie de un televizor". -- Si mi-e teama ca multi dintre noi chiar suntem in relatii serioase cu televizorul...








(1) Imaginea Fishermen at Work, de Thomas Mues, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

luni, 24 septembrie 2018

Oameni simpli sau genii vorbesc despre zona lor de gratie, unde pot simti ca viata are sens iar timpul se scurge pe nesimtite. Pe cand noi vorbim despre ce inseamna sa te afli "In the Zone", psihologii ne vorbesc despre starea de flux sau despre lumile noastre speciale.


o o o

Unii dintre adolescenti obisnuiesc sa spuna ca se duc "pe zona". In cazul acesta, "Zona" este locul unde se afla prietenii si fetele, sportul, aerul proaspat si unde autoritatea parentala se face simtita mai putin. La altii insa, "Zona" este cu totul altceva... A fi "in the zone" a devenit deja un concept despre care vorbesc artistii, oamenii de stiinta sau sportivii deopotriva. Pare ca doar psihologii nu vorbesc inca despre asta, desi, iata, este un fenomen psihologic.

Oare asa sa fie? Dar ce inseamna sa fii "In the Zone"? Nu cred ca s-a dat o definitie "oficiala" a acestui concept si, prin urmare, am sa incerc sa ofer eu una. Inainte de asta, as observa ca "In the Zone" are ceva in comun cu doua concepte care ne sunt familiare deja, cel putin psihologilor:  Lumea Noastra Speciala (William Glasser) si, respectiv Starea de Flux (Martin Seligman / Mihaly Csikszentmihalyi):

  • LUMEA TA SPECIALA - Lumea speciala a cuiva este acel spatiu psihologic dar si fizic, in care o persoana poate sa fie ea insasi si sa se bucure de viata, atat cat poate ea. In mod normal, lumea speciala a cuiva este populata cu prieteni si persoane dragi, care o inteleg si o respecta, cu hobby-uri prin intermediul carora cineva se destinde dar se si dezvolta, cu obiecte care au o valoare sentimentala dar si practica, sau cu locuri in care cineva se poate regasi pe sine. 
  • STAREA DE "FLOW - O stare psihologica in care realizam o activitate favorita care ne ofera posibilitatea de a ne manifesta calitatile si talentele personale. Starea de "Flow" sau de "Flux", nu presupune existenta unor emotii intense ci mai curand absenta acestora si prezenta unei capacitati de concentrare si efort. Motivatia este puternica si intrinseca, altfel spus, implinirea vine din realizarea acelei activitati. Peste toate celelalte, in starea de flux pierdem notiunea timpului.




Iar daca ar fi sa dau o definitie "de lucru" a faptului ca ne aflam "In the Zone", ei bine ar fi aceasta:

  • IN THE ZONE - A te afla in lumea ta speciala si a realiza o activitate favorita care iti valorifica calitatile si te face sa pierzi notiunea timpului.

Este posibil ca pentru fiecare dintre noi sa existe mici diferente in definirea acestui concept, spre exemplu, poate ca exista si o motivatie de tip extrinsec la un moment dat (competitia, validarea), si poate ca activitatea respectiva nu este obligatoriu un hobby, la toata lumea. Dar cred ca am surprins esentialul. Si mai cred ca fiecare dintre noi poate sa isi dea seama si sa recunoasca aceasta stare atunci cand face un lucru cu placere si pierde notiunea timpului. 

Ce este de remarcat e faptul ca exista diferente inter-individuale importante si, de cele mai multe ori, exista si beneficii din faptul ca reusim sa accesam "Zona" (cel putin ne incarcam "bateriile", daca nu si buzunarele). Acolo facem lucruri cu placere care ne pun in uz talentele si abilitatile native ori dobandite. Si cand toate acestea sunt intrunite, se poate spune ca vorbim despre vocatie personala si speranta pentru viitor. 

Cred ca nimic nu ne pune mai in contact cu ideea de sens al vietii decat faptul ca putem sa accesam "Zona", unde ne sunt puse in valoare abilitatile si uitam de toate. Si mai cred ca fiecare om isi acceseaza "Zona" in felul sau, fie ca reuseste sa constientizeze asta, fie ca nu. Nu ar trebui sa privim "Zona" ca pe ceva care este rezervat carieristilor, artistilor sau "oamenilor destepti". 

Cu toate acestea, consider ca exista moduri negative de a ne afla in "Zona". La cei enumerati mai sus (carieristi, artisti, genii, etc) problema consta in faptul ca pierd contactul cu realitatea uneori uita sa mai iasa din Zona, se izoleaza si, in cel mai rau caz, aspectele practice ale vietii (facturi, relatii, copii) ii iau prin surprindere si ii lasa dezarmati. Prin urmare, daca uiti sa te mai intorci din Zona, asigura-te ca merita.

Probabil ca nu merita sa creezi un dezachilibru atat de mare in viata ta, oricum ai lua-o, dar ma refer la faptul ca mersul nostru in Zona, ar trebui sa reprezinte o buna sursa de venit si sa nu ramana doar un mod de a fi niste neintelesi, fara venituri si fara relatii. Din pacate, asta se poate intampla si chiar imi vine in minte destinul pictorului Van Gogh, despre care se stie ca in toata viata sa a reusit sa vanda un singur tablou.

Va imaginati faptul ca pentru cineva care obisnuieste sa piarda notiunea timpului in timp ce picteaza ori realizeaza orice altceva la standarde foarte ridicate, ar fi o adevarata drama sa nu poata valorifica in niciun fel munca sa. Si cred ca, din pacate, acest lucru se intampla multora dintre noi. In acest caz, a fi in Zona, devine o poveste cu lacrimi si suspine, in care va fi nevoie sa re-orientare, caci nevoile umane nu pot fi ignorate.

Dincolo de dilemele acestei categorii de persoane, se afla desigur si cei la care a se afla in Zona reprezinta o poveste de succes, chiar daca activitatile pe care le realizeaza ei in Zona lor, nu fac cinste nimanui, cu atat mai putin umanitatii. Caci da, putem avea talentul de a crea intrigi ieftine sau de a ne plange de mila, ori talentul de a insela increderea unor oameni nevinovati, ori poate avem doar talentul de a arata bine, de la Mama Natura, si iata, asta e o afacere profitabila azi.

Intr-un fel, astfel de persoane sunt de compatimit. Dar ele chiar pot sa o duca mai bine decat acele genii pentru care nu are nimeni timp si chef sa le recunoasca valoarea si operele. Desigur, timpul va face dreptate, intotdeauna: ceea ce este valoros, va fi recunoscut ca atare in timp ce lucrurile lipsite importanta, vor fi uitate pentru totdeauna, in lada de gunoi a istoriei. Succesul pare a fi o problema de negociere cu mediocritatea umana. 

Cred ca Alfred Adler ar fi primul care m-ar contrazice: el era convins ca esecul in viata se datoreaza faptului ca nu stim sa cooperam si sa venim in intampinarea nevoilor celor din jur. Si pe undeva, are dreptate. Oamenii au nevoi si daca stim sa ne ocupam de acestea, nu avem cum sa nu prosperam. Pe de alta parte, mediocritatea este o realitate sociala raspandita iar oamenii mediocri au nevoi mediocre. Succesul intr-o astfel de lume inseamna sa te adresezi nevoilor mediocre ale oamenilor mediocri.








(1) Imaginea Smiling from the OOB Zone, de Clara Don, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

marți, 18 septembrie 2018

Poti sa recompensezi sau sa pedepsesti lucrurile pe care le face cel mic - rezultatele se vad imediat. Intr-o zi insa, descoperi faptul ca recompensa a devenit mai importanta decat virtutea iar cooperarea cumparata este doar o iluzie...


o o o

Esti adult si, in relatie cu copilul, puterea se afla de partea ta. Ca urmare, poti sa recompensezi sau sa pedepsesti ceea ce face odrasla - caci, nu-i asa, ce altceva ai putea face in schimb, pentru a educa pe cineva? Modelul interactiunilor bazate pe recompensa si pedeapsa seamana cu acela de la locul de munca, deci, prin recompensa si pedeapsa, ai cel putin o garantie ipotetica a faptului ca fiul sau fiica ta vor putea sa pastreze un loc de munca.

De fapt, intreaga societate pare a fi constituita pe principiul pedepsirii raului si a recompensarii binelui - el se confunda cu perceptia comuna si tine parca de logica interactiunilor dintre oameni. Pana si intre prieteni pot fi observate comportamente de recompensare sau pedepsire. Si totusi, expertii in parenting, s-ar parea ca i-au pus gand rau acestui principiu al pedepsei si al recopensei. Au ei dreptate?

As dori sa va istorisesc o poveste pe care am auzit-o de curand despre "puterea" recompensei de a schimba comportamente, dar, asa cum veti vedea, nu si valori. Este asta o problema? In fond, ne preocupa ca fiul sau fiica noastra sa se comporte "corect", nu ne preocupa la fel de mult si lucrurile in care ei cred. Dar hai sa va povestesc aceasta foarte interesanta pilda.

Un baietel (hai sa-i spunem Lucian), de doar 6 ani, are niste bunici in Grecia ce sufera de singuratate, ca multi dintre cei aflati la varsta a 3-a. Parintii baietelului stiu ca bunicii din Grecia se bucura de fiecare data cand vorbesc cu nepotelul lor si se gandesc sa ii ofere copilului motivatia de a vorbi la telefon cu bunicii sai. Nici mai mult, nici mai putin, parintii ii promit copilului ca de acum inainte il vor retribui pe copil pentru fiecare telefon saptamanal cu suma de 10 lei - Exact ce ii trebuie, nu-i asa, caci la alimentara sunt tot felul de tentatii dulci, pe toate rafturile. Zis si facut. Nu doar ca Lucian si-a sunat bunicii cu religiozitate si a vorbit cu ei minute in sir, dar in plus el era cel care le amintea parintilor ca trebuie sa ii mai sune pe bunicii din Grecia. Totul e minunat pana aici. Dar intr-o buna zi, se aflau cu totii la ziua copilului, inclusiv bunicii din Grecia si l-au auzit pe copil declamand: "De azi inainte sunt baiat mare, am deja 7 ani si voi vorbi cu bunicii din Grecia doar pentru suma de 25 de lei. Uraaa!"

Cred ca nu sunt singurul care a simtit grotescul acestei situatii. Sper ca nu sunt singurul. Este cu atat mai trist cu cat parintii acestui copil realieaza in acest moment ca au ratat in a-i transmite copilului valori precum atasamentul sincer, grija sau compasiunea umana. In astfel de momente, cand copilul pare a fi astfel configurat incat sa faca numai lucruri care ii ofera un castig material, intelegem ca, pe undeva, trebuie sa se fi strecurat o greseala.

Ajungem sa socotim daca ne putem permite sa il "cointeresam" pe copil sa faca curatenie in camera sa, ori sa duca gunoiul ori macar sa mearga pana la magazin atunci cand suntem bolnavi, fara sa-l platim cu 5, 10 sau 15 lei pentru serviciile sale pretioase.

Caci iata, descoperim ca, in sfarsit, "ceva functioneaza"! Din pacate, descoperim si faptul ca aceasta realitate a "copilui functional", adaptat si cooperant intru-totul, este doar o amara iluzie - pe termen scurt e minunat, dar pe termen lung, apar "surprizele" si "revelatiile de pe urma". Realizam ca acest tip de cooperare a copilului este la fel de efemera precum recompensele pe care i le putem oferi la un moment dat.

Iar lucrurile nu stau mai bine nici cu ideea de pedeapsa. O pedeapsa poate produce frica si tensiune si, cel putin pe termen scurt, poate sa determine copilul sa isi schimbe comportamentul - notele sale se schimba, ca prin farmec, de la 4 si 5, la 6 si 7. Dar oare acestui copil ii va placea vreodata sa citeasca o peveste frumoasa ori sa cunoasca lucruri interesante despre Istoria si Geografia patriei? Nu. Ceea ce i-a ramas, este doar teroarea pedepsei, care trebuie evitata.

Asadar, pare destul de usor sa va "confisc" acest aparat de controlat copilul, desfiintandu-va credinta in recompensa si pedeapsa. Dar simt deja cat de mult v-am dezorientat. Prin urmare, ce am putea sa punem in locul recompensei si al pedepsei? Raspunsul este simplu: RELATIE si VALORI. "Virtutea" principala a educatiei de tip behaviorist - bazata pe recompensa si pedeapsa - este aceea ca desfiinteaza relatia intre parinti si copii.

In acest tip de educatie nu este nevoie sa povestesti prea mult de ce ar fi de dorit ca un copil sa sune bunicii din Grecia sau de ce ar fi bine sa evite coringenta. Totul este schematizat si, pe alocuri, ai si sentimentul ingrat ca dresezi un animal. Nu conteaza! Important este rezultatul, nu-i asa? Adevaratele rezultate apar insa atunci cand tinta noastra nu este aceea de a schimba comportamente ci mai curad de a schimba valorile in care crede copilul si care ii dicteaza comportamentul.

VALORI (dictionar de Psihologie): Reprezinta convingerile bazale legate de ceea ce o persoana considera a fi important in viata.

Aici exista un mare impediment: in calitate de parinti suntem incapabili sa constientizam care sunt lucrurile importante pentru noi si pe care ne-am dori sa le transmitem copilului nostru: castigul material sau respectul pentru sine si cei din jur; un gadget performant sau bucuria de a coopera si a apartine, de a contribui? La asta se adauga modalitatea de transmitere a valorilor - care sa fie cea mai potrivita?

O alta considerabila "pain in the ass" (provocare, conform Margaretei Nistor) - caci este nevoie de multe discutii semnificative pana ca un copil sa inteleaga ca un telefon de 4000 Lei nu este mai important decat faptul ca el poate sa ajute la cultivarea relatiilor si la impartasirea unor idei valoroase. De aceea psihologii ce studiaza fericirea recomanda sa achizitionam experiente nu lucruri, iar lucrurile sa le privim numai prin prisma posibilitatii lor de a ne oferi experiente.








(1) Imaginea Satish, de Anushya Badrinath, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

joi, 13 septembrie 2018

Simti si tu nevoia sa ajungi pana la cenusa pentru ca apoi sa iti permiti sa reinvii ca o pasare Phoenix? Ei bine, nu te mai obosi: pana sa ajungi la cenusa s-ar putea sa iti pierzi timpul, banii, reputatia, stima de sine si obisnuinta de a face eforturi. 


o o o

Este un concept pe care il intalnesc tot mai des si care poarta denumirea de "Rock Bottom". In romana inca nu a primit un nume si o identitate atat de bine definite ca in limba engleza dar cred ca multa lume stie despre ce este vorba. Hai sa vedem cum am putea traduce acest Rock Bottom.

Rock Bottom (N, N-Var) Acel punct de cadere ce se afla atat de jos incat nu poti cobori mai jos decat atat. 

Multi dintre oamenii cu care am avut a face par a sti ceva despre acest concept si chiar cocheteaza cu el, facand parte din stilul lor de viata. A atinge Rock Bottom include "a te lasa pe tanjeala", si mult mai mult decat atat - abandonarea de sine. Unii mi-au marturisit ca simt nevoia sa se afle acolo din cand in cand, ca si cand si-ar lua o vacanta de la cele stiute, de la griji si probleme si s-ar refugia in acel loc pentru o vreme.

Exista o voluptate in asta pe care unii dintre noi o cunosc prea bine si o folosesc intr-un fel sau altul. In sistemul meu de idei vacantele isi au rostul lor dar aceasta nu este o vacanta propriu-zisa ci mai curand o complacere intr-o situatie bolnava care poate avea avantaje pe termen scurt si consecinte dintre cele mai nefaste pe termen lung.

Dar inteleg ca oamenii folosesc ceea ce au la dispozitie si, in lipsa de ceva mai bun, construiesc ce se poate construi, cum ar fi o tanjeala de proportii uriase, sau o mare scena de furie care, incet, incet, ia forma unei crize personale in toata regula. In acest proces, emotiile au un rol principal: ele preiau controlul si dicteaza evolutia si comportamentul persoanei respective.

Toate comportamentele din lista ce urmeaza, si multe altele, sunt inrudite intre ele prin aceasta abandonare de sine, radacina lor comuna, si asteptarea, total nerealista, ca emotiile sa iti rezolve problemele. Pot sa inteleg asta (e usor si nu sunteti dispusi sa faceti eforturi sau pur si simplu nu aveti reprezentarea corecta a situatiei), dar sper ca aveti curajul sa va priviti in oglida si sa va spuneti: "da, azi ai facut ce trebuia" sau, daca e cazul, "azi nu ai procedat ok".

Iata deci ce se intampla cand oamenii se abandoneaza pe sine:

  • Accidente - ma refer la acele accidente care apar pe fondul stresului si emotiilor scapate de sub control, ca urmare a unor alegeri neinspirate, cum ar fi sa te urci la volan intr-o stare de tulburare emotionala sau sub influenta alcoolului.
  • Consum de droguri - se considera ca oamenii consuma droguri pentru a fi in rand cu prietenii sau de curiozitate dar si pentru ca incearca sa gestioneze anumite drame personale si emotii aflate in dezechilibru.
  • Auto-flagelare - daca unii ajung sa produca anumite accidente, asa cum mentionam mai sus, cei care au o tulburare de personalitate de tip borderline recurg la traditionalele taieturi cu lama pe membre, cel mai des pe antebrate.
  • Razbunari - acestea pot fi directionate precis, impotriva unor persoane al caror comportament il dezaprobam (partener de viata, persoana iubita ori un sef cu care avem o relatie conflictuala), sau pot fi pur si simplu aleatorii, indreptate impotriva unor persoane care ne ies in cale intamplator. Vezi cazul "Criminalei de la Metrou".
  • Hartuirea - este destul de intalnita, in special la cei carora le lipsesc competentele emotional-sociale si care folosesc comportamentele de acest tip pentru a gestiona lucrurile pe care le simt si pe care nu le mai pot tine sub control. 




Toate elementele comportamentale din lista se pot reuni sub titlul de "conduita de risc" - acel mod de a te comporta care pune in pericol propria persoana sau persoana altora, cei care, intamplator, sunt amestecati in povestea ta, cu voia sau fara voia lor. De asemenea, o trasatura comuna este faptul ca se incearca un tip de comunicare cu exteriorul, prin care cerem ajutor dar, mai mult decat atat, impunem anumite conditii - in genul santajului emotional.

Este un mod de a negocia cu exteriorul, nu tocmai inspirat, caci exteriorul, adica societatea, are "niste idei fixe" la care nu va renunta prea curand. De regula, rezultatul acestui mod de operare este in defavoarea celui care se lasa condus de emotiile sale aflate in dezechilibru, chiar si daca poate simti un moment de satisfactie cum ar fi acela ca si-a eliminat rivalul sexual, dand cu masina peste el, spre exemplu.

Cand privim imaginea de ansablu, ne dam seama ca nu am fost destul de prietenosi cu noi insine, chiar daca, intr-un fel sau altul am incercat sa ne cerem drepturile si sa reglam conturile. Daca am ajuns pe strazi, in puscarie sau in spital, rezultatul nu este unul incantator. Puteti sa va ridicati moralul spunandu-va ca "v-ati luat revansa" ori "v-ati racorit", dar in sinea voastra stiti ca "ati dat cu bata-n balta".

Este trist ca avem nevoie sa plusam in aceasta directie "fara de directie" doar pentru ca exista in mentalitatea noastra perceptia faptului ca in felul acesta ne facem intelesi, cerem ajutor ori ne cerem drepturile. Dar nu va faceti iluzii! Nu trebuie sa mergeti pana la capat pentru a putea sa construiti apoi ceva. Aceasta drama nu foloseste la absolut nimic.

Dimpotriva, pana sa atingeti acel "Rock Bottom", va veti pierde pe drum stima de sine, reputatia, antrenamentul de a construi si multe alte resurse care altfel v-ar putea fi de folos. Nu ai nevoie sa ajungi la "fundul fundului fund", ca sa ai revelatia savatoare ca nimeni nu te va salva in afara de tine si nimeni nu isi doreste sa investeasca in intreprinderi fara niciun viitor.

Exista o serioasa componenta culturala ce tine de influentele din literatura, film si muzica, unde abandonarea de sine este privita ca fiind unica posibilitate de care dispunem in situatii provocatoare ale vietii - "lacrimi si pumni in pereti", nu-i asa?NU! Abandonarea de sine nu este singura posibilitate, singura optiune de raspuns la nenorocire. Nu va mai rastigniti pe altarul pasiunilor lumesti!

Insa pentru a ajunge la acest nivel de intelegere aveti nevoie de modele noi de comportament, cum ar fi prietenia cu sine, aveti nevoie sa va propuneti reactii diferite la provocare si poate aveti nevoie si de o discutie cu un psihoterapeut, impreuna cu care sa va pregatiti pentru neimpliniri si necazuri ca si pentru o componenta normala a existentei de zi cu zi.








(1) Imaginea Fire Bird, de Katherine Stock, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading