Mind, People & Lifestyle





NOPTI ALBE & ZILE NEGRE
Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com
Latest Articles

luni, 20 mai 2019

Este oare libertatea mai curand "o povara" pentru unii dintre noi? Este adevarat oare ca unora dintre noi, libertatea de alegere le dauneaza grav... sanatatii?


o o o

Am mai vorbit aici despre puterea artei si cred ca toata lumea a ramas convinsa ca arta are o influenta asupra sufletului omenesc, in special atunci cand ne expunem pentru perioade mai lungi de timp la acelasi gen de arta. Acum, care anume este influenta respectiva, este mai greu de spus. De ce? Findca, in fond aceasta este o alegere personala: cum intelegem un anumit gen literar / muzical si cum dorim sa manifestam aceasta intelegere in plan comportamental.

In Statele Unite se duce o lupta incrancenata cu privire la titlurile si genurile de literatura care le sunt permise celor aflati in puscarii in calitate de detinuti. Tot felul de entitati care tin de autoritatile statale, federale sau chiar autoritatile unitatilor respective intervin pentru a interzice genurile "mai delicate" de arta literara: cum ar fi genul horror, nu-i asa, sau, desigur, genul erotic sau soft core.

Se presupune ca detinutii, care oricum nu prea exceleaza la capitolul "discernamant" sau constiinta morala, ar fi mai bine sa fie tinuti departe de astfel de genuri literare, doar asa, preventiv, fiindca nu stii niciodata ce are un detinut in minte si ce poate face cu informatiile preluate din astfel de carti. Mai mult decat atat, se considera periculos pentru societate ca detinutii sa aiba acces liber la ceea ce se cheama "true crime".

Acest gen de literatura si documentar este, intr-adevar, o sursa de informatii destul de aprofundate referitorare la, pe de o parte, practicile ilegale ale criminalilor iar pe de alta parte, modul de a conduce o ancheta, tehnologia folosita, algoritmii de lucru si gestionarea datelor de catre politisti. Va puteti imagina cum ar putea fi folosite astfel de informatii de catre un detinut, nu-i asa?

Din proprie experienta va pot spune ca astfel de programe "true crime" chiar te initiaza in munca detectivilor, iar daca pana acum, puscaria era denumita in mod sarcastic "facultate" - pentru ca infractorii pot sa iasa mai bine pregatiti pentru cariera lor infractionala, ei bine, daca mai au si acces la "true crime", s-ar putea spune ca, fie si fara o diploma, puscaria poate sa devina o specializare in domeniu.

O sa ma contraziceti si, poate, pe buna dreptate - de unde stiu eu ca detinutii vor folosi datele astfel asimilate pentru a comite infractiuni din ce in ce mai "bine gandite", din ce in ce mai bine organizate, mai apropiate de "crima perfecta" si tinand cont de toate acele realitati ale muncii de detectiv pe care pana acum le-ar fi ignorat cu succes? Ei bine, nu am de unde sa stiu.

Poate ca datele pe care le vor asimila in urma unor astfel de lecturi ii vor determina sa renunte pentru totdeauna la cariera lor infractionala, constienti fiind de faptul ca acest domeniu a ajuns atat de departe incat face aproape orice incercare de a "fenta legea", sau de a comite "crima perfecta", total inutila. Si adevarul este ca nu avem de unde sa stim ce anume va alege sa faca un detinut cu datele astfel obtinute.

Se crede spre exemplu ca literatura beletristica ne face mai empatici. Acesta ar fi un castig urias pentru cei aflati in puscarii fiindca, multi dintre acestia fiind afectati de tulburarea de personalitate antisociala (psihopatie), chiar duc lipsa de empatie. O crima care apare in acest context al liberului acces la informatie, ne-ar putea pune pe ganduri - oare este ok sa le oferim detinutilor acces liber la orice doresc ei sa citeasca?

Dar despre ce scena memorabila este vorba in titlu? Am revazut de curand Ultimul Mohican. Exista in finalul acestui film o scena care a marcat pe foarte multa lume, chiar daca unii considera ca filmul este plictisitor, cel putin pana aproape de final. Am gasit o pagina de internet in care zeci de persoane se declara fascinate de aceasta scena, fara a putea sa precizeze motivul. Este pur si simplu sublima.

Simpla descriere a acestui moment nu reuseste sa transmita continutul sau real. Poate ca ceea ce am sa spun este hiperbolic, dar este si adevarul. Ati experimentat vreodata un moment pe care nu l-ati putea explica, in care se intampla ceva care te afecteaza intr-un mod nicicand asteptat. si un mod strain oricarei alte persoane, si intr-un mod care iti va ramane strain si tie de acum inainte? Asta mi s-a intamplat mie aici. Privirea pe care a aruncat-o Jhodi May catre camera in acea fractiune de secunda a filmului m-a miscat, mi-a facut inima sa se opreasca in loc, m-a facut sa lacrimez si nici macar nu am inteles de ce.  (Sursa: Victim of Time Blog)


Dar daca este sublima nu inseamna ca este si folositoare ori constructiva, din pacate. Este vorba despre scena in care o tanara care isi pierduse iubitul intr-o confruntare dramatica, pe versantul abrupt al unui munte, alege sa isi ia viata aruncandu-se in gol, mergand astfel "dupa iubitul ei". O multime de intrebari cu privire la motivatia fetei si la problematica suicidului sunt activate de gestul extrem prezentat in film.




Foloseste la ceva sa iti iei zilele? Cine are de castigat din asta? Chiar merita sa iti iei zilele daca ti-ai pierdut iubitul? Sau merita sa iti iei zilele decat sa traiesti o viata pe care nu ti-o doresti, o viata de umilinta, alaturi de cei care i-au facut de petrecanie persoanei iubite, poate chiar in calitate de prizoniera / sclava a acestora?

Se crede ca persoanele care aleg sa procedeze in felul acesta se afla intr-o stare care nu le permite sa analizeze situatia foarte profund - este vorba despre acea "ingustare a campului constiintei" care vine pe fondul unor emotii extrem de puternice, cum erau probabil acelea traite de fata care s-a azvarlit in gol: sentimentul de a fi pierdut un lucru pe care nu isi permitea sa il piarda, disperarea si, in acelasi timp, repulsia fata de cei care ii luasera acel lucru - credeti ca "m-ati avut" dar nu stiti inca ce imi poate pielea si ce revansa imi iau eu acum... In plus, nu stiti ce privire sexy o sa am in tot acest timp! LOL

Dar aceasta nu este o discutie despre valoarea etica a sinuciderii. Stim deja ca este un lucru rau, poate chiar si atunci cand ne sinucidem "din altruism", pentru patrie, societate ori familie. Ceea ce ma preocupa de fapt este cat de puternica este o astfel de scena si cum poate aceasta sa schimbe intregul nostru esafodaj psihologic, al optiunilor disponibile in relatie cu viata si cu problemele inerente existentei.

Caci, in fond, chiar si daca vorbim despre o situatie extrema (pierderea iubirii), iar situatiile extreme "cer masuri extreme", nu-i asa, totusi, sinuciderea e doar una dintre multe optiuni disponibile. Este fascinant faptul ca multi cinefili se declara miscati de aceasta scena, fara a putea spune ce anume i-a miscat. Cu alte cuvinte, scena chiar este puternica, are un potential de a "atinge destine".

Si mi-e teama ca aceasta "analiza si reflectie" nu ma duce intr-o directie bine definita. Nu stiu daca o astfel de scena ar putea sa schimbe traiectoria unei persoane. Banuiala mea este ca ar putea, cel mult, sa ii influenteze pe cei care deja s-au lasat fascinati de aceasta perspectiva nefericita pentru  eludarea realitatii - adica suicidul.

Fiindca daca pe cei aflati in puscarii ii putem "juca", interzicandu-le din drepturi dupa bunul plac, sub pretextul ca, vezi Doamne, ne preocupa binele societatii, ei bine, nu la fel stau lucrurile in ceea ce ii priveste pe cei care, aflati in libertate, sunt expusi la tot felul de astfel de influente. Este oare libertatea mai curand "o povara" pentru unii dintre noi? Este adevarat oare ca unora dintre noi, libertatea de alegere le dauneaza grav... sanatatii?

Pana si faptul ca discutam acum despre gestul extrem al tinerei Alice Munro din Ultimul Mohican, ar putea sa ii determine pe unii sa creada ca suicidul chiar "este ceva". Caci daca omul se afla in cautarea semnificatiei personale (cum spune Alfred Adler), atunci inseamna ca acest gest disperat, care produce o impresie atat de puternica, chiar si atunci cand il vedem in filme, chiar devine "un furnizor de semnificatie".

Din pacate insa, este un furnizor iluzoriu de semnificatie. Acum, fireste, daca punem problema intr-un mod ecleziastic, orice este desertaciune si iluzie. Dar cred ca dintre toate, sinuciderea pentru a produce o impresie in ceilalti si pentru a ne "hrani" dorinta de semnificatie ante-factum, cred ca asta chiar este o mare iluzie. Si cu toate astea, ramane un gest incarcat de forta.

Cu alte cuvinte, daca faptul ca sinuciderea si puterea ei de a ne "face importanti, unici si puternici"  este doar o iluzie, este o iluzie extrem de puternica, macar pe termen scurt, caci viata comunitatii merge inainte, in fond.  Exista moduri mult mai eficiente de a deveni cineva, de a ne lua revansa sau de a "scrie istorie" decat acesta. Si cred ca avem nevoie sa realizam asta, inainte sa devina prea tarziu. Partea intunecata nu este mai puternica dar este totusi mai seducatoare.








(1) Imaginea Time Flies, de Lauri Keikkinen, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0
Continue reading

marți, 14 mai 2019

Cei care considera ca stresul este un lucru negativ au un risc cu 40% mai mare de a muri prematur. Cu alte cuvinte, daca nu am fi noi sa construim semnificatia evenimentelor, acestea probabil ca nici macar nu ar avea vreo semnificatie.


o o o

M-a preocupat destul de mult stresul in anii de facultate si drept urmare lucrarea de disertatie s-a bazat tocmai pe asta. Iar dintre toti autorii pe care i-am studiat pe atunci, cred ca medicul roman Valentin Nadasan m-a influentat cel mai mult cu cele doua metafore ale sale care nu doar ca m-au ajutat sa inteleg stresul mai bine, dar m-au ajutat si sa "ma impreietenesc cu stresul".

Da, ciudat, nu-i asa? Toata lumea crede ca stresul este un lucru rau care te mai si omoara ocazional, deci, de ce s-ar imprieteni cineva cu dansul? Pentru ca stresul nu este un lucru chiar atat de rau si nu te omoara (chiar mereu). Dar, poate sa te si omoare s-ar parea, potrivit unor studii relativ recente despre care voi vorbi in finalul articolului. Pana atunci, cu ajutorul medicului Valentin Nadasan, haideti sa desfiintam niste mituri despre stres.

Stresul a fost comparat cu tensiunea din corzile unui instrument muzical. Pentru a cânta bine, corzile unei viori trebuie să fie suficient de întinse. 0 coardă prea întinsă riscă să se rupă. Pe una prea moale, arcuşul nu va putea produce sunetele dorite. 0 altă comparaţie, inspirată din domeniul navigaţiei oceanice, este aceea cu pânzele umflate de vânt.

Corabia ajunge cel mai repede la destinaţie dacă vântul suflă cu intensitate potrivită, menţinând în tensiune pânzele ambarcaţiunii. în absenţa vântului, pânzele vor atârna relaxate, iar corabia nu va înainta. Pe de altă parte, un vânt năprasnic, cum se întâmplă de multe ori în caz de furtună puternică, poate să rupă pânzele sau chiar catargul, punând în primejdie nu numai călătoria, dar şi viaţa echipajului aflat la bord.

Mituri despre Stres:

  • STRESUL NU ESTE ECHIVALENT CU STRESORUL. O opinie larg intalnita dar total gresita din punctul de vedere al specialistilor (medici, psihologi, etc) este aceea ca stresul consta in acel element "negativ" din lumea externa care automat declanseaza niste probleme in organismul nostru. Nu se face distinctia intre elementul extern (STRESOR, sau factor de stres) si stresul propriu-zis (Definit drept asnamblul modificarilor morfo-functionale, in special endocrine sau hormonale, care apar ca raspuns la actiunea externa a unor agenti cauzali fizici, chimici, biologici, psihici sau de alta natura, numiti stresori
  • STRESUL NU ESTE ECHIVALENT CU EFECTUL STRESULUI. Ei bine, la fel de putin inteleasa este distinctia intre stres, (reactia de stres pe care am definit-o mai sus), si efectul stresului care poate aparea sub diverse forme: boala (fizica, psihosomatica sau psihica), epuizare psihica si fizica, comportamente dezadaptative, amplificarea comportamentelor cu caracter auto-distructiv (abuz de substante, viciu, conduita de risc, etc). 
  • STRESUL NU ESTE ECHIVALENT CU SIMPTOMUL STRESULUI. Tot la fel, ne este multora la fel de dificil sa intelegem distinctia intre reactia de stres a organismului si simtomele stresului. In parte, faptul ca suntem stresati are "simptome pozitive": activare psiho nervoasa, atentie marita, disponibilitate de efort, motivatie crescuta. Cand insa stresul devine patologic, simptomele sunt altele: dificultate de concentrare, demotivare, oboseala, tremuratul membrelor, transpiratie abundenta, insomnie sau, dimpotriva, dormit excesiv (dar zadarnic), deznadejde, iritabilitate, etc.
  • STRESUL NU ESTE INDUS DOAR DE EVENIMENTE NEGATIVE.  Se crede, in parte si datorita definitiilor eronate date de dictionarele explicative, ca stresul este indus de "factori negativi": pierderea, nenorocirea, catastrofele, etc Dar la fel de stresante se pot dovedi evenimente cu caracter pozitiv: casatoria, inceputul scolii, gasirea unui loc de munca, un castig la loterie, etc. 
  • NU REACTIONAM LA FEL IN SITUATII STRESANTE. Factorii de stres sunt extrem de variati si mai sunt si "personalizati" - nu reactionam la fel la aceeasi stresori.  De ex, decesul unei rude apropiate nu este intotdeauna un motiv de "cadere in abis", desi poate fi. Sunt implicati aici factorii personali: sentimentele pentru cel pierdut, cat de accentuate sunt tendintele dependente ale personalitatii, cat de bine stim sa gestionam situatii delicate, cat de solida este reteaua de suport social, etc.
  • STRESUL NU ESTE MEREU PATOLOGIC. Una dintre cele mai penibile denaturari legate de stres este aceea ca stresul este ceva anormal, o reactia patologica. Total gresit. Suntem binecuvantati cu aceasta reactie pentru ca ea ne ajuta sa ne mobilizam si sa raspundem solicitarilor externe. In absenta ei nu am dispune de energia necesara pregatirii unui examen, a unei calatorii sau necesara adaptarii la schimbari inerente existentei. Aspectele patologice apar in ceea ce se cheama "faza de epuizare", care survine in caz ca stresorul reuseste sa ne copleseasca prin durata sau intensitate. Atunci stresul pozitiv (Eustres) devine stres patologic (Distres) si ajunge sa submineze capacitatea noastra de adaptare precum si imunitatea.

Dupa cum am incercat sa las de inteles pana aici, un rol esential in reactia de stres il joaca interpretarea pe care o dam factorului de stres. Aceasta este, prin excelenta, o creatie personala care depinde de felul cum este structurata personalitatea individului: vulnerabilitatile sale si miturile in care crede, spre exemplu. Un studiu recent a dovedit insa ca pana si ceea ce credem despre stres poate juca un rol in cat de patologica si auto-distructiva este reactia noastra. 

Astfel, s-ar parea ca acele persoane care cred ca stresul prin care trec este un lucru rau au un risc crescut (mai mare cu 40%) de a muri prematur. Chiar daca declarati ca traiti o viata extrem de stresanta, puteti sa fiti extrem de bine protejati de reactia de tip patologic la stres tocmai prin faptul ca gasiti tot acest stres ca fiind un lucru bun, stimulativ pentru existenta voastra, ceva care va sustine adaptarea si va activeaza energiile latente. 

Intr-o situatie cu potential de stres simtim tot felul de simptome: batai accelerate ale inimii, respiratie taiata sau accelerata, transpiratia palmelor, etc. Le-ati interpreta ca fiind ceva negativ, o dovada a faptului ca ati pierdut controlul. Daca insa ati crede ca, dimpotriva, aceste reactii sunt bine-venite si reprezinta o dovada ca organismul se pregateste pentru o situatie delicata si ca, tocmai datorita acestei pregatiri, veti si face fata in conditii de performanta maxima, toata conotatia situatiei s-ar schimba, si, asa cum se arata in studiul citat, s-ar schimba si "destinul".

Cu alte cuvinte, ceea ce specialistii au denumit prin termenul Eustres - acel stres pozitiv, stimulativ, care sustine adaptarea ar putea sa depinda in mod direct de interpretarea pe care o dam evenimentelor cu potential stresant: daca le vedem ca pe ceva dramatic, care ne va pune la pamant, ei bine, chiar asa va fi - si atunci ne aflam "in mijlocul Distresului", adica al stresului patologic. Iata deci cat de importanta este interpretarea si cat de mare este puterea credintei!




Revenind la metafora de la inceputul articolului, intensitatea cu care "sufla vantul" in panzele corabiei de fapt nu depinde de cat de "negativ si puternic" este factorul de stres din lumea externa. Caci "vantul" aici nu reprezinta in niciun caz factorul de stres. Vantul sta mai curand in modul cum interpretam factorul de stres - noi insine il declansam! Evenimentele din plan extern nu au niciun fel de semnificatie daca nu am fi noi sa le descifram si sa "dam nastere vantului", care poate fi nimicitor, Ori insuficient de puternic sau, dimpotriva, poate sa ajute corabia vietii sa ajunga la destinatie.








(1) Imaginea The Tornado, de Scarlizz, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Nadasan, V.; (2010) Fata in fata cu stresul, editura "Viata si Sanatate", Bucuresti
Continue reading

miercuri, 8 mai 2019

Ai crescut cu povesti care se terminau cu Happy End. Altfel ai fi plans toata ziua, ca atunci cand ai citit "Puiul" si totul a fost oribil. Dar o parte importanta din viata seamana mai curand cu "Puiul" decat cu "Cenusareasa". Esti oare pregatit pentru toate astea sau vei claca de la bun inceput?


o o o

"Ipoteza Lumii Drepte" este una dintre erorile logice recunoscute de psihologia cognitiva. Cand se intampla sa facem o eroare logica intram intr-un fel de "univers paralel cu realitatea", unde anumite lucruri pot fi simulate ori seamana foarte mult cu cele care s-ar petrece in realitate, dar asemanarile se vor opri la un punct. Acest univers paralel este "logica privata". S-ar parea ca exista atat de multe erori logice incat este probabil imposibil sa nu faci vreuna chiar acum, in timp ce citesti acest articol.

Spre exemplu, exista eroarea logica a "muncii din greu" - care spune ca unei persoane care este dispusa sa "puna osul la treaba", nu i se poate intampla altceva decat foarte mult succes. Oricat de "logic" ar suna, nimic nu poate sa garanteze succesul prin munca (si atat), intrucat exista multe alte variabile implicate (talentul, capacitatea de a interactiona armonios, investitiile, riscul, etc.)

O alta eroare logica este aceea potrivit careia daca o majoritate sustine un anumit lucru, atunci acel lucru este adevarat - majoritatea vrea Brexit, spre exemplu. Dar daca acea majoritate este pur si simplu manipulata printr-un aparat bine pus la punct? Sau mai exista eroarea logica ce sustine ca cele mai bune solutii se afla "la jumatatea distantei dintre parti". Daca de partea cealalta este Hitler, la jumatatea distantei se afla probabil jumatate din poporul ales, sacrificat la Auschwitz-Birkenau, pentru ca a fost nevoie de un compromis intre noi si Hitler. Nu este o idee stralucita, nu-i asa?

Printre numeroasele erori logice carora le picam victime se afla si cea numita "Ipoteza Lumii Drepte" care pretinde ca in aceasta lume binele este recompensat si raul este pedepsit intotdeauna - ideea apare in orient sub forma conceptului de Karma. Si, dupa cum observati, suntem cu atat mai vulnerabili la erori logice cu cat acestea se bazeaza pe valori raspandite la scara larga, in care oamenii cred cu sinceritate: munca, dreptatea sociala, democratia, etc.

Fireste ca ajungem sa credem astfel de lucruri fiindca nimeni nu are timp sa verifice chiar tot ceea ce credem. Faptul ca anumite lucruri "se simt" a fi reale, pare a fi de ajuns, mai ales ca in felul acesta economisim energie si timp, caci da, erorile logice au la origine Legea Minimului Efort. Cand credem in ceva, pare ca nu mai conteaza cat de adevarat e acel  lucru si il imbratisam neconditionat.

Erorile logice exista in judecata noastra mai ales pentru ca ele "ne usureaza viata" - sau cel putin asa pare. Ele chiar ne si ajuta, pana la un punct, avand cateva functii pozitive care se observa pe termen scurt:

  • CONTROLUL EXPERIENTELOR
  • INTERPRETAREA FAPTELOR
  • PRIORITIZARE
  • DIRECTIONARE
  • LUARE DECIZII
  • PREZICERE, ANTICIPARE
  • ORGANIZARE, SIMPLIFICARE
  • PERCEPTIE SELECTIVA
  • REZOLVARE PROBLEME

Daca sunteti intamplator un psihoterapeut Adlerian, ati recunoscut in aceasta lista functiile stilului de viata, caci orice convingere poate sa constituie logica noastra privata, indiferent cat de absurda ar fi. Problemele apar insa pe termen lung, cand ajungem sa culegem roadele credintelor noastre. Daca credintele noastre sunt de fapt niste simple erori logice s-ar putea sa nu ne placa unde ne aduc ele.

  • ILUZIA CONTROLULUI
  • AUTO-MISTIFICARE
  • FALSE PRIORITATI
  • CASTELE DE NISIP
  • ESEC DECIZIONAL
  • ANTICIPARE ERONATA
  • SISTEMATIZAREA NEVROZEI
  • OCHELARI DE CAL
  • CREAREA DE PROBLEME

Sa luam asadar credinta intr-o lume justa. In primul rand, ne place sau nu sa admitem, aceasta nu este o lume justa. Poate ca tinde catre mai multa dreptate sociala dar ne nastem in continuare inegali, putem face multe eforturi fara a primi nimic in schimb, in timp ce altii reusesc in viata doar cu ce le-a daruit mama natura (aspect fizic). Pe termen lung isi vor spune cuvantul multe alte variabile dar dreptatea sociala nu este punctul forte, de la sine-inteles, al societatii umane. 

Credinta intr-o lume justa ne poate determina sa respectam reguli si sa facem eforturi, ne da un sens in viata, ne ajuta sa luam decizii si sa intelegem faptele vietii. Pe de alta parte, ne pune "ochelari de cal", ne face insensibili la problemele celor mai vulnerabili membrii ai socieatatii (e vina lor ca le este greu, probabil au vicii si sunt puturosi) si, poate cel mai delicat aspect: Credinta intr-o lume justa ne lasa total nepregatiti sa facem fata situatiilor care scapa din aceasta schema: si anume cand facem ce trebuie dar rezultatele sunt un dezastru


Se crede ca sanatatea psihica depinde de anumite presupozitii la care tinem in mod deosebit:
  • aceasta lume este una justa, 
  • am control asupra lucrurilor
  • destinul imi este favorabil si 
  • sunt o persoana valoroasa.
Si chiar daca astfel de lucruri au legatura cu sanatatea noastra psihica, adevarata robustete nu rezida intr-o dorinta avida de a ne demonstra noua insine ca lucrurile "sunt roz", doar pentru linistea noastra, ci mai curand in capacitatea fiecaruia de a-si pastra dragostea de viata si creativitatea in ciuda faptului ca lucrurile, de foarte multe ori, nu stau nici pe departe in felul acesta, dimpotriva: lumea nu este justa, controlul ne lipseste, destinul ne este adesea potrivnic iar valoarea personala e relativa... depinde pe cine intrebi. 

Asadar, ipoteza mea este ca daca lumea a fost corecta cu tine, o mare parte din viata ta, esti mai inclinat sa crezi ca lumea ar trebui sa fie corecta cu tine si de aici inainte. Cu alte cuvinte, viata buna pe care ai trait-o pana acum s-ar putea sa se intoarca impotriva ta - esti total nepregatit, neechipat pentru oricare dintre lucrurile pe care nu le-ai intalnit in povestile cu feti frumosi. Dar ce inseamna de fapt "viata buna"? Obisnuiam sa spun ca in viata exista o "plaja fara soare", pe care se afla batranii, copiii, saracii, bolnavii si multe dintre femei.

Dar exista si o "plaja insorita", unde se gasesc categorii sociale favorizate: barbati, tineri sau in floarea varstei, bogati, si desigur, sanatosi. Daca va amintiti, se facea o gluma pe vremea cand Petre Roman devenise prim-ministru: "decat sarac, batran, bolnav si urat, mai bine bogat, tanar, sanatos si frumos". Si daca ai trait toata viata pe aceasta "plaja insorita", fiindca, in mod inevitabil vine un timp sau un moment in care apar norii si frustrarile, chiar si in viata ta, oare cat de pregatit vei fi sa dai piept cu aceste frustrari?

Rasfatul in parenting pare a fi tocmai acel gen de experienta care il lasa nepregatit si neechipat pe orice tanar. Cel mai probabil, "viata buna" care i-a fost oferita se va intoarce impotriva tuturor celor implicati, si, din pacate si impotriva unor persoane care se afla pur intamplator in viata fostilor copii rasfatati. Un exemplu proaspat in memoria mea este acela al lui Elliot Rodger: el parea sa fi provenit de pe "plaja insorita a lucrurilor" dar iata, devenit un tanar barbat, descopera faptul ca ... exista si o "plaja plina de umbra".




Si atunci el spune, ranit: "asa ceva nu este corect". El descopera ceva ce altii descoperisera cu multi, multi ani inainte - viata nu este nici pe departe corecta 100%. Si aceasta tardivitate il gaseste total nepregatit. Provocarea sa erau fetele - ele ii ramaneau pur si simplu inaccesibile si nu intelegea de ce. Il ranea profund faptul ca femeile nu doreau sa se comporte ca niste obiecte sexuale si sa vina la el, sa i se daruiasca eventual din proprie initiativa, in special acelea care erau petite intens de extrem de multi barbati. 

In fata acestei provocari, Elliot Rodger alege sa isi planga de mila, sa contemple faptul ca "viata nu este corecta" si sa ramana blocat in aceasta stare de neputinta. El nu este obisnuit sa infrunte obstacole, curajos si increzator in victorie si cu atat mai putin sa fie refuzat. Cel mai delicat aspect este acela ca el abia acum afla ca viata nu este corecta si asta il gaseste total dezarmat. Din BMW-ul sau pare ca viata este corecta iar daca nu este, atunci trebuie corectata - vinovatii (blondele care l-au respins) sa plateasca.

Ipoteza lumii drepte pretinde pe de o parte ca fiecare a primit dupa merit: victimele sunt de vina mai mereu iar daca faci ceea ce "se cade", ai parte de recompensa bine-meritata, in timp ce daca esti pramatie, fireste ca vei fi pedepsit cat ai clipi. Dar, nu-i asa, lucrurile nu stau intotdeauna astfel. Exista multa nedreptate pe lume, lasata nepedepsita, si multa cinste si virtute, ignorate cu succes. Iar cand descoperim ca lucrurile stau asa, avem parte de cel mai fidel test de personalitate: tu cum raspunzi la nedreptatea lumii?

Si daca v-am rapit chiar si aceasta iluzie, atunci ce va ofer in schimb? De unde v-ar veni puterea de a face fata nenorocirii daca nu din iluzia ca merita sa facem eforturi si sa ne luptam cu raul si cu nedreptatea? Cred ca depasirea iluziei lumii corecte este o recompensa in sine - ea ne ajuta sa depasim stadiul de copii ce au nevoie intotdeauna de happy end si sa accesam nivelul la care intelegem ca realitatea are limite, acesta fiind inceputul maturitatii. 

Restul tine de capacitatea noastra de apreciere a ceea ce ne ramane atunci cand pierdem (aproape) totul. Nu in ultimul rand, mintea celui incercat si experimentat este plina de resurse, altele decat iluzia unei lumi corecte. Spre exemplu, el poate sa transforme o nenorocirea intr-o oportunitate, precum taranul chinez care si-a pierdut calul dar parca presimtea ca i se va intoarce cu o turma de iepe salbatice. "O fi bine? O fi rau? Cine stie? Om vedea!" 








(1) Imaginea Another Opportunity, de Jnino Photos, via Flikr, sub licenta CC BY-ND 2.0

(2) Wikipedia, (acc. 05.07.2019), Just World Hypotesis, website: Wikipedia

(3) The Guardian, (acc. 05.07.2019), Believing that life is fair might make you a terrible person, website: Wikipedia
Continue reading

luni, 29 aprilie 2019

Ne nastem homosexuali si nu putem schimba asta. Dar stai putin... nimeni nu a descoperit "gena homosexualitatii" pana acum iar aceasta afirmatie este total lipsita de fundament stiintific. Ei bine, homosexualitatea ramane un mister si anul acesta.


o o o

South Park este un serial de desene animate pentru adulti pe care il cunoasteti de pe Comedy Central. Acum, "pentru adulti" nu inseamna ca este un desen animat pornografic cum cred unii. El abordeaza teme pe care copiii nu le-ar putea intelege, cum ar fi cele de satira sociala. Prin urmare, iata, desenele animate pot fi folosite si pentru altceva decat pentru a distra copiii sau pentru a-i "imbogati sufleteste" pe cei care se afla in sezonul de imperechere.

In acest serial am intalnit un episod in care se face referire la ceea ce se cheama "Terapia de Conversie a Homosexualitatii". Abordarea autorilor Trey Parker si Matt Stone este destul de "stravezie": ei sugereaza ca aceasta teapie nu este decat o bazaconie iar homosexualitatea nu poate fi tratata pur si simplu, ca o boala psihica, precumam am fi tratat dorinta de a te elibera din sclavie a negrilor in urma cu cateva sute de ani, care era de asemenea o "boala psihica" la momentul respectiv - o atitudine prudenta, in esenta, care nu iti "pune in cap" pe toata lumea.

Serialul desigur ca duce lucrurile la extrema, asa cum ii sta lui bine. Intr-o tabara de conversie a copiilor "bi-curiosi" acestia recita nevrotici pasaje din biblie si se sinucid pe capete atunci cand isi pierd increderea in "videcarea de homosexualitate". Nimic funny in legatura cu asta. Evident ca cei adusi in aceasta tabara sunt nu doar homosexuali si "bi-curiosi" dar sunt si afectati de tulburari de personalitate de tip borderline, depresii si alte "minuni".

Ideea episodului 'Cartman Sucks" este insa bine definita: cei pe care incercam sa ii vindecam de homosexualitate ajung sa se sinucida, sau cine stie ce mai fac, mai devreme sau mai tarziu, fiindca acestea sunt lucruri pe care nu le poti controla, le mostenim pur si simplu, le putem doar accepta ca atare, homosexualitatea ar trebui respectata, iar a incerca sa lupti impotriva homosexualitatii proprii este nu doar o pierdere de timp ci si un fel de atrocitate la care se dedau cei care nu se pot desprinde de niste viziuni invechite asupra problemei, cum ar fi cele ale americanilor din partidul republican.

Fiindca daca considerati ca America este o societate deschisa la minte si liberala in intregul ei, nu stiti probabil ca exista state si comunitati in care lucrurile nu stau deloc asa. Spre exemplu, California este un stat "gay - friendly" in care homosexualitatea este privita ca un alt mod de a fi normal, iar orice incercare a cuiva de a te "vindeca de homosexualitate" este total descurajata. Acolo, din cate inteleg a si fost intezisa asa-zisa "terapie de conversie a persoanelor gay" la minori.

Cu toate acestea, in state traditional republicane, valorile crestine sunt mult mai prezente iar oamenii pot fi considerati "rednecks" (tarani). In statele din sud-estul SUA (Texas, Alabama, Georgia, etc) si regiunea geografic-culurala Appalachia, oamenii seamana oarecum cu taranii de la noi, cel putin in ce priveste lucrurile in care cred. In astfel de locuri, terapia de conversie a homosexualilor este privita ca un lucru logic si bine-venit.

Nu este intamplator faptul ca terapeutul David Pickup, unul dintre cei mai proeminenti activisti ai conversiei homosexualilor, desi a studiat in California, activeaza in Texas, mai ales ca in California a trebuit sa lupte impotriva interzicerii de catre acest stat a terapiei sale practicate cu minori. O anumita parte din teroria sa rezoneaza cu propriile mele convingeri asa ca mi-a starnit interesul, desi eu fac parte dintre cei care cel putin nu considera ca ar trebui sa luptam obligatoriu cu homosexualitatea noastra, in caz ca exista asa ceva in noi.

Dar pe ce se bazeaza teoria lui David Pickup? Ei bine, el accentueaza factorii ce tin de ceea ce numim "nurture" (educatie, mediu, experienta de viata) si contesta factori de tip "nature" (gene, mostenire genetica). Omul afirma ca nu s-a dovedit existenta "genei homosexuale" (studiile care pretind asta se bazeaza pe speculatii), iar persoanele gay nu au asa ceva in ADN-ul lor, desi acesta este un argument pe care se bazeaza cei ce considera ca ne nastem homosexuali. Prin urmare, homosexualitatea ramane un mister chiar si in 2019.

Iata insa cateva dintre controversatele practici ale terapiei de conversie a homosexualilor:

  • INFLUENTA SI CONSTRANGEREA - in numeroase comunitati din SUA, daca un copil / adolescent isi recunoaste public "confuzia" in legatura cu orientarea sa sexuala, parintii, pastorul si alti "bine-voitori" se reped sa elimine aceasta confuzie si incearca pe toate caile sa determine respectivul minor sa inceapa o terapie de conversie a homosexualitatii. Este un prim semn de intrebare ce se ridica cu privire la participarea "benevola" intr-o psihoterapie. 
  • "ADEVARURI" IMPUSE CU FORTA - odata intrat intr-o terapie de conversie, participantii marturisesc ca sunt antrenati in tot felul de discutii in care comunicarea este unilaterala (de la pastor / consilier catre "pacient") si adevarul li se impune cu forta "toti suntem nascuti heterosexuali" iar faptul ca suferim anumite traume in copilarie ne pune pe calea gresita. Spre exemplu un viol sau poate absenta modelului parental masculin din familia de origine pot fi astfel de traume ce deturneaza o persoana de la dezvoltarea sexuala "normala" adica heterosexuala. Fiindca da, orice se poate pune pe seama traumelor din copilarie, nu-i asa?
  • DENIGRAREA HOMOSEXUALITATII - acest lucru se face "pe fata", fara ocolisuri si fara a menaja sensibilitatile persoanei. Paradele gay de genul "gay pride" sunt privite ca niste "parade ale dependentilor de droguri" - junkies nu fac parade propriu-zise de tip "junky pride" LOL (in afara de faptul ca poti sa ii gasesti lesinati pe strada, in toata splendoarea lor) dar daca ar face, probabil ca ar arata la fel in ochii celor care practica terapia de conversie a homosexualitatii: o multime de oameni cu grave probleme psihice care recurg la homosexualitate ca la o supapa prin care se elimina stresul si se gestioneaza suferinta psihica. 
  • TEORIA "CANIBALISMULUI" MENTAL - se refera la faptul ca adevarata motivatie din spatele atractiei pe care homosexualii o simt fata de persoane de acelasi gen nu este sexualitatea propriu-zisa ci mai cuand faptul ca dorim sa asimilam felul de a fi si calitatile persoanei de care suntem indragostiti. Spre exemplu, o practica de constientizare a acestui fapt este sa notam toate motivele pentru care ne simtim atrasi de cineva si sa descoperim astfel ca in realitate dorim sa atragem acele calitati in viata noastra. Cu alte cuvinte, homosexualitatea este o problema de... stima de sine?
  • TRAUME FIZICE "TERAPEUTICE" - printre practicile frecvente intr-o terapie de conversie apar si tehnicile primitive behavioriste prin care se asociaza stimulii neplacuti (soc termic sau chiar electric)  cu activitatile intime homosexuale. Spre exemplu, imaginile unor barbati sarutandu-se vor fi insotite de un soc electric sau termic (cub de gheata in palma sau chiar asupra organelor sexuale) pentru a determina / forma o reactie de respingere. Se pare ca unii au ramas inca in laboratorul lui Pavlov. Si se pare ca nu functioneaza nici in ruptul capului.
  • "SCHIMBAREA" TRECUTULUI TRAUMATIC - pare a fi o trauma la fel de mare ca si trecutul traumatic in sine, fiindca presupune retrairea unor secvente delicate din istoria indviduala cum ar fi abuzul sexual. Schimbarea implica faptul ca de aceasta data putem sa avem o atitudine noua, combativa si deci eliberatoare. Totul se petrece sub forma unei piese de teatru pe care cei care participa la terapia de grup o pun in scena pe masura ce persoana povesteste traumele suferite in copilarie. Fireste, finalul este schimbat in sensul mentionat mai sus.

In cadrul terapiei de conversie, problema se pune in modul urmator: cu cat ai mai putina experienta sexuala, cu atat si sanse tale de "recuperare" sunt mai mari. Dar specialistii in asa ceva, observand valul de indignare care se ridica si risca sa ii puna la pamant, se gandesc la forme de terapie pentru conversia homosexualilor din ce in ce mai "prietenoase", mai subtile, mai in contact cu anii in care traim, prin intermediul carora, desi in esenta se incearca acelasi lucru (aducerea homosexualilor la "normalitate"), exista totusi anumite principii ce intervin pentru a elibera terapia de habotnicie si primitivism.

Psihoterapeutul David Pickup incearca astfel sa faca diferenta intre terapia de conversie care se practica in SUA inca de la sfarsitul secolului IXX si ceea ce practica el insusi in zilele noastre in cadrul "Terapiei Reparative". Iata doar cateva dintre principiile de care incearca aceasta sa tina cont.

  • ELIMINAREA CONSTRANGERII - sigur, uneori constrangerea este subtila, apare sub forma unor "sfaturi bine - intentionate" care insa au in spate teama si neputinta parintilor / pastorilor de a accepta aceasta orientare sexuala.
  • DORINTA SINCERA DE A PARTICIPA - motivatia de a "renunta la o orientare sexuala" poate fi complexa: ne vrem rudele inapoi, ne-am saturat sa dam explicatii, sa suferim batjocura, discriminarile, etc. Totusi, terapeutul vrea sa vada ca ne dorim cu adevarat sa "schimbam ceva" pentru noi, nu pentru ceilalti. Intr-un fel, este o conditie a oricarei terapii. Ceea ce terapiile de acest tip aduc in plus este faptul ca acestea considera schimbarea ca fiind posibila si realista, un obiectiv terapeutic ca oricare altul, la care se poate lucra cu mai mult sau mai putin succes.
  • ELIMINAREA PRACTICILOR CONTROVERSATE - Pickup ne asigura ca niciun terapeut credibil nu practica in ziua de azi vreuna dintre strategiile mentionate mai sus si pe care le-au practicat ani intregi cei de la terapia de conversie a homosexualitatii.
  • ELIMINAREA PRECEPTELOR RELIGIOASE - o alta trasatura pe care noile orientari terapeutice incearca sa o depaseasca sunt convingerile religioase pe care terapia de conversie se bazeaza "pray away the gay" - stiti povestea... " rugati-va ca sa scapati de... necuratu' " 
  • EXPLORAREA PROBLEMELOR EMOTIONALE - fiindca tocmai aceasta este ipoteza pe care se bazeaza aceasta terapie, si anume, homosexulitatea ar fi de fapt un efect al unor traume suferite in copilarie (abuz sexual) sau a unui deficit resimtit la nivelul personalitatii (lipsa modelului de gen si socializarea gresita). In plus, psihoterapeutul David Pickup afirma ca el insusi a fost un copil abuzat sexual care a reusit sa lase homosexualitatea in urma prin astfel de eforturi.
  • CLIENTUL ESTE LUAT DREPT REPER - cu alte cuvinte, terapeutul nu-si doreste altceva decat sa il ajute pe client sa se simta mai bine cu el insusi, indiferent de ceea ce sugereaza societatea sau morala social-religioasa. Dorinta clientului este sa isi invinga tendintele homosexuale si asta e tot ce conteaza - este obiectivul sau terapeutic. 
"Cand ma simt mandru de mine, atractia mea sexuala fata de un anumit tip nu mai este prezenta. A-mi simti propria masculinitate este mult mai satisfacator decat sexul cu alti barbati." (Afirmatii ale clientilor lui David Pickup)

Pe situl lui David Pickup ne intampina cateva citate atribuite unora dintre clientii sai reali. Da, fiecare isi lauda marfa dar citatele suna oarecum incurajator si sper ca cei care le-au rostit chiar cred in acestea. Pana la urma, se spune ca adevarul este relativ iar David Pickup aproape ca m-a convins ca Psihologia este mai curand o pseudo-stiinta. Da, este trist pentru mine sa recunosc asta... De ce ar fi adevarat acest lucru?

Pentru simplul fapt ca cercetarea stiintifica in acest domeniu oricate pretentii ar incerca sa impuna, este totusi limitata de tot felul de lucruri, cum ar fi faptul ca omul nu este un animal de laborator, este unic si complex, iar Psihologia nici macar nu a ajuns la nivelul la care, prin izolarea tuturor variabilelor sa poata sa propuna concluzii solide, incontestabile, valabile pentru toti oamenii in toate situatiile, in toate culturile, comunitatile si vremurile istoriei.

In plus, convingerile noastre despre noi insine, despre lume si ceilalti depind de multe detalii. O persoana influenta precum un pastor sau un consilier poate literalmente sa se joace cu convingerile noastre, sa ne duca in directii nebanuite, cel putin pe unii dintre noi, in acelasi fel in care, noi insine ne conducem singuri in directii nebanuite, dintre care unele sunt catastrofale, fara macar sa ne dam seama de asta. Poate fi valabil si in legatura cu orientarea sexuala? Nu am un raspuns clar la aceasta intrebare dar tind sa cred ca da, cel putin intr-o mica masura.

Dupa cum observati probabil, problema este extrem de delicata iar cele doua parti - cea care sustine ca ne nastem homosexuali si nu putem schimba asta si cea care considera ca homosexualitatea este invatata si poate fi "uitata", isi rafineaza argumentele in timp ce povestim despre asta.

E foarte dificil sa stabilim care este atitudinea corecta a unui terapeut vis-a-vis de, sa zicem, dorinta cuiva de a lasa in urma tendintele sale homosexuale. David Pickup ne asigura ca multi dintre clientii sai chiar reusesc sa faca asta. Contestatarii sai considera ca nu este etic sa luam "de bun" orice isi doresc clientii de psihoterapie - spre exemplu, la depresivi, gandirea este profund tulburata si ei isi pot dori chestii absurde.

Poate ar fi mai bine sa ajutam pe cineva sa "isi imbratiseze tendintele homosexuale" ca pe ceva ce tine de personalitatea sa, ca pe un alt tip de a fi om normal. Recunosc ca aceasta dezbatere m-a lasat si pe mine extrem de confuz. Si atata vreme cat dovezile stiintifice lipsesc, probabil ca o sa raman confuz in ce priveste cat de realist este sa iti propui sa "iti schimbi orientarea sexuala". Iar dovezile stiintifice chiar se lasa asteptate.

In final v-as recomanda cateva filme care ating astfel de subiecte delicate, pe care abia astept sale vad si eu.

  • But I'm a Cheerleader (comedie)
  • South Park "Cartman Sucks" (comedie) - S11 / Ep2.
  • Cameron Post (drama)
  • Boy Erased (drama)








(1) Imaginea Gay Conversion Therapy, de Twitter Trends 2019, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) USA Today (acc. 28.04.2019), What happens in gay conversion therapy? website: USA Today

(3) Metropolitan Marriage Association (acc. 28.04.2019), David Pickup, website: M.M.A. 

(4) AUthentic Reparative Therapy, (acc. 28.04.2019), website: David Pickup 
Continue reading

miercuri, 17 aprilie 2019

Unii formeaza cupluri noi pentru a se razbuna pe un tert. E o forma destul de intalnita de pasivitate agresiva - "cuplul din razbunare". Cei care recurg la asta stiu ca tertul va auzi de acest cuplu nou format, va vedea pozele din vacanta si, sa speram ca isi va infige unghiile in gat.


o o o

Cu toate ca Manualul de Diagnostic Psihiatric a gasit de cuviinta sa excluda tulburarea de personalitate pasiv-agresiva, multi dintre practicieni privesc numarul anterior al manualului cu destul de multa melancolie, in sensul ca ei simt ca tulburarea respectiva inca exista, in ciuda faptului ca DSM-ul nu o mai ia in calcul.

Si, in mod interesant, nici nu ni se explica de ce au fost excluse anumite astfel de tulburari si ne ramane noua misiunea ingrata de a ne da seama care este motivul din mintea autorilor - iar asta e o forma de agresivite pasiva, nu-i asa? Azi mi-am propus sa vorbesc despre cele mai subtile forme de agresivitate ce pot fi puse pe seama acestei tulburari de personalitate, sau, de ce nu, a altor tulburari de personalitate care se pot afla in "comorbiditate".

Asadar, de ce devine omul agresiv? De la inceput as preciza ca emotia din spatele agresivitatii este, desigur, furia. Iar rationamentul din spatele furiei este legat de perceptia nedreptatii, a faptului ca suntem deposedati sau lipsiti de lucrurile sau atitudinile celorlalti care ni se cuvin sau credem ca ni se cuvin. S-ar parea ca este destul de usor sa te infurie ceva - da, chiar nu e mare filosofie, in conditiile in care viata nu este corecta si oamenii din jur nu sunt perfecti. (Breaking News, ce sa vezi!) Daca am renunta la astfel de asteptari justificate doar daca va aflati in rai, ne-ar fi mai usor in trafic.

Furia prezinta un mare impediment - ea nu vine insotita de "un ghid" de gestionare a furiei si risca sa se exprime in mod brutal, ruinand relatii si facand astfel ca multe dintre actiunile / planurile noastre sa esueze. Dar poate ca este de preferat sa fii asa furios si astfel sa afle toata lumea, inclusiv tu insuti ca ai o problema cu furia, decat sa nu stii, si sa exprimi aceasta furie intr-un mod... pasiv. Caci da, scenariul asta e mult mai complicat.

Stiti ca mie imi plac femeile si le consider superioare barbatilor din foarte multe puncte de vedere. Trebuie insa sa spun ca modul lor "feminin" de a gestiona furia poate fi extrem de disfuctional uneori. Ma refer la acele femei care sunt "dragute", "diplomate" si "civilizate", atat de dragute, diplomate si civilizate incat le este groaza sa vorbeasca despre ceea ce simt si despre ceea ce gandesc cu adevarat.

Asta ne duce la foarte multe probleme fiindca tot ceea ce evitam sa comunicam nu se rezolva niciodata de la sine, dimpotriva, se complica. Este valabil si pentru un procent mai mic sau mai mare de barbati. De fapt, foarte multi oameni au probleme cu afirmarea de sine si depasirea pasivitatii. Psihoterapeutii, altfel bine intentionati, pot sa intampine si ei uriase dificultati in munca lor fiindca clientii / pacientii lor pot sa se infurie pentru un motiv sau altul iar ei sa nu afle niciodata.

Daca credeti ca psihologul este acea persoana care stie ce simti si ce gandesti inainte sa simti si sa gandesti, nu zic ca este doar un mit - e posibil sa existe banuieli si intuitii insa nu va foloseste la absolut nimic sa credeti ca este adevarat. De asemenea, in relatiile cu toti ceilalti oameni, nu foloseste la nimic sa credeti ca ceilalti ar trebui sa va ghiceasca gandurile si emotiile.

Desigur, tacerea voastra va face "misterul feminin" sa triumfe pentru totdeauna dar ma indoiesc ca acesta este singurul lucru pe care il doriti de la viata - sa trimfe misterul feminin. LOL Problemele voastre vor ramane nerezolvate tot pentru totdeauna, fiindca celor din jur le este greu sa actioneze atunci cand nu stiu decat din banuieli in ce fel de situatie se afla. Mie imi place sa "fac pe prostul" cand cineva se comporta "ermetic" cu mine fiindca in felul acesta ma astept ca ei sa invete cat de util este sa fie ermetici - este total inutil.

Si este adevarat: nimeni nu va va fugari ca sa afle de ce va comportati ciudat - mai ales ca sunt atat de multe motive ce tin de lumea aceasta sau, nu-i asa, de unul dintre universurile paralele. Evident ca aveti "motive bune" ca sa fiti ermetice, cum ar fi faptul ca cineva v-a chinuit in copilarie si ati invatat sa "va luati revansa" impotriva acelei persoane printr-un comportament aparent obedient, pozitiv, dar care ascunde foarte multa furie, nepermisa insa ca manifestare "pe fata".

Se pare ca revansa aceasta tacuta  va fi asociata mai mereu cu misterul si secretul - lucruri pe care le puteti face "pe la spate", fara ca nimeni sa stie, si care, intr-un fel, echilibreaza balanta in care atarna greu nedreptatile care v-au fost facute. Puteti sa "ii lucrati"  pe ceilalti provocand in acestia un stres destul de greu de suportat. In plus, nu vor putea niciodata sa va reproseze ceva. Exista oare o astfel de "super-putere". Ei bine, da! Dar uitati-o! 

Spre exemplu, unii au puterea de a invada conturile de social media ale altora si de a le afla secretele e un mod de "-- a-i dezbraca", nu-i asa? De altfel internetul este un mediu bun pentru a-ti "varsa nervii" si a-ti "incorda muschii". Uneori cineva furios poate sa iti confiste pur si simplu adresa de mail sau contul de Facebook, pentru totdeauna. 

Iata deci doar cateva dintre "alternativele" pe care le avem la dispozitie atunci cand avem ceva pe suflet dar ne lipseste cu desavarsire curajul de a ne cere drepturile si am prefera sa "o luam pe dupa cires". Daca ar fi sa simplific lucrurile, as spune ca orice face un om pentru a evita "chestile grele" (confruntarea), poate fi considerat, in esenta, comportament pasiv - agresiv.

Avem pe de o parte comportamentele "clasice" de tip pasiv agresiv:

  • EVITAREA CONFRUNTARII - pentru a "pedepsi" anumite lucruri care ne-au picat "invers", putem spre exemplu sa intarziem, sa amanam, sa intrerupem comunicarea, etc. Stonewallingul si ghostingul reprezinta deci forme de comportament pasiv-agresiv. 
  • PROCRASTINAREA - sau altfel spus, indeplinirea unor obligatii cu mari intarzieri, din ce in ce mai jenante, lucru care va enerva "persoana tinta" si va va oferi un modest prilej de a va lua revansa.
  • REGRETUL "DE FORMA" - un alt comportament pasiv-agresiv "consacrat" este acela de a-ti afirma regretul in legatura cu anumite situatii sau alegeri fara insa a te implica in vreun fel in remedierea si rezolvarea problemelor.
  • ACORDUL INSELATOR - seamana foarte mult cu regretul de forma si presupune, de asemenea, "una sa spui, alta sa faci". Aceasta incongruenta este perfecta atunci cand iti face placere sa enervezi pe cineva pentru a-l pedepsi. 
  • SARCASMUL SI RACEALA - comportamentul pasiv agresiv poate sa imbrace si forme mai putin amabile, semanand cu un "inceput de confruntare", dar fara a deveni confruntari reale, intrucat se evita a se spune lucrurilor pe nume.
Dar aceasta este o viziune simplista asupra problemei. Caci oamenii fac mult mai multe lucruri care au la baza furia dar care nu se pot manifesta ca atare caci "civilizatia" nu le permite. Si asa intelegem poate de ce DSM-ul a considerat de cuviinta sa excluda aceasta (fosta) tulburare de personalitate.

Si anume pentru ca autorii or fi inteles ca pasivitatea agresiva este un concept mult mai complex, deasupra tulburarilor de personalitate, fiind caracteristic multora dintre ele - caci a avea o tulburare de personalitate inseamna a fi dificil iar a fi dificil inseamna a te comporta agresiv, pe fata sau pe ascuns.

Si daca stai sa te gandesti, dintre comportamentele pasiv agresive se afla lucruri precum adictiile, depresiile, majoritatea formelor de patologie psihica si asa mai departe. Partea cea mai interesanta insa este ca pasivitatea agresiva poate sa se ascunda chiar si in spatele unor lucruri aparent pozitive: a incepe o scoala, un curs, a-ti lua un job sau a forma cupluri, a incepe o poveste de dragoste cu cineva, ca sa numesc doar cateva dintre aceste comportamente. 

De ce? Ce-i agresiv in toate astea, nu-i asa? La baza acestor comportamente aparent pozitive se poate afla totusi furia si dorinta de razbunare, dorinta de a pedepsi. Nu stiu daca ati cunoscut vreodata persoane care formeaza cupluri noi pentru a se razbuna pe un fost, sau pentru competitia cu acesta. E o forma destul de intalnita de pasivitate agresiva - "cuplul din razbunare". Cei care recurg la asta stiu ca fostul va auzi de acest cuplu nou format, va vedea pozele din vacanta si, sa speram ca isi va infige unghiile in gat!

Nu judec aici cazuri particulare dar, spre exemplu, m-am mirat cand am citit intr-o carte despre droguri ca intre principalele cauze ale consumului de droguri se afla si "furia reprimata". Pai da... Fiindca o dependenta de droguri este nu doar un mod de a gestiona durerea ci si un mod de a protesta si de a-i enerva pe cei din jur, de a-i face sa-si indrepte atentia asupra ta, de a-ti negocia drepturile in relatie cu acestia. 

Fireste, este una dintre cele mai proaste decizii pe care le poate lua cineva. Ea poate avea motivatie solida dar eficienta ei este, de cele mai multe ori, total iluzorie. Si de fapt tot la fel sunt majoritatea celorlalte alegeri despre care vorbeam mai sus. Si sunt convins ca acum va intrebati "bine, dar ce altceva putem face?" Raspunsul este relativ simplu.


  • CONSTIENTIZRE - In primul rand sa constientizam faptul ca acest mod de a rezolva probleme, de fapt mai mult le si ne incurca. 
  • A LUCRA CU STIMA DE SINE - Apoi este util sa lucram cu stima de sine si consecinta acesteia - curajul care trebuie dezvoltat fiindca fara acesta nu vom reusi sa ne desprindem de astfel de moduri disfunctionale de a actiona.
  • A RECUNOASTE MITURILE - Ei bine, da. De multe ori s-ar parea ca actionam irational dar in spate se afla totusi anumite ratiuni pe care unii le numesc "gandire magica". Spre exemplu, putem sa credem ca daca suntem misteriosi,  sau le facem nervi, ceilalti ne vor iubi mai mult. Este bine sa ramanem in contact cu nevoile celuilalt, "acum si aici" si sa traim mai putin in imaginatia noastra.
  • AVETI INCREDERE IN CEILALTI - Este cel putin la fel de util sa nu ii mai privim pe ceilalti ca pe niste zbiri cu care nu te poti intelege - sursele acestei convingeri se afla undeva in copilarie cand ati interiorizat lucruri pentru care nu erati pregatiti. Totusi, au trecut niste ani de atunci. Da, simtiti multa anxietate din cauza trecutului dar nu foloseste la nimic sa o indreptati catre ceilalti. 
  • ACTIONATI, FITI DIRECTI - Nu in ultimul rand, este util sa treceti la actiune. Iar cand vorbesc despre actiune, mai mereu ma refer la ceea ce inseamna asertivitate, adica a ne gasi "vocea" si a o educa sa ne reprezinte interesele, tinand cont sa faca asta intr-un mod decent si plin de respect - caci numai asa interesele ne-ar putea fi slujite in mod adecvat.








(1) Imaginea Weird Smile, de BioSoup, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0
Continue reading

miercuri, 10 aprilie 2019

Tu esti o persoana care are tot felul de nevoi si deci esti dependent(a) de tot felul de lucruri. Atata vreme cat dispui de acele lucruri, poti sa fii bun(a) si fericit(a). Dar ce se intampla cand ele iti lipsesc?


o o o

Ascultam de curand marturia unei mame care fusese pe punctul de a-si pierde fiica pornita pe drumul pierzaniei. Aceasta, in urma traumelor repetate pe care le suferise incepand din copilarie, cazuse prada drogurilor si nimic nu parea sa o mai salveze. Aceasta mama, Vivian Percy, pe numele ei, autoare a cartii "Salvand-o pe Jenny", ajunsese la o concluzie cel putin interesanta.

Si anume, concluzia ei era aceea ca epidemia opioda de proportii care a cuprins Statele Unite se datoreaza excluderii graduale a lui Dumnezeu din viata societatii americane, incepand cu anii '60. Si cred ca poate fi ceva adevar aici. Dar nu obligatoriu in modul in care v-ati gandi - Dumnezeu, a-tot-puternicul (era sa spun "a-tot-stivuitorul" LOL) te protejeaza de raul de sub soare si deci merita sa ii incredintezi viata, ca sa nu devii dependent de droguri, de exemplu.

As incerca o explicatie mai nuantata decat aceasta, la care sa contribuie si influentele budiste din gandirea mea. Cred ca locul in care Crestinismul atinge Budismul cel mai mult, pe langa pilda (greu de digerat) lui Iov, in care crestinul afla ca Dumnezeu nu este Mos Craciun, e acel verset din Biblie (Matei 10), in care se promoveaza un non-atasament radical si care, sunt convins ca nu prea le place credinciosilor, fiindca... ei bine, parca le cere cam mult:

37. Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. 38. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. 39. Cine ţine la sufletul lui, îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine, îl va găsi. (Matei, 10).

De fapt, consider ca aceasta este esenta Crestinismului si a oricarei religii "eficiente". Daca va ganditi ca sensul religiilor este acela de a proteja persoana de materialism si de neputinta care vine prin acesta, probabil ca imi veti da dreptate. Fiindca tot ce este in afara Principiului Non-atasamentului se prezinta in felul urmator: Tu esti o persoana care are tot felul de nevoi si deci esti dependent de tot felul de lucruri materiale. Atata vreme cat dispui de acele lucruri, poti sa fii fericit.

Dar ce se intampla cand nu dispui de acele lucruri? Paradigma aceasta a neputintei pretinde ca daca nu dispui de lucrurile care iti satisfac nevoile (bani, iubire, femei blonde, case mari, masini smechere, haine de firma, etc), viata ta nu poate decat, excuse my French, sa se duca naibii. Si chiar se duce, daca crezi ca lucrurile stau asa. Cred ca nu este prima data cand vorbesc in acest blog despre similitudinile multiple dintre iubire si dependenta de droguri.

  • CHIMIA - atat drogurile cat si iubirea au un impact asupra fiziologiei umane declansand fie in mod artificial, exogen, (drogurile), fie in mod natural, endogen, (iubirea) acele trairi pozitive, de euforie si placere, atata vreme cat avem acces la obiectul pasiunii noastre.
  • OBIECTUL PASIUNII - poate fi, intr-un caz, substanta in sine, la dependentii de droguri, in timp ce la "dependentii de iubire", obiectul pasiunii este persoana iubita. Stiti cantecele acelea "Eroina" sau "Love dealer".
  • PASIUNEA - este de fapt un complex al indragostirii ce cuprinde trairi fizice si emotionale, un anumit mod de a fi si de a simti, dar si un mod de a percepe lucrurile, de a rationa: "fara (... fill in blanks) OBIECTUL PASIUNII mele, viata mea nu are sens". 
  • REFUGIUL - atat indragostitul cat si dependentul de subtante vad obiectul pasiunii lor drept un refugiu unde isi gasesc o implinire mai curand iluzorie. Cei mai pasionali indragostiti se scufunda in iubire ca si dependentii de droguri, uitand ca in viata lor exista probleme ramase nerezolvate - un "time out" pe durata nedeterminata.
  • IDEALIZAREA - aceeasi similitudine apare la junky cat si la dependentii de iubire. Ei se mint pe sine ca obiectul pasiunii lor are proprietati iesite din comun si cu cat cred asta mai mult, cu atat si trairile lor sunt mai puternice. Totusi, vor fi deziluzionati mai curand decat se asteapta. 
  • DEPENDENTA - este comportamentul celui care simte in acest mod, un comportament profund influentat de aceasta pasiune si care se manifesta prin multiple neputinte. Poate vi se pare ca iubirea nu are cum sa te impiedice sa studiezi / sa muncesti dar stiu ei parintii de ce se tem de iubirile adolescentilor. 
  • TOLERANTA - ei bine, da, dupa ce "s-a consumat", nu-i asa, iubirea sau drogul, ajungem la satietate dar ajungem si sa nu mai simtim prea multe lucruri in prezenta OBIECTULUI PASIUNII. S-a demonstrat de exemplu intr-un studiu, ca iubirea pasionala moare in doar cateva luni de relatie oficiala. 
  • DEALERUL - da, fiindca trebuie sa existe cineva care iti ofera validarea mult dorita. In cazul iubirii, delerul se confunda cu obiectul iubirii. El are puterea vietii si a mortii. De aceea multi astfel de dealeri pot sa obtina tot felul de lucruri din partea noastra, prin santaj.
  • COMPLEXUL DE INFERIORITATE - atat la dependentii de droguri cat si la dependentii de iubire, se manifesta acest complex ce cuprinde, de asemenea, stari emotionale, reactii fizice, comportamente dezadaptative si, desigur, un mod distinct de a vedea lucrurile. 
Probabil ca exista mult mai multe asemanari intre dependenta de droguri si dependenta de iubire dar as insista mai mult asupra ultimului punct din aceasta lista: COMPLEXUL DE INFERIORITATE. La ambele categorii se manifesta acest complex ce are la baza ideea ca, daca ai pierdut OBIECTUL PASIUNII, ei bine, esti pierdut. Si, prin urmare nu ai decat sa faci cele mai disperate eforturi pentru a redobandi sursa de validare, indiferent pe ce cale. 

Regret sa va spulber tocmai eu cele mai frumoase idealuri in iubire, dar aceasta are si o parte mai curand urata si brutala, de care este bine sa fim constienti. COMPLEXUL DE INFERIORITATE al indragostitului sau al dependentului de droguri influenteaza deci modul cum gandesc acesti oameni si mai ales comportamentul lor. Un indragostit respins, ca si un junky in sevraj, reprezinta doua dintre cele mai dramatice posturi in care se poate afla o fiinta umana. 

Pe de o parte, dependenta este inca profunda si invalidanta. Cu toate acestea, exista si extrem de multa deziluzie: a aparut toleranta si, stiti cum zic fetele de 18 ani:  "rau cu raul dar si mai rau fara de rau". Dependentul de iubire este nefericit in oricare dintre situatiile vietii sale, la fel ca si dependentul de droguri, care ajunge sa consume doar pentru ca se simte rau altfel, iar substanta nu il ajuta decat sa se poata odihni. 

Dar daca va imaginati ca un junky isi merita oarecum soarta, fiindca "s-a jucat cu focul", ei bine, este mult mai comuna situatia in care ne indragostim si devenim noi insine niste junky care nu sunt capabili de o viata productiva in absenta persoanei iubite. Care este rolul religiei in ecuatia aceasta? Este unul foarte important, de fapt. 

In primul rand, daca intelegem corect o religie, aceasta ne interzice "din capul locului" astfel de atasamente - vezi citatul din Matei, 10.  Un astfel de atasament echivaleaza cu jocul cu focul al dependentilor de substante opiode. Odata oprit acest fenomen al atasamentului bolnav, toate celelalte probleme dispar, sau mai bine spus, isi atenueaza intensitatea.

Dependenta de celalalt nu mai este atat de brutala, idealizarea ramane totusi cu picioarele pe pamant, toleranta nu mai este o deziluzie atat de mare, iar complexul de inferioritate pur si simplu dispare. Am facut paralela cu dependenta de iubire dar mi-e teama ca orice fel de atasament poate fi la fel de periculos pentru capacitatea noastra de a ne adapta si de a raspunde la provocari: iubirea fata de un copil, iubirea de bani, de faima, etc.

In 2014 aparuse un caz destul de tulburator in Santa Barbara, CA. Este vorba despre tanarul Elliot Rodger, fiul unui cineast american, care a ucis mai multe persoane, ranind alte cateva. Motivul? Era frustrat pentru ca tocmai el, un baiat de bani gata si "Supremul Gentleman", nu avea succes in dragoste. El s-a decis sa isi ia "revansa impotriva umanitatii" pentru ca femeile pe care le privea ca pe niste obiecte de consum, preferau totusi alt tip de baieti. Nu stiu ce veti intelege din poveste. Pentru mine este doar o (alta) poveste despre atasament. 












(1) Imaginea Evil Eye, de VIncent Aguerre, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

luni, 25 martie 2019

De regula, cand in loc sa vorbim si sa negociem alegem sa ne razbunam, se naste ceea ce se cheama "o spirala a razbunarilor" si da, copiii, in caz ca au aparut astfel de roade ale iubirii dintre voi, au doar "de invatat" din asa ceva.


o o o

Un lucru de care, probabil ca nu suntem constienti foarte multi dintre noi este acela ca nu suntem pregatiti pentru o relatie. Da, chiar asa! Tot la fel cum nu suntem 100% pregatiti sa devenim parinti. S-ar putea ca daca aveti pregatire in domeniu si v-a placut facultatea sa fiti mai pregatiti decat altii, atat sa aveti copii cat si sa aveti o relatie. Si nici chiar asa nu ati fi suficient de pregatiti pentru o relatie, caci mai exista si alte elemente implicate aici.

Exista multe articole cu titluri bulversante pe internet. Spre exemplu: "6 / 8 sau 15 semne ca nu esti pregatit pentru o relatie". Nu ca mi-ar face o placere deosebita sa exagerez si sa duc lucrurile intr-o extrema, dar eu chiar consider ca nu suntem pregatiti niciunul pentru o relatie, in proportie de 100%. Iar asta pentru ca universul ne-a zamislit imperfecti si deci imperfecti pentru toate rolurile in care ne aflam. Daca cunoasteti o persoana care poate sa spuna ca este pregatita 100% sa fie intr-o relatie sau sa creasca  si sa educe un copil, va rog insistent sa mi-l recomandati si mie!

Nu traim in conditii ideale, altfel spus, nu traim in paradis si nici nu suntem desavarsiti din punct de vedere psiho-emotional si moral, prin urmare ar fi lesne de inteles de ce abuzul si trauma sunt o realitate a relatiilor de tot felul. Dupa cum nu exista niciun parinte care sa nu-si abuzeze copilul intr-o forma sau alta, tot la fel, nu exista partener de cuplu care sa nu greseasca, mai mult sau mai putin. Desigur, proportia in care ii abuzam pe ceilalti, conteaza si aceasta.

Acum, ca v-am adus pacea in suflet, v-as invita sa facem o scurta trecere in revista a argumentelor pe care le propun aceste numeroase pagini web cu privire la faptul ca cineva nu este tocmai pregatit sa aiba o relatie, desi, probabil ca isi doreste o relatie si crede, contrar dovezilor pe care le-ar putea aduce, ca are tot ce ii trebuie pentru a avea acea relatie. Am selectat doar cateva dintre aceste argumente, ele fiind mult mai multe.

  • NU STII EXACT CE CAUTI SI CREZI CA POTI SCHIMBA PE CINEVA DUPA POFTA INIMII
  • CREZI CA UN PARTENER TE POATE FACE FERICIT(A)
  • CREZI CA POTI SA SALVEZI UN PARTENER (DE EL INSUSI)
  • CAUTI PE CINEVA CARE SA TE SALVEZE
  • CAUTI PE CINEVA CARE SA TE COMPLETEZE
  • CAUTANDU-L, AI UITAT SA TE DEZVOLTI CA PERSONALITATE
  • NU TI-AI ABANDONAT "BAGAJUL EMOTIONAL" DIN RELATII ANTERIOARE
  • INCERCI SA JOCI UN ROL CARE NU TI SE POTRIVESTE
  • ITI VINE GREU SA ITI ASUMI RESPONSABILITATEA CAND GRESESTI
  • CREZI CA CELALALT ITI APARTINE
  • NU SUPORTI CRITICA SI NU O PRIMESTI CU DESCHIDERE
  • NEVOILE TALE DE INTIMITATE SUNT SATISFACUTE IN AFARA CUPLULUI
  • ITI LIPSESTE DISCIPLINA PERSONALA
  • ESTI EGOIST SI NU INTELEGI IDEEA DE "IMPARTASIRE"
  • ITI PLACE SA TE VAITI IN LOC SA ACTIONEZI
  • NU INTELEGI COOPERAREA SI COMPROMISUL

Dupa cum banuiti probabil, aceasta lista poate continua la nesfarsit. Puteti adauga la ea tot ceea ce vi se reproseaza de catre partener si, la fel de bine, tot ceea ce aveti sa ii reprosati voi insiva partenerului. Intrebarea este daca vreunul dintre aceste elemente pot sa devina ceea ce se cheama un "deal - breaker", adica ceva care, incet dar sigur, ii va face de petrecanie relatiei. Nu de alta dar intrebati-va in ce masura astfel de elemente ajung sa afecteze sentimentele voastre (caci de regula sentimentele sunt afectate) si adaugati la asta rutina cuplului si tentatiile existente peste tot in  jur.

Caci da, in ciuda miturilor despre cuplu, cuplul este mai curand "un loc de munca" decat "un hobby", iar daca nu reusim sa facem trecerea de la hobby (cum era in adolescenta, un fel de activitate extra-curriculara, foarte placuta) la acela de loc de munca cu norma intreaga, cu drepturi si indatoriri, fireste ca nu suntem pregatiti pentru a avea acest "loc de munca", in care unul dintre parteneri isi imagineaza ca este seful, dar adesea nu intelege ca patronul (The Big Boss) este de fapt cuplul in sine - o entitate abstracta care are totusi puterea de a te lasa fara job, daca nu iti faci treaba de sef (corect) al echipei.

Astfel ajungem sa vorbim despre compatibilitate. Si de curand mi s-a cerut o modalitate practica de a evalua nivelul de compatibilitate intre doi parteneri, de unde si ideea articolului prezent. Un lucru pe care trebuie sa il intelegem de la inceput este acela ca nimeni nu poate decide in locul membrilor cuplului chestiuni precum regulile cuplului sau cat anume poate unul dintre membri sa suporte din ce face celalalt. Nici vecinul, care este fericit in cuplul sau, nici primarul si nici presedintele. Nici macar nu i-ar interesa! Ei bine, nici macar terapeutul de cuplu nu o poate face. Dar ce poate face el in schimb?

Eu personal evaluez compatibilitatea unui cuplu pornind de la urmatoarele criterii: banii, sexul si copiii, solidaritatea  si activitatile cuplului. Acestea sunt de fapt functiile cuplului, despre care am mai vorbit in numeroase randuri aici. Da, cuplul are anumite functii, adica noi oamenii formam cupluri pentru a rezolva anumite nevoi / probleme. De aici si ideea ca iubirea neconditionata, in  special in cuplu este cea mai mare tampenie posibila, care insa li se potriveste manusa celor care s-au nascut cu "misiunea nobila" de a se auto-distruge.

Functiile cuplului:

  • Functia Economica - se refera la posibilitatea celor doi membrii de a asigura supravietuirea biologica si conditiile de viata ale cuplului, potrivit standardelor si nivelurilor de asteptare ale fiecaruia.
  • Functia de Solidaritate - se refera la capacitatea celor doi membrii ai cuplului de a-si impartasi experienta emotionala, de a-si face confesiuni si a interactiona la nivel emotional, de a veni in intampinarea nevoilor emotionale ale celuilalt.
  • Functia de Socializare - se exprima prin posibilitatea celor doi membri ai cuplului de a identifica arii de interese comune, care sa asigure existenta in viata cuplului a unor activitati realizate in comun.
  • Functia Sexual-Reproductiva - se refera la interactiunile sexuale ale celor doi membrii ai cuplului, la nivelul de satisfactie si manifestarile sexuale preferate, exprimate in termeni de cum, cand, unde si cat de frecvent? La asta se adauga problemele legate de copii: cati vor fi, cand vor aparea si cum ii crestem / educam?

Evaluarea compatibilitatii se face in functie de nivelul de satisfactie al fiecaruia dintre membrii cuplului. Prin urmare, nu este tocmai o chestie "matematica", nu este o stiinta exacta iar subiectivitatea isi va spune cuvantul, din pacate sau din fericire. In mod curios, compatibilitatea poate aparea intr-un cuplu profund abuziv, daca, in  ciuda abuzurilor existente obiectiv, membrii cuplului sunt totusi satisfacuti la nivel subiectiv - caci mintea / sufletul omenesc sunt totusi un miracol, nu-i asa? 

Asa stand lucrurile, lesne de inteles ca anumiti parteneri pot sa fie compatibili numai cu ei insisi, adica cu singuratatea, la acestia existand o problema legata de capacitatea lor de a simti satisfactia, in general si in cuplu in particular, la care se adauga si capacitatea de a-si negocia drepturile in conditiile in care nu sunt satisfacuti de cuplul lor dar pot obtine anumite compromisuri care sa aduca lucrurile "pe linia de plutire." 

Da, vorbim despre negociere, chiar si in cuplu, asa cum, la un loc de munca exista posibilitatea de a-ti negocia salariul sau drepturile, tot la fel, si in cuplu, poti sa obtii anumite lucruri in schimbul sacrificiilor pe care le faci, cu conditia sa le ceri intr-un mod decent.

Exista cateva paliere de actiune atunci cand apare (si apare mereu) incompatibilitatea:
  • Exteriorizarea - Cum vorbim despre ceea ce simtim? Un raspuns scurt, ar fi: vorbim cu respect, adica asertiv, intr-un moment potrivit pentru asa ceva si fara a face o obsesie din asta. In plus, mai si ascultam. Rezultatul poate sa fie decizia celuilalt de a inceta actiunile care ne supara sau de a continua la fel, in ciuda faptului ca acum si stie ca ne deranjeaza, deci, vorbim despre "premeditare" si un alt nivel al "vinovatiei". In situatiile fericite, partenerul afla ca poate face ceva pentru fericirea noastra si face o schimbare fara absolut niciun efort. El poate, de asemenea, sa negocieze si sa ceara ceva in schimb.
  • Negocierea - Cum ne negociem drepturile? In special atunci cand partenerul nu este de acord sa inceteze comportamentele deranjante pentru noi, putem sa ii permitem sa continue cerandu-i in schimb anumite lucruri. Concesiile sunt cerute de regula avand in vedere motivul pentru care ne deranjeaza comportamentul sau: daca motivul este, sa spunem suspiciunea infidelitatii, putem sa ii cerem in schimb o activitate de cuplu, pentru cultivarea relatiei, cum ar fi o excursie / plimbare / mers la teatru / iesire in oras, etc.
  • A cultiva acceptarea - Ce facem cand negocierea esueaza? In situatia cea mai nefericita, adica cea in care nu au fost posibile nici schimbarea de buna-voie si nici negocierea, daca ne dorim totusi sa ne pastram acest cuplu, putem invata sa traim cu faptul ca celalalt va continua sa faca ce vrea fara sa ofere nimic in schimb. Sigur, e nedrept asa, dar ai inca un cuplu si s-ar putea sa se merite sacrificiul. Totusi, adesea sunt necesare eforturi constante si lupte interioare pentru gestionarea frustrarilor.
  • Destramarea cuplului - Ce facem cand acceptarea esueaza? O ultima optiune este, desigur, aceea de a parasi acest cuplu care ti-a ruinat viata si fericirea personala in speranta ca vei intalni un partener al carui stil de viata este mai compatibil cu al tau. Este si acesta un mod de a gestiona incompatibilitatea dar l-as recomanda numai in cazul in care nimic altceva nu a functionat.

Desigur, in loc sa vorbiti despre ceea ce simtiti, puteti alege sa ii puneti soda caustica in cafea sau sa il inselati cu prietenul sau cel mai bun, dar atunci pregatiti-va sa suportati consecintele. De regula, cand in loc sa vorbim si sa negociem alegem sa ne razbunam, se naste ceea ce se cheama "o spirala a razbunarilor" si da, copiii, in caz ca au aparut roadele iubirii apuse dintre voi, au doar "de invatat" din asa ceva, mai ales ca si ei au o scuza buna sa se razbune si sa atraga atentia asupra lor devenind ceea ce in limbaj de specialitate numim "copil simptom" (droguri, absenteism scolar, violenta, tulburari emotionale, etc) - un simptom trist al unei familii disfunctionale. 








(1) Imaginea Bride Goku, de Sean Molin, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

miercuri, 20 martie 2019

#MeToo: Poti vindeca o rana zgandarind-o? Refuz sa cred ca foloseste la ceva sa iti transformi viata intr-un circ, unde resentimentele sunt cultivate sistematic, in speranta ca, asta va ajunge sa "vindece rani".


o o o

Tocmai am intalnit un articol pe unul dintre siturile pe care le iau drept reper in ce priveste propria mea activitate publicistica si am simtit ca nu pot sa las lucrurile cum le-a pus autoarea. Este vorba despre un articol plin de amaraciune mileniala, i-as spune eu, care sustine, in esenta, exact ceea ce sugereaza titlul: a nu fi furios pe cei care te-au abuzat in copilarie, nu este o calitate ci un viciu. Cu alte cuvinte, s-a dat liber la furie.

Iata insa articolul respectiv, intr-o traducere aproximativa:
Mama mamei mele a fost abuziva. Parintii tatalui meu au fost ambii abuzivi. Dar nici mama si nici tata nu au fost furiosi pe parintii lor abuzivi. Ei sunt putin tristi, putin raniti, dar nu furiosi! Ar fi gresit si nu ar fi dragut. Ei isi iubesc parintii distanti, reci, neglijenti si abuzivi, asa cum au fost ei. Asa ca abuzurile continua. Toti bunicii mei si-au abuzat copiii, intr-o forma sau alta. Acei copii, care sunt acum ei insisi bunici, nu si-au permis niciodata sa fie furiosi in legatura cu abuzurile suferite. Niciodata nu au recunoscut acele abuzuri. Au fost prea virtuosi pentru asta. Nu ca nu ar fi fost furiosi. Au fost! Dar au refuzat sa identifice si sa se focalizeze pe cauza furiei lor.

S-au concentrat in schimb pe copiii lor. Familiile galeze de fermieri din anii '40 si '50 au fost mari, exploatate, adesea o femeie gravida avea prea mult de lucru pentru a mai avea timp de relatie cu copiii lor. Tatal meu avea o singura sansa de a se apropia de mama sa - atunci cand il imbaia. Era oportunitatea ei de a-l freca atat de tare incat ii dadea sangele uneori. Dar tata nu a fost furios. A fost doar trist. Esuind in a invata despre caldura umana, afectiune sau abilitati de relationare, tata a fost incapabil sa ofere sotiei sale si copiilor acea acceptare cu toata inima dupa care noi tanjeam. Critica si ciorovaiala reprezentau normalitatea lui. Fii lui care tanjeau dupa aprobarea paterna, au fost raniti si au devenit ei insisi niste barbati furiosi.

Nici mama nu este furioasa pe bunica. Oh, nu! O iubeste. A ales sa se alieze cu mama ei, permitandu-i sa imi abuzeze familia si pe mine, in acelasi mod. Dar mama nu este furioasa! Asta ar fi gresit, spune ea! Ea isi iubeste mama care i-a facut numai bine, dupa cum crede ea. Tata nu este furios pe tatal lui. Este ranit si indurerat dar nu furios. El nu este furios pe tatal care astepta din partea lui o perfectiune supra-omeneasca dar nu oferea niciodata aprobare, indiferent cat de bine se descurca tata si indiferent cat de nemilos era tata cu el insusi doar pentru a obtine aprobarea si atentia tatalui sau. El este ranit si indurerat dar nu furios. Cumva, durerea lui s-a strecurat in crizele sale de furie care i-au lasat pe fii sai atat de inspaimantati incat s-au confruntat cu udatul patului pana aproape de adolescenta.

Parintii mei au fost ocupati incercand sa fie "draguti" incat nu au devenit tocmai draguti. Ati auzit probabil vorba straveche care spune ca "trebuie sa indreptam furia acolo unde ii este locul". Dar de asemenea, noi trebuie sa ii dam furiei ceea ce ii datoram. Daca nu o facem, vom gasi oricum o supapa nepotrivita. Ar putea sa fie manifestata impotriva generatiei urmatoare sau indreptata impotriva partenerului. Sau vom indrepta furia spre interior, impotriva propriei persoane sub forma de depresie. Nu, a nu fi furios impotriva unui abuzator nu este o virtute. As sustine ca este un viciu, in realitate. Sursa: Psychcentral
Dupa cum observati, este multa drama in cele cateva randuri ale autoarei, care nu este specializata in domeniul psihoterapiei, din cate inteleg. Recunosc ca, pentru cateva momente, m-am gandit daca nu cumva are dreptate. Raspunsul gasit este "da si nu". Are dreptate cand spune ca multe dintre elementele stilurilor parentale se imprumuta si se transmit de la o generatie la alta, mai ales ca oamenii nici macar nu constientizeaza ca fac asta si nici macar nu au auzit despre termenul de "parenting" sau stil parental, desi suntem in 2019.

Totusi, refuz sa cred ca foloseste la ceva sa iti transformi viata intr-un circ de acest fel, in care resentimentele si furia sunt cultivate sistematic, in speranta ca, cine stie, vor ajunge vreodata sa vindece anumite rani si sa faca mult doritul "shift" de la valorile trecutului la valorile prezentului si ale viitorului, de la parentingul autoritarist, mereu aflat in umbra indatoririlor de serviciu, la parentigul "super-star", care devine cea mai importanta componenta a valorilor familiale.

In primul rand ca nu cumpar ideea ca poti vindeca o rana, "zgandarind-o". Poti face mult spectacol in felul acesta, in caz ca asta cauti, dar ranile se vindeca altfel. Vorbeam intr-un entry anterior despre psihoterapeutul american Kirk Honda, care dadea de inteles cum a reusit sa evite sa transforme un incident cu potential traumatic intr-o trauma psihica propriu-zisa. El a ales sa creada ca persoana care il lovise pe strada fara vreun motiv, de fapt suferea si avea nevoie de ajutor.

Altfel spus, s-a comportat ca un "urias bland" - ca un om care are atat de multe  / mari resurse interioare incat isi permite chiar si sa incaseze un pumn pe strada, fara a se lasa influentat de asta.  Cred ca putem face asta cu totii atunci cand ne gandim la generatiile anterioare care nici macar nu stiau ca exista termenul de "parenting" sau "stil parental".

Au fost generatii incercate iar acum sunt niste batranei de treaba care isi vad de suferintele lor. Iar noi am fi niste remarcabili tulburati si niste acrituri fara pereche daca le-am face scene si am pune pe seama lor toate neimplinirile noastre. Stiu, este la moda sa faci de rusine pe oricine s-a uitat urat la tine (#metoo) dar, in afara de spectacol mediatic nu va asteptati ca asta sa tina loc de eforturi de crestere personala.

Daca va preocupa totusi dezvoltarea personala incepeti prin a va asuma responsabilitatea pentru ceea ce nu a iesit bine. De asemenea, invatati din greselile trecutului pentru a nu le mai repeta. Scopul este mult mai important decat cauza. Pentru a deprinde noi moduri de a face educatie, lecturati carti despre parenting, cautati informatia pretioasa de care aveti nevoie si, nu in ultimul rand, invatati sa va gestionati frustrarile!








(1) Imaginea Wounded de Michelle Robinson, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Psych Central, (acc. 18.03.2019), Not being angry at abusive..., website: Psych Central
Continue reading