Unul dintre cei mai la moda termeni, acela de "gandire pozitiva", beneficiaza de foarte multa atentie in cartile, articolele si d...
Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com
De ce suntem dispuși să credem că cineva este mai curând nevinovat atunci când procurorii se luptă să-i demonstreze vinovăția, sau, mai mult, sistemul de justiție i-a demonstrat deja vinovăția? Un articol despre solidarizarea cu infractorul.
☆ ☆ ☆
Ca să fim complet sinceri, cei mai mulți dintre noi nu cunosc toate detaliile unei anchete, nu cunosc nici probele, nici martorii și nici nu am fost martori noi înșine la împrejurările care fac obiectul anchetei respective. În ciuda acestui fapt, pare că avem mai curând ceritudini în ce privește vinovăția sau nevinovăția unei persoane. Desigur, articolul acesta mi-a fost inspirat de situația fostului candidat la prezindențiale, domnul Călin Georgescu.
Când o situație este vag definită, așa cum este și situația juridică a lui Călin Georgescu, psihicul uman încearcă să elimine disconfortul generat de această incertitudine, sau, pe de altă parte, încearcă să folosească această incertitudine pentru a-și confirma propriile convingeri. În psihologie, acest proces poartă numele de proiecție. Probabil ați obeservat și dvs că se manifestă extrem de multe proiecții în spațiul public dar mai ales pe rețelele sociale.
Lucrurile se întâmplă în acest fel deoarece fiecare dintre noi are o personalitate, animată de anumite convingeri de bază. În psihologia adleriană, personalitatea este denumită stil de viață. Iată funcțiile pozitive ale personalității, așa cum apar ele în sistemul adlerian.
CONTROLUL EXPERIENTELOR
INTERPRETAREA FAPTELOR
PRIORITIZARE
DIRECTIONARE
LUARE DECIZII
PREZICERE, ANTICIPARE
ORGANIZARE, SIMPLIFICARE
PERCEPTIE SELECTIVA
REZOLVARE PROBLEME
Dar în foarte multe situații personalitatea noastră se bazează pe niște erori logice (sofism / eng. logical fallacy), adică niște raționamente care par corecte și convingătoare la prima vedere, dar nu rezistă testării, dovedindu-se nefondate în final. Asta se datorează în principal experienței limitate pe care se bazează convingerile noastre. Multe astfel de convingeri s-au format în copilărie, când eram niște ființe profund emoționale. Iată unde ne pot duce niște sofisme de acest fel care au rol de convingeri de viață:
ILUZIA CONTROLULUI
AUTO-MISTIFICARE
FALSE PRIORITATI
CASTELE DE NISIP
ESEC DECIZIONAL
ANTICIPARE ERONATA
SISTEMATIZAREA NEVROZEI
OCHELARI DE CAL
CREAREA DE PROBLEME
În acest fel, castelele de nisip și falsele priorități îi aduc pe unii să protesteze în fața arestului central deși nu au toate datele dosarelor lui Călin Georgescu, nu le-au citit, nici măcat nu au intrat vreodată într-o facultate de drept. În plus, se mai trezesc și cu amenzi și alte premii pentru bună purtare. Cu toate acestea, ei știu că domnul Călin este nevinovat și persecutat de sistem — sistemul este denumit Matrix în alte părți ale planetei.
Din păcate, această neîncredere în autoritățile statului este destul de prezentă în societate, inclusiv în statele dezvoltate din occident, spre care privim cu admirație — desigur, cu excepția celor care privesc cu admirație spre Rusia, deși locuiesc într-o țară occidentală. Și așa am ajuns la cauzele acestei anomalii care se manifestă mai curând în democrațiile liberale din vest: a te solidariza cu infractorul, în ciuda faptului că nu deții chiar toate detaliile unui dosar.
Dar asta nu ne împiedică să considerăm că acel dosar este politic și fabricat de sistem, nu-i așa? Nu spun că nu este posibil ca într-o democrație liberală unele dosare să fie într-adevăr fabricate pentru a rezolva problemele clientului. Dar atâta vreme cât nu ai acces la detaliile acestor dosare și la probele acestor anchete este complet irațional să afirmi că dosarul este fabricat.
În fond, faptul că o mare parte dintre noi acționeaza în mod irațional, nu este o mare surpriză. Omenirea are în față un drum lung de parcurs pe panta evoluției raționalului. Deocamdată este convenabil pentru orice infractor să afirme că dosarele sale sunt fabricate de Matrix ori de sistem. Este probabil cea mai eficientă strategie de marketing și curățare a imaginii publice care uneori funcționează ca strategie de campanie electorală de succes.
O mare parte dintre noi sunt atât de îngroziți de acest sistem încât ar fi gată să-i treacă cu vederea infractorului chiar și problemele legale, crimele, violurile, etc. Cand trăim în acest univers în care Sistemul ne asuprește sau ne batjocorește, este bine-venit un astfel de erou anti-sistem care să te elibereze de sistemul opresiv. Nimănui nu-i mai pasă de persoana care a rămas fără 1,1M de euro dacă povestea pe care o spui este una fascinantă, plină de eroism și bărbăție și se potrivește cu năziunțele tuturor.
În plus, în virtutea Efectului de Halo dacă suspectul sau infractorul sunt persoane prezentabile, educate, carismatice, cu un discurs bine articulat, primesc mai ușor prezumția de nevinovăție în conștiința colectivă. Am numit acest articol Run Bambi, Run, ca referință la cazul Laurie Bambi Bembenek, o femeie tânără și frumoasă acuzată de crimă și care a evadat din închisoare și a generat un puternic curent de susținere la nivelul societății americane.
Ce rămâne după un city break într-un oraș străin? Câteva impresii, câteva emoții, câteva amintiri, poate și câteva intenții de viitor. Le puteți lectura pe toate și ceva în plus, în acest articol despre excursia mea la Helsinki.
☆ ☆ ☆
Sunt mai puțin de 24 de ore de când m-am întors dintr-un city break în capitala Finlandei, deci impresiile îmi sunt încă clare în memorie și voi încerca să vi le împărtășesc și dvs. În primul rând voi preciza faptul că nu a fost până acum o prioritate pentru mine să călătoresc în străinătate. Eforturile nu justificau beneficiile în logica mea. Lucrurile s-au mai schimbat între timp, suntem acum membri ai spațiului Schengen și zonele pe care le putem vizita, cu relativ puține eforturi, sunt unele dintre cele mai frumoase, încărcate de cultură și interesante din lume.
Cum am ales Finlanda?
Intresul meu pentru Finlanda a crescut gradual, pornind de la dragostea pentru muzică și faptul că mulți dintre artiștii preferați sunt de naționalitate finlandeză: Ville Valo și HIM, Apocalyptica, Insomnium, Tarja Turunen și Nightwish, Amorphis, etc. De altfel, în statisticile internaționale, Finlanda este țara cu cele mai multe trupe rock pe cap de locuitor, deci din acest efort național trebuia să iasă și ceva bun. Și da, unele dintre aceste trupe sunt formate din celebrități internaționale, pe bună dreptate.
Tot din domeniul artei, un alt punct de atracție al Finlandei, cel puțin în ceea ce mă privește, au fost filmele finlandeze de pe Netflix, în special cele cu investigații criminale, gen cunoscut și sub numele de nordic noir. De fapt prefer acest gen indiferent din care țară nordică provine filmul dar Finlanda a avut câteva contribuții remarcabile: BorderTown (Sorjonen) sau Deadwind (Karppi). Poate din fericire, în Helesinki nu am găsit atmosfera de thriller întunecat — cu unele mici excepții, desigur.
Îmi place la Finlanda și la finlandezi că nu au niciun fel de dubiu în privința orientării lor politice progresiste, toți par să susțină Ucraina și să fi îmbrățișat lupta pentru drepturile persoanelor LGBT+, lucru de care îți dai seama ușor după numărul impresionant de steaguri cu mesaj politic care flutură pe clădirile frumos îngrijite, în magazine sau pe terase — pe de o parte steagurile Ucrainei, pe care le vezi aproape peste tot (chiar și pe clădirea gării centrale) și steagurile curcubeu, a doua mare obsesie finlandeză. N-am apucat să-mi dau seama care dintre cele două tipuri erau mai multe.
Mărturisesc că îmi place și președintele Alexander Stubb, un politician care lasă impresia de inteligență politică și cultură generală vastă, cunoscut pentru pozițiile sale ferme și pragmatice în relație cu marile probleme ale lumii de azi. Stubb este fost prim-ministru, fost parlamentar european, cercetător la Academia Finlandeză, scriitor prolific și poliglot. Puțin câte puțin acest politician sofisticat s-a făcut remarcat până la punctul în care intervențiile sale inteligente și rafinate nu mai pot fi ignorate.
Și așa ajungem la poporul finlandez. În primul rând, să remarcăm faptul că acest popor a fost capabil să aleagă un personaj cu trecut academic, adică pe Alexander Stubb, în numeroase funcții importante ale statului finlandez, inclusiv în funcția de președinte. Asta denotă faptul că poporul finlandez crede în valori precum educația, rafinamentul și verticalitatea morală și consideră că personaje precum Alexander Stubb reprezintă un model potrivit pentru a fi promovat și propulsat în funcții publice importante.
Legat de experiența mea cu Finlanda și finlandezii, pot spune că am găsit acolo mai mult decât mă așteptam să găsesc. Eu personal nu am așteptări mari (asta mă protejează de deziluzii) și nici nu sunt genul care acordă încredere înainte de a cunoaște. Totuși, mă așteptam să găsesc civilizația la ea acasă și mă gândeam că va fi un trip cu pronunțat caracter cultural. Dar recunosc că aceste așteptari mi-au fost mult depășite.
O abordare turistică revoluționară
Am descoperit în primul rând Helsinki Card— o strategie de atragere a turiștilor funcțională și pragmatică care nu este unică în Europa (Paris, Londra, Oslo sau Stockholm o folosesc probabil cu același succes) dar reprezintă next level în materie de turism și felul cum acesta poate fi organizat pentru a produce rezultate optime atât pentru cei care oferă serviciile cât și pentru cei care beneficiază de acestea.
Ei bine, acest Helsinki Card, care vine în vreo 6 variante în funcție de beneficiile oferite și durata pe care beneficiezi de acestea, nu doar că îți umple programul cu activități interesante și reduceri de preț bine-venite, dar te ajută să înțelegi mai bine mentalitatea localnicilor și istoria locurilor pe care le vizitezi. Contactul cu tot ceea ce ține de cultura finlandeză tradițională și modernă este atât de profund și fascinant încât experiența nu poate fi decât unică și memorabilă.
Printre atracțiile pe care le-am ales personal au fost 2 călătorii adorabile cu feribotul pe arhipelagul Helsinki, unde am putut admira superba capitala finlandeză de pe apele Mării Baltice dar și o călătorie foarte informativă cu autobuzul Hop-On Hop-Off unde ți se oferă căști pe care le conectezi la sistemul automat unde selectezi o limbă internațională și ți se prezintă în timp real explicații și detalii cu privire la diversele obiective turistice întâlnite.
Nu în ultimul rând, am vizitat două muzee: Kiasma (de artă contemporană) și Amos Rex (unde vechiul întâlnește noul iar rezultatul este impresionant) — întâlnirea cu arta nu poate fi decât interesantă, elevatoare, transformatoare și transcedentală. Din păcate, nu am reușit să vizitez mai multe dar, cum am obiceiul să revin în locurile pe care le-am vizitat pentru episodul 2, 3, 4 etc, probabil voi reuși să vizitez restul de obiective data viitoare. Încă simt că Helsinki are de oferit lucruri și experiențe.
Din altă perspectivă, contactul cu civilizația finlandeză este imediat, hipnotic și puternic ca efectul unei poțiuni, începând de la aeroport. In special după ce ai trecut prin București și ai simțit mirosul de mizerie din toaleta aeroportului sau mizeria de pe jos de la barurile cu prețuri nesimțite din aeroportul Otopeni, care nu deranja pe absolut nimeni (în afară de mine probabil), dezvolți sentimentul că ai trecut printr-un portal magic și ai ajuns într-o altă dimensiune.
Fiindcă am ajuns pe la miezul nopții, aeroportul din Vantaa părea părăsit dar chiar și așa, observai o curățenie-lună, la toaletă ciripeau păsărelele (în loc de muzică) și nu se simțea pic de miros neplăcut. Mi-am rezervat un așa-numit restpod la un hotel din aeroport unde, într-o cămăruță fără pretenții dar pusă la punct în felul ei, am putut să-mi refac forțele pentru o zi de explorare, urmând ca în ziua următoare să mă cazez în Helsinki.
M-a fascinat încă de la început cât de retrași erau locuitorii — nu era foarte aglomerat trenul dar am remarcat că atmosfera semăna cu cea dintr-o biserică. Și totuși într-o biserică se mai șușotește, mai bârfesc mironosițele... dar acolo... nici musca! Apoi designul stației de tren din subsolul aeroportului era și acesta memorabil — de o răceală stranie, nepământeană, fără decorațiuni și alte floricele pe care cei de acolo le considera probabil inutile.
Și totuși, în această ambianță out-of-this-world, unde se auzea o muzică ambientală ciudată, (ca să fie cireașa de pe acest tort cu totul și cu totul special în felul său), am reușit să vorbesc cu doi tineri (băiat și fată) care tocmai se întorseseră din Grecia. Băiatul era în pantaloni scurți deși în acea dimineață erau 9°C iar în acel subsol era probabil și mai rece. Atitudinea lor a contrastat puternic cu ambianța în care ne aflam.
Așa cum aveam să constat in finalul călătoriei, nu am întâlnit niciun finlandez care să nu vorbească engleză, să nu-mi zâmbească și să nu mă ajute cu informații utile. Și chiar ai nevoie de astfel de informații fiindcă limba și denumirile sunt cam ciudate și probabil că ei sunt conștienți de asta. La un moment dat, fără să-mi dau seama, am întrebat un tip care consumase alcool și până și acela m-a ajutat cu informațiile cele mai bune, într-o engleză impecabilă.
Dar să spunem că nu exista acest ajutor uman bine-venit care făcea totul simplu și plăcut. Cred că m-aș fi descurcat și așa (cu puțină pierdere de timp), deoarece organizarea și felul cum sunt concepute traseele pentru diferite destinații este pe înțelesul tuturor. Nu în ultimul rând, există aplicația HSL, unde îți poți cumpăra bilet pentru orice tip de transport în comun care, de asemenea, te ajută cu hărți și trasee să te dumirești unde ești și unde trebuie să ajungi.
Civilizația este simplă, frumoasă și de ajutor. Nu sunt multe lucruri negative pe care să le fi remarcat în capitala Finlandei. Am observat vreo 3 narcomani într-o stație de tramvai din districtul Sornainen, vreo câteva persoane care vorbeau singure, și niște bețivi în același cartier. Centrul istoric și turistic al orașului este excepțional de sigur, la fel și aeroportul. Eu am dorit să văd districtul Vallila unde a copilărit muzicianul Ville Valo și așa am trecut prin Sornainen — nu am avut probleme acolo dar puteam să n-o fac.
Dacă a meritat să vizitez Helsinki? Cu siguranță a meritat. Mi-am dorit ceva nou pentru acest concediu și cred că am primit un stimul intelectual memorabil. Mi-am dat seama de la început că voi vizita un loc unde locuiesc niște domni și niște doamne și chiar așa a fost. Dar acolo mai locuiesc și niște domnișoare de o frumusețe ieșită din comun. Niște Ilene Cosânzene blonde pe care le întâlnești atât alergând pe faleza superbă a orașului (finlandezii fac jogging) cât și la magazinul Lidl și devii fan instantaneu.
Un alt lucru demn de luat în seamă, pe lângă faptul că poți întâlni bucătăria celor mai îndepartate locuri de pe planetă, ca în orice oraș cosmopolit (chineză, mexicană, tailandeză, etc), sunt alimentele și băuturile din magazinele finlandeze. Am căutat chestii finlandeze și am fost mai mereu impresionat: spre ex. ciocolata sau conservele de pește sunt de o savoare ieșită din comun iar așa zisele Long Drink — gin cu arome de fructe, de asemenea, reprezintă ceva nou și unic.
Psihopedia vă recomandă o carte istorică cu detalii care aprofundează psihologia unora dintre cele mai importante personaje ale istoriei moderne a României: Regina Maria, Regele Ferdinand, Regele Carol, Corneliu Zelea Codreanu sau Ana Pauker.
☆ ☆ ☆
Cartea Copiii Nopții, este remarcabilă în sine, ca lectură istorică care se focusează pe istoria modernă a României, dar și pentru modul în care un străin ajunge să devină interesat de istoria țării noastre și, dacă te gândești bine, ajunge să facă lobby pentru România, în mod gratuit și dezinteresat. Autorul cărții este un jurnalist britanic cunoscut, care lucrează în prezent pentru BBC, pe numele său Paul Kenyon.
Acesta a scris trei cărți până în acest moment: două cărți despre Africa și problemele acesteia și da, una despre România, numită Copiii Nopții, pe care a publicat-o în anul 2021. Cum a ajuns Paul Kenyon să scrie o carte despre istoria modernă a României? Ai spune că britanicii au un spirit atât de cosmopolit încât nu se pot abține. Dar adevărul este că autorul este căsătorit cu o româncă.
Criticii au apreciat că această carte este una excepțională. Și dacă privești lista de premii primite de jurnalist — Royal Television Society, BAFTA, Spanish Academy of Television, etc, înțelegi că acest tip are ceva de spus și știe cum să o facă. Mi-am propus în acest articol să vă spun câte ceva despre această carte scrisă cu grijă și cu o anumită afecțiune.
Afecțiunea și-ar putea găsi originile în faptul că soția sa este româncă dar și în faptul că una dintre personajele cele mai importante ale cărții, regina Maria a României era de fapt englezoaică. Și chiar a fost o englezoaică cu care se poate mândri inclusiv Casa Regală britanică. De altfel nu mă îndoiesc de faptul că Regele Charles se mândrește cu Regina Maria a României și această afecțiune s-a proiectat asupra țării noastre.
De ce s-ar mândri cineva cu Regina Maria, o englezoaică care a venit să conducă o țară străină? Ei bine, așa cum reiese și din cartea lui Kenyon, regina noastră și-a luat foarte în serios misiunea și, pe lângă faptul că în primul război mondial a mers pe front pentru a îngriji răniții, ca soră medicală, de unde și porecla de „Mamă a Răniților”, este cunoscut că Regina Maria a fost direct implicată în negocierile care au dus la Tratatul de la Trianon.
Și dacă naționaliștii unguri o cam detestă pe Regina Maria a României — este o chestie reală pe care am constatat-o atunci când a apărut filmul HBO despre Regina Maria, întâmpinat cu aversiune de către aceștia, ei bine, cred că românii nu iubesc suficient această figură istorică care și-a folosit conexiunile internaționale pentru a obține un tratat ce consfințește granițele actuale ale „României Mari”, cunoscută pe atunci ca și „România dodoloață”.
În ziuna de azi îi auzi pe propagandiștii Kremlinului afirmând cât de multe ne-au ajutat pe noi rușii de-a lungul istoriei (da, știu!) dar nu auzi pe nimeni recunoscând faptul că o regină născută în Marea Britanie, alături de câteva mari puteri occidentale ne-au făcut cadou ceva ce ne-am dorit întotdeauna și nu am reușit niciodată să realizăm prin puterile proprii — adică România, așa cum o cunoaștem noi.
Regina Maria nu este singurul personaj conturat în mod generos de această carte deosebită. Din galeria personajelor prezentate cu detalii interesante sau chiar picante de către autor mai fac parte Regele Ferdinand, Regele Carol, dar și Ana Pauker sau Corneliu Zelea Codreanu — liderul carismatic al mișcării legionare, un personaj fascinant, din păcate nu în sens pozitiv.
Capitolul 6 al cărții este dedicat Legiunii Arhanghelului Mihail, numele sub care activau legionarii și în special liderului Zelea Codreanu, un bărbat cu o prezență fizică care avea darul de a-i hipnotiza pe adepții săi. Se vorbește despre mândria narcisică pe care o promovau legionarii, despre încrederea în sine a liderilor și despre preocupările lor paranoide cu privire la evrei.
Mișcarea legionară este privită din perspectiva cultului morții în care credeau adepții —aceștia având drept ideal sacrificiul suprem pentru căpitan, o îmbinare nefericită și de-a dreptul toxică între politică, religie, educație și violență extremă. Este greu de crezut că în zilele noastre Zelea Codreanu a fost reabilitat mai curând decât Regina Maria, un individ care considera că poate conduce o națiune cu Biblia într-o mână și pistolul în cealaltă.
Mă voi opri aici cu prezentarea acestei cărți cu speranța că v-am trezit interesul. Ea merită citită sau ascultată (dacă aveți un abonament pe VOXA) și vă promit că nu veți regreta că ați făcut-o iar timpul investit în asta va fi câștigat de dvs dar și de România, care merită să cunoașteți unele dintre cele mai interesante aspecte, evenimente și personalități care și-au lăsat amprenta asupra acestei țări.
(1) Imaginea Regina Maria, de Marius DeWolf, via Stable Difussion
Un sfat pe care l-am primit de la o clientă pe când mă aflam în practica psihologică mi-a revenit în memorie de curând, când mi-am dat seama că, mai curând fără să-mi dau seama, nu fac altceva decât să îl pun în aplicare.
☆ ☆ ☆
În consilierea psihologică pornim de la premisa că un client este expert în viața proprie. Dar o clientă pe care am avut-o in practica de consiliere m-a întrebat ce mi-am dorit să devin când eram copil. I-am răspuns că mi-am dorit să fiu chitarist solo într-o trupă rock. Da, eu sunt tipul acela introvertit care le lasă celorlalți centrul atenției dar își dorește cele câteva secunde în care te hipnotizează cu niște scamatorii tehnice de chitară care sună unic, fascinant și te fac să realizezi că muzica rock poate fi o chestie foarte serioasă, în sens artistic.
Clienta mi-a recomandat pe loc să mă re-apuc de chitară. Atunci mi s-a părut exagerat — ceva la modul... hei, oamenii au probleme... deși sunt convins că intențiile din spatele acestei recomandări erau cele mai bune. Povestea dez-îndrăgostirii mele de muzică este una mai curând tristă, ca o trezire la realitate, și este rezultatul unui complex de factori — în general explicațiile psihologice implică un complex de factori.
Pe de o parte muzica rock a devenit mai puțin populară și asta nu era bine pentru cei care se gândeau la o carieră în acest domeniu — oricât ai iubi muzica, nu-ți dorești să ai gig-uri cu sălile goale. Apoi eu personal am fost marcat de șirul de decese stranii care afectează showbusiness-ul la acest nivel: Freddie Mercury (Queen - 1991), Kurt Cobain (Nirvana, 1994), Michael Hutchence (INXS, 1997), Steve Clark (Def Leppard, 1991).
Pe aceștia i-am pierdut pe când eram adolescent dar poveștile despre decesele premature ale muzicienilor rock sunt literalmente interminabile. În mintea mea, muzica rock și excesul erau inter-conectate într-un mod fatal, profund. S-ar putea spune că m-am speriat de această legătură și, în mod evident, nu mă consideram destul de puternic încât să schimb eu paradigma. Dar acestea nu erau singurele probleme pe care le-am întâmpinat.
În 1995, dacă nu aveai un profesor de chitară, erai pe nicăieri. Iubeam enorm acest instrument dar pare că întreg universul conspira pentru ca eu să nu fac ceea ce îmi doream. Aveam o chitară acustică superbă, cu sunet interesant, ușor metalic, pe care am primit-o cadou de la finii noștri — era un produs de calitate, pentru care sunt adânc recunoscător. E aproape straniu cât de mult apreciezi anumite gesturi frumoase după zeci de ani de când s-au întâmplat!
Din păcate n-am știut niciodată să o acordez! Obișnuiam să alunec în lumea sunetelor ore întregi încercând să reproduc riffuri, solouri celebre sau să generez unele noi pe care le găseam inovatoare sau catchy. Îmi plăcea să cânt pe întuneric fiindcă sentimentul de scufundare era unul desăvârșit.
Asta se combina în mod interesant cu descoperirea poeților simboliști (Bacovia, Macedonski) pe care îi găseam profunzi și rafinați, creatorii unor lumi noi și fascinante — descopeream cu aviditate unde te poate duce alegerea unor note sau a unor cuvinte. În plus, mi-au atras atenția întotdeauna muzicienii ieșiți din comun. Eram acel adolescent cu plete care privea totuși videoclipurile lui Mylene Farmer sau Sade până la capăt, pe nerăsuflate. În partea cu evadarea în universurile nedescoperite și magice ale artei lucrurile mergeau blană, cum ar spune unii.
Partea delicată era aceea a lucrurilor pragmatice. Părinții mei nu știau dacă vor mai avea serviciu până anul viitor, România se afla într-o tranziție fără sfârșit de la comunism la capitalism și nimănui nu-i păsa că eu îmi doresc să-mi fac trupă rock. În final a trebuit să-mi agăț visurile în cui pentru o vreme și să mă orientez către planuri și obiective mai prozaice. Experiența renunțării la un vis este una tristă și, în cazul meu a fost graduală, silențioasă.
Poate că nici măcar n-am fost pe deplin conștient de faptul că renunț la o parte din mine — partea artistică, creativă. Ulterior chestia asta din mine și-a făcut apariția prin intermediul literaturii, iar unii dintre voi mi-au citit cărțile Carnavalul Iluziilor și Prințesa Lupilor (vă amintiți de Amber Miles?). Pare că mereu vrea să iasă la suprafață într-un fel sau altul... În studiul psihologiei m-a atras imediat art-terapia iar studiul viselor, cărora le-am dedicat o lucrare de disertație, a reprezentat modul în care am luat contact cu acea parte din mine și totul a venit parcă de la sine.
Dar pe nesimțite, a sosit timpul tehnologiei avansate, a aplicațiilor AI și mi-am dat seama cât de simplu este în ziua de azi să-ți pui în valoare latura artistică. Azi nu mai ai nevoie să știi să acordezi chitara — există o aplicație pentru asta. De asemenea, nu mai ai nevoie de profesor de chitară — există o aplicație care îți dă toate acordurile unui cântec iar pe internet poți să aprofundezi studiul teoriei muzicale. Iar dacă ai o idee muzicală, o încarci pe o platformă și AI-ul o transformă într-un potențial hit.
Pentru un introvertit, dincolo de revoluția artistic-tehnologică este o adevărată revoluție personală deoarece asta îți reduce eforturile de adaptare inter-personală care, desigur, au farmecul lor, dar introvertiții s-ar putea lipsi de ele. Nu mai trebuie să-l aștepți pe Axl Rose vreo 3 ore, și să te cerți cu el când apare șprițuit deoarece este și șprițuit și arogant. Nu mai trebuie să dai anunț în ziar cum îți cauți trupă cu specific pe care ai putea-o găsi în alt oraș... În 2026 lucrurile se întâmplă diferit...
Revenind la sfatul pe care l-am primit de la acea clientă, zilele trecute mi-am cumpărat chitară acustică — arată cam ca în poza articolului. Și nu m-am înșelat în privința facilităților pe care ți le oferă tehnologia actuală. Aproape că îi invidiez pe tinerii de azi care au posibilitatea de a primi atât de mult cu eforturi atât de mici. Dar în afară de asta, mă bucur că încă pot beneficia de toate astea și sunt recunoscător pentru tot ce se întâmplă. În plus, mă bucur că le voi putea demonstra haterilor că nu sunt doar un jucătorlapăcănele (cum cred ei) și că pot genera și singur idei muzicale.
(1) Imaginea Amber Miles, de Marius DeWolf, via Gemini
Există un sistem politic care depersonalizează și deposedează omul de imaginație creatoare. Iar când este nevoie de puțină inspirație, acesta își pune la punct aparatul de spionaj economic și își întinde tentaculele în țările unde creativitatea nu este un pericol social.
☆ ☆ ☆
Potrivit autorului Cătălin Ranco Pițu, comuniștii nu au ajuns la putere în nicio țară prin câștigarea alegerilor. Nu este obligatoriu un neadevăr dar s-ar putea spune că au existat doar câteva excepții de la această regulă. Și anume regula preluării puterii prin brutalitate și vărsare de sânge. Comunismul reprezintă un sistem de organizare socială atât de diferit, în sensul deplasării în utopie (sau mai curând în distopie), încât doar brutalitatea l-ar putea institui.
Vedem că azi, florile carnivore ale comunismului au început să înflorească pe rețelele sociale și probabil ar fi util să acordăm mai multă atenție aspectelor psihologice pe care le implică societatea de tip nou, așa cum i se spunea pe când eram eu copil — societatea de tip nou semăna mai curând cu o sectă dar eram prea mic să realizez. Pentru că timpul a trecut și am avut ocazia să înțelegem mai ambele forme de organizare, acum putem face diferența.
Comunismul este lăudat de unii pentru realizările sale, pentru că le oferea tuturor minimul necesar unei vieți, aproape decente: o locuință modestă cu camerele mici, de regulă la bloc, o mașină cu aspect comun, care nu trebuia să difere foarte mult de a vecinilor tăi, un loc de muncă, de regulă în industrie, care, tot la fel, seamănă în retribuție și condiții oferite și un concediu plictisitor care nu diferă de al vecinilor sau al colegilor de muncă.
Ați înțeles, egalitatea era big deal, pe atunci, fiindcă asta era promisiunea supremă a comunismului — o lume în care nimeni nu trebuie să se simte inferior sau invidios. Pare că ideologii comunismului au considerat că asta e problema cea mai mare a umanității și trebuie eradicată, fără să se gândească că și invidia sau sentimentele de inferioritate ar putea fi bune la ceva, de exemplu ar putea să te pună la treabă, să te facă să visezi și să generezi lucruri noi și valoroase.
Problema cea mai mare a sistemului comunist, din punctul meu de vedere era faptul că omul este deposedat de personalitate, de motivație și de imaginație creatoare. Erai format de mic ca o mică rotiță în angrenajul social iar misiunea ta era să te sacrifici pentru binele colectivității — tu nu contai, conta colectivitatea, în ansamblul ei. Dacă vi se pare că sună precum ideologia unei secte, nu vă înșelați deloc.
Și chiar dacă ne simțim bine în grupuri, ne place să colaborăm și să ne completăm reciproc, omul este în esență o ființă egoistă iar după câteva generații de flagelați în numele binelui comun, nimeni nu mai credea în idealurile roz ale comunismului — așa a apărut revolta silențioasă, prin hoție. Statul îți lua dreptul de a avea o personalitate, o viață proprie, o răsplată adecvată pentru eforturile depuse, încât te simțeai îndreptățit să iei de la stat orice se afla în proximitatea ta: combustibili, materii prime, produse finite, produse alimentare, orice încăpea în servietă.
Comunismul era o binecuvântare pentru persoanele șterse, lipsite de talent și pentru trântori — le oferea șansa unei vieți în rând cu lumea, în ciuda faptului că resursele personale erau limitate. De asemenea, persoanele lipsite de voință și cu un slab simț de orientare în viață, au putut beneficia de virtuțile comunismului deoarece statul le oferea un sens în viață pe care singuri nu l-ar fi găsit niciodată. Libertatea este o adevărată povară atunci când ești lipsit de talent, de voință și de capacitatea de a face diferența între bine să rău.
Din punct de vedere psihologic, comunismul se bazează pe câteva mecanisme fundamentale care vizează atât individul, cât și grupul:
Colectivismul vs. Individualism: Psihologia comunistă promovează ideea că identitatea de sine este secundară apartenenței la grup. Succesul personal este privit cu suspiciune dacă nu servește întregului, ceea ce poate duce la o diluare a responsabilității individuale.
Promisiunea Utopiei: Se bazează pe „psihologia speranței”. Oferă un sens existențial prin participarea la construirea unei lumi perfecte, fără clase, unde toate nevoile sunt împlinite. Acest scop nobil justifică, în mintea adepților, sacrificiile prezentului.
Lupta de clasă (Mentalitatea "Noi vs. Ei"): Creează o coeziune internă puternică prin identificarea unui inamic comun (burghezia, exploatatorul). Acest mecanism psihologic de externalizare a vinei explică adesea furia colectivă și radicalizarea.
Conformismul și Controlul: Pentru a menține ordinea, sistemul mizează pe frica de excludere și pe nevoia umană de a fi acceptat. Presiunea socială și supravegherea constantă duc la „dubla gândire” (conceptul lui Orwell), unde individul acceptă public o realitate de care se îndoiește în privat.
Egalitarismul radical: Psihologic, acesta răspunde resentimentului față de inegalitate. Totuși, ignoră adesea nevoia umană de recunoaștere a meritului personal, ceea ce poate duce la demotivare și apatie.
Unii admiră sistemul comunist din China. Dar China a reușit să se dezvolte prin fake-uri, prin producție realizată în condiții dubioase, pe vapor, de exemplu. Nu v-ați întrebat niciodată de ce China, care beneficiază de o resursă umană generoasă, nu a reușit să pună în valoare creativitatea aceastei resurse umane? De fiecare dată când sistemul comunist are nevoie de puțină inspirație, acesta își pune la punct aparatul de spionaj economic și își trimite tentaculele în țările unde creativitatea nu este privită ca un inamic public sau pericol social.
Spionajul economic a fost un element esențial al dezvoltării industriale în timpul lui Ceaușescu, Securitatea fiind utilizată masiv pentru a obține tehnologii occidentale. Misiunile vizau achiziția de informații speciale din țările capitaliste pentru a susține industria și proiectele militare, investindu-se resurse enorme în acest scop.
Obiective: Achiziționarea de tehnologii avansate, utilaje, planuri industriale și brevete pentru a reduce decalajul față de Occident și a stimula dezvoltarea industriei românești.
Structuri implicate: Principalul instrument a fost Departamentul Securității Statului (DSS), în special unitățile de spionaj extern, care acționau sub acoperire diplomatică sau comercială.
Ținte: Țări din Occident, în special SUA, considerate surse principale de inovație tehnologică.
Contex: Spionajul economic era strâns legat de contraspionaj și de necesitatea de a susține o economie centralizată, care avea dificultăți în a inova pe cont propriu. Sursa: Petre Opris „Armată, Spionaj și Economie în România (1945-1991)”
Așadar, sistemul comunist are unele probleme despre care nu se vorbește suficient în zilele noastre. Nostalgicii menționează așa zisa siguranță a zilei de mâine, în sensul că partidul se îngrijea (în locul tău) ca toată lumea să aibă strictul necesar și nimic mai mult decât atât. Dar este probabil peste puterea lor de înțelegere faptul că sistemele comuniste au picat din cauza unor probleme sistemice fatale: lipsa competitivității care își are originile în sufocarea creativității, demotivare și depersonalizare.
Urmăriți această confesiune a torționarului comunist Franz Țandără pentru a înțelege mecanismul opresiv al dictaturii comuniste și magnitudinea răului acelor vremuri.
Când oamenii sunt la fel de slugarnici — deoarece acesta este secretul succesului în societatea comunistă, ei devin și la fel de (puțin) creativi. Nimeni nu are nevoie de creativitatea ta în sistemul comunist. Trebuie să muncești, nu să gândești și cu atât mai puțin să visezi. Iar dacă o faci, ei bine, nu interesează pe nimeni ce ai gândit sau ai visat dumneata. La începuturile comunismului războiul cu intelectualii era unul pe cât de real, pe atât de cinic.
Intelectualii erau pur și simplu exterminați fiindcă erau singurii capabili să înțeleagă pericolul comunist. Probabil că această apetență de a-ți extermina valorile — un fel de eroare de sistem, a reprezentat chiar motivul pentru care comunismul a cedat sub propria sa greutate.
(1) Imaginea Comunism, de Marius DeWolf, via Gemini
(2) Opriș, P., Armată, spionaj și economie în România (1945-1991), editura Trei, 2021
Ce este manosfera? Ar putea fi genul de soluție extremă prin care scăpăm de paianjeni cu ajutorul ciocanului. Așa cum este ineficient și contra-productiv să elimini paianjenii cu ciocanul, tot la fel este să combați cultura woke cu ajutorul manosferei.
☆ ☆ ☆
Unii consideră că manosfera reprezintă o speranță pentru salvarea masculinității. Alții văd manosfera ca pe o schimonosire a masculinității prin întoarcerea la modelele sociale ale trecutului și îmbrațișarea formelor tribal-abuzive pe care bărbăția le lua pe atunci ca și când ar fi de dorit. Am și eu o opinie în legătură cu asta pe care o voi împărtăși spre finalul articolului. Până atunci, niște detalii tehnice și câteva impresii pe care mi le-a lăsat documentarul despre manosferă de pe Netflix.
Manosfera reprezintă o reunire a curentelor de gândire și trăire emoțională venite din zona bărbaților tineri, care, firește, au probleme de adaptare socială, deoarece tinerețea vine cu provocări multiple. Nu spun că sunt provocări doar pentru bărbați. Dar așteptările din partea lor sunt mari, poate puțin mai mari deoarece, spre comparație, o femeie își poate dori sau nu să intre în câmpul muncii — este o problemă de alegere personală care le îmbunătățește perspectivele și statutul. Ea poate să fie casnică și mamă cu normă întreagă și probabil că nimeni nu o va judeca.
Pentru bărbați în schimb, există doar așteptarea ca ei să performeze în câmpul muncii, și, pentru că sunt bărbați, să performeze mai bine decât partenerele lor. Acest context face viața bărbaților tineri, lipsiți de experiență pe piața muncii destul de dificilă. La asta se adaugă și dificultățile întîmpinate în relațiile intime, de asemenea normale.
De aici și aceste orientări oarecum disperate ale bărbaților către stiluri de gândire care, poate, le oferă o supapă, fără însă a le rezolva problemele.
INCELII — reprezintă o categorie distinctă de bărbați tineri care se simt respinși, au probleme emoționale mari și se descurcă greu în relațiile intime. Ei par să fi ajuns (prematur) la concluzia că nu sunt suficient de atrăgători și sunt plini de amărăciune din această cauză. Mai mult, ei le disprețuiesc pe femei și consideră că ele sunt sursa problemei, fiind emancipate și pretențioase.
Lecturați și articolul Ce Este un Incel unde am descris în detaliu acest fenomen social.
MGTOW — reprezintă abrevierea de la men going their own way, și se referă la acea categorie de bărbați tineri și singuri care își văd de treaba lor. Ceea ce înseamnă că, având valori tradiționale, au ales să se descurce fără ajutorul femeilor și, în special, fără a se afla într-o relație intimă cu vreuna, acuzându-le de intenții manipulatoare și egoiste. Aceștia au un soi de aroganță superioară în relație cu femeile, evitându-le și folosindu-le atunci când au ocazia.
ACTIVIȘTII PENTRU DREPTURILE BĂRBAȚILOR — probabil le sună amuzant fetelor și femeilor deoarece ele nu percep vreo violare a drepturilor bărbaților, în comparație cu drepturile femeilor care încă sunt nesocotite, în ciuda progreselor înregistrate. Totuși acești activiști consideră că tații sunt nedreptățiți, în special în justiție, din cauza biasului existent la acest nivel.
ARTIȘTII AGĂȚATULUI — (sau pick-up artists) ca furnizori de servicii, fac și ei parte din măruntaiele manosferei având rolul de a da încredere tinerilor bărbați prin intermediul unor rețete de agățat sau învățăndu-i cum să se comporte pentru a avea succes pe toate planurile, desigur și în plan romantic.
ANTI-FEMINIȘTII — fac și ei pare din acest ecosistem al manosferei și îi recunoaștem după dorința de a combate mișcările feministe, pe care le consideră nu doar abuzive ci și motivate de ură.
TINERII RELIGIOȘI — care probabil fac parte din manosferă fără să-și fi dat seama. Numeroși tineri debusolați de viața complicată a tânărului adult occidental, este atras de ortodoxie sau de islam, în special de biserica ortodoxă rusă care are filiale în multe locuri din lume. Băieții care s-au îndreptat în această direcție își doresc și ei să fie masculini, adică dominatori, în special cu femeile.
Există un documentar pe Netflix numit Luis Theroux — În Interiorul Manosferei, unde puteți cunoaște câteva detalii esențiale despre ce este manosfera și cum se manifestă. Iată câțiva termeni cheie care definesc manosfera.
CULTURA APARENȚELOR — se manifestă în preocuparea pentru întărirea musculaturii, proiectarea forței și a succesului.
MASCULINITATEA TOXICĂ — comportamental, masculinitatea toxică se vede în agresivitate și comportament dominant, dictatorial, în special în relație cu femeile. La nivel mental masculinitatea toxică vine cu acest set de convingeri: bărbatul este superior, are drepturi pe care femeile nu le au și prin agresivitate și comportament dominant își poate impune punctul de vedere.
GUSTUL PENTRU CONSPIRAȚII — manosfera este un teren fertil pentru așa ceva iar conspirația-mamă, dacă putem spune așa, este cea referitoare la Matrix, care in România cred ca a devenit SISTEMUL. Ei bine, Matrix nu dorește ca tu, ca bărbat tânăr, să ai succes. Asta sună și ca o scuză bună pe care o poți lătra atunci când te întreabă lumea de ce există atâtea anchete și procese împotriva ta.
MISOGINISMUL DEGHIZAT — în ciuda faptului că influencerii afirmă mereu că iubesc femeile, ei își arată lipsa de respect față de acestea în diverse moduri: lipsirea de drepturi, relații extra-conjugale, comportamentul dictatorial.
CONTRADICȚIILE — din perspectivă axiologică, manosfera este o îmbinare stranie între valorile tradiționale și cele consumeriste: bărbații pot avea o familie cu roluri tradiționale dar pot duce și un stil de viața libertin, ei pot să creadă în Dumnezeu și auto-îmbunătățire și stil de viață sănătos dar pot să aibă și o companie care se ocupă cu video-chatul sau eventual să facă trafic de persoane.
HOMOFOBIA — este o trăsătură destul de pregnantă a manosferei care pare să vină din direcția laturii religios-tradiționale a curentului.
FASCINAȚIA PENTRU DICTATORI — manosfera îi vede pe dictatori drept bărbați adevărați deoarece aceștia proiectează forță și energie masculină, așa cum o înțeleg influencerii respectivi. De asemenea, idealul acestora este acela de a deveni un mic dictator.
Chiar dacă manosfera nu are o ideologie conturată crystal-clear pare că aceasta nu percepe vreo diferență între masculinitatea toxică și energia masculină. Și chiar dacă manosfera are și părți bune, despre care documentarul de pe Netflix nu vorbește suficient (cum ar fi stoicismul emoțional inspirat de filosofia stoică și faptul că oferă încredere tinerilor debusolați, poate și un stil de viața fără vicii), această promovare a imaginii bărbatului adevărat cu trăsături dictatoriale, găsesc că este periculoasă. Iar efectele se văd. Spre exemplu, dvs nu aveți impresia că de când cu această manosferă, trăim într-o lume a rachetelor, a exploziilor și a distrugerii?
Deloc întâmplător, idolii influencerilor manosferei, Vladimir Putin și Donald Trump, pe care aceștia nu se sfiesc să-i susțină cu fiecare ocazie, se află la originea acestor confruntări armate care nu se mai sfârșesc. Manosfera a transformat lumea într-un loc în care cooperarea nu mai primește nicio șansă. Cooperarea nu atrage atenția iar fără atenție, faliment scrie pe noi.
În schimb conflictul și bravada, circoteca de dragul spectacolului, au devenit politică de stat. Manosfera a susținut liderii fasciști și încă o mai face, iar manosfera în sine ar putea fi doar o altă haină pe care a îmbrăcat-o fascismul. De altfel, există similitudini importante între ideologia manosferei și fascism: cultul bărbăției agresive, al inegalității naturale, gustul pentru conspirații și auto-victimizarea (femeile ne asupresc). Cu alte cuvinte, dacă manosfera și-ar constitui un partid politic, probabil acesta ar fi profund fascist.
O altă fațetă periculoasă a manosferei a fost sesizată de femei: influencerii manosferei nu au nicun respect pentru femei, așa cum, în general, respectul pe care îl afișează vreodată este pentru cei ca dânșii sau față de dictatori precum Putin și Trump. Îi auzi vorbind despre felul cum femeile n-ar trebui să voteze și locul femeii este acasă (ca să nu spun la cratiță). Mai mult decât atât, convingerea profundă a acestora este că femeile își doresc un dictator care să fie un bun furnizor (provider) pentru familie și să le abuzeze ocazional, emoțional sau fizic.
Cred că avântul pe care l-a luat acest concept se datorează exceselor probabil neintenționate ale curentelor dominante anterioare —vezi cultura woke. Doar că această soluție pe care au identificat-o tinerii bărbați de azi reprezintă un exces în sine. Este genul de soluție de tip uciderea paianjenului cu ciocanul, dacă-mi permiteți această metaforă. Așa cum este total ineficient să scapi de un paianjen cu ajutorul ciocanului, tot la fel este ineficient și contra-productiv să scapi de cultura woke cu ajutorul manosferei.
(1) Imaginea Influencer, by Marius DeWolf, via Gemini
Este inteligența artificială un înlocuitor al creativității umane sau mai curând un amplificator al acesteia? În timp ce experimentam cu AI-ul și în timp ce mă confruntam cu diverși detractori ai creației potențate de AI, am descoperit termenul de IQ artistic. Ce este acesta?
☆ ☆ ☆
În caz că vă doreați și alte știri tulburătoare despre inteligența artificială... un studiu realizat de curând în Republica Cehă a descoperit faptul că nudurile generate prin inteligența artificială sunt preferate nudurilor reale în ce privește atractivitatea lor. Deși subiecții erau capabili să sesizeze că nudurile reale erau realiste în comparație cu cele generate prin AI, totuși, cele generate prin AI câștigau la capitolul atractivitate sexuală și satisfacție estetică.
Știți că nu-mi place să prezint designul experimentelor și o fac foarte rar, deoarece nu asta este misiunea Psihopediei. Dacă preferați astfel de detalii le puteți descoperi pe situl PsyPost. Este mult mai interesat să discutăm despre implicațiile acestor descoperiri. Spre exemplu, pe măsură ce continuă acest asalt al AI asupra omenirii, este foarte probabil ca imaginile idealizate generate artificial să modifice percepțiile asupra propriei atractivități cât și așteptările noastre în ce privește atractivitatea celor din jur — nu de alta dar AI-ul nu generează (deocamdată) bebeluși și noi deja aveam o problemă cu natalitatea.
Evident, ne luptăm cu acest fenomen de ceva timp, deoarece modul cum ne prezentăm pe rețelele sociale este filtrat în mod excesiv, generând așteptări nerealiste și adesea tulburând în fel și chip sănătatea mentală a celor vulnerabili. Revenind la discuția despre implicații, trebuie să conștientizăm faptul că AI pare că înțelege care sunt elementele care declanșează un răspuns favorabil în creierul uman și modul în care acest răspuns favorabil poate fi obținut.
Și dacă se întâmpla asta la nivel de instincte primare, oare, prin extrapolare, nu s-ar putea întâmpla și în ce privește arta generată prin intermediul AI? Probabil că da. Am avut de curând o discuție destul de aprinsă cu domnul Remus Cernea care a publicat un articol pe contul său de Facebook în care se străduia să desființeze orice încercare a unora ca mine de a se considera artiști sau creatori de artă. Am considerat că este o problemă de reticență în fața noului — ceea ce este trist venind din partea unui rocker.
Ce este arta? Producțiile muzicale realizate de AI sunt sau nu artă?
Există diferențe fundamentale între o creație artistică umană și o simulare computațională realizată de AI la o simplă solicitare descriptivă din partea unui om. De aceea, opinia mea filosofică despre deosebirea dintre actul de creație artistică autentic și orice simulare computerizată a artei este aceasta:
Ar trebui să considerăm artă doar acele creații care declanșează o emoție estetică și în creatorul de artă, nu doar în receptorul unei opere. Din această perspectivă, arta creată de AI nu ar trebui considerată artă în sens deplin. Este doar imitație matematic-algoritmică, bazată pe creații autentice anterioare din care simulează noi creații, fără însă a exista vreo conștiință și vreo emoție în „actul creator”. (...)
Întrebarea este: dacă scrii un text pentru AI în care să îi ceri să îți „creeze” o baladă de genul Nothing Else Matters și AI-ul chiar generează o astfel de piesă care sună excelent, vei considera sau nu piesa respectivă ca fiind o operă de artă? Întrebarea se referă la situația când producția AI este generată fără o contribuție de ordin muzical din partea unui om. (Sursa: Remus Cernea, Facebook)
Răspunsul d-lui Cernea la această întrebare a fost că orice produs artistic generăm prin AI, oricât de mult ne-ar impresiona sau oricâte emoții ar genera în noi, nu poate fi considerat artă și cu atât mai puțin artă de valoare. Motivul identificat de dumnealui este absența conștiinței, a intenționalității și a emoției creatoare. Am încercat să-i explic faptul că, viziunea artistică pe care o conține acel prompt (intrucțiune pe care o dai aplicației AI) este la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât produsul activității artistice. Și am avut ocazia să descopăr faptul că domnul Remus Cernea este extrem de inflexibil, ca să nu spun încăpățânat. Iată și răspunsul meu:
1. Cred ca este foarte relevant faptul ca dvs nu aveti experienta cu AI-ul deoarece va dati cu parerea despre ceva ce nu cunoasteti, nu intelegeti si nu puteti fi indreptatit sa emiteti opinii in legatura cu acel ceva.
2. Dvs nu stiti cata dedicatie, cat efort creativ, cat stil personal si cata maiestrie sunt necesare in aparitia unei creatii potentate de AI tocmai fiindca va lipseste experienta cu AI.
3. Am tot incercat sa va explic faptul ca indiferent de preconceptiile pe care le au unii cu privire la creatia potentata de AI, calitatea rezultatului va depinde decisiv de variabilele individuale (care vin prin contributie UMANA).
4. Nu e ca si cand daca ne-am apuca amandoi sa facem cu AI un cantec despre algele marine ar iesi ceva asemanator (fiindca, asa cum reiese din interpretarea dvs, nu conteaza decat ceea ce decide aplicatia AI). Va garantez ca se va vedea in rezultatele noastre personalitatea fiecaruia dintre noi si gusturile noastre muzicale (deci un stil, un concept si, eventual, timpul investit - iata cum pica argumentele dvs!)
5. Gasesc ca argumentele aduse de dvs cu privire la valoarea artistica a creatiei potentate de AI sunt bazate in totalitate pe preconceptie pe care incercati sa o prezentati drept "principiu". Potrivit acestui principiu munca de contabilitate este valoroasa pentru ca se face cu creionul si hartia si lipsita de valoare daca se face cu ajutorul calculatorului.
6. Veti spune ca munca de contabilitate nu implica creatie si creativitate. Bun, dar ce ar fi solourile lui Kirk Hammet fara pedala wha-wha? Sau ce ar fi Little Wing a lui Hendrix fara whammy bar? Cum de nu interfereaza aceste elemente cu "principiile" dvs?
Chiar daca nu voi reusi niciodata sa va demonstrez ca nu exista vreo diferenta intre creativitatea umana si creativitatea umana potentata de AI (probabil imposibil) gasesc ca am adus destul de multe argumente in favoarea ideii ca AI este mai curand un catalizator al creativitatii umane decat un fals, si atat, asa cum incercati dvs sa ne convingeti. A putea sa experimentezi, sa combini, sa imaginezi diferite combinatii de stiluri si influente reprezinta o sansa care li se ofera celor preocupati de creatie muzicala. Faptul ca AI-ul genereaza un rezultat direct al acestor concepte si viziuni artistice este un fapt remarcabil. Persoanele creative vor iubi la maxim aceste aplicatii, daca nu cumva vor fi oprite de comentariile "principiale" (adica pline de preconceptii).
Există deja studii care susțin faptul că există o puternică prejudecată la nivelul percepției publice în ce privește valoarea artistică a produselor activității obținute prin intermediul AI. Cu toate acestea, oamenii ar fi dispuși să aprecieze astfel de produse dacă nu ar ști că acestea au fost generate prin intermediul AI. Motivul pentru care se întâmplă asta este acela că efortul, intenționalitatea și măiestria umană au fost în mod tradițional asociate cu valoarea artistică.
Bine, există părinți care detestă artiștii și s-ar îngrozi să audă că ți-ai găsit unul și vreți să vă căsătoriți, dar asta este cu totul altă discuție! Totuși, în privința artei, vrem să avem de-a face cu ceva făcut de om. Din experiența proprie vă pot spune că este ușor să generezi, prin AI, artă de proastă calitate. Ca și un artist propriu-zis, dacă ai standarde și o viziune artistică (deci intenționalitate), pierzi poate la fel de mult timp ca și un artist care se chinuie să găsească linia melodică potrivită (deci efort). Doar intrumentele pe care le folosești sunt altele.
În final, artistul cu aplicația AI, fie din exasperare, fie pentru că a avut noroc (ceea ce se poate întâmpla și artiștilor normali dar la ei se numește inspirație) ajunge să se mulțumească cu a 50-a versiune a cântecului care nu este excepțională. Apoi artistul dă o comandă greșită și aplicația generează o chestie absolut genială care a apărut absolut întâmplător, ca urmare a unei apăsări de buton greșite... dar tot pornind de la niște instrucțiuni. Ceea ce, așa cum spuneam mai sus, i se poate întâmpla și artistului tradițional.
Explorarea și experimentarea sunt importante în ambele forme de artă. Nu aș vrea să vă iluzionați în mod inutil. În primul rând trebuie să vă placă ce faceți. Poate vă place mai mult să urmăriți o partidă din campionatul de fotbal ori să urmăriți Netflix. Tot respectul! Și eu sunt la fel ca dvs. Dar sunt importante standardele și da, este important efortul. Impresia de facil este falsă. Impresia că oricine poate face artă prin AI este o iluzie.
De altfel, cele mai bune rezultate în acest domeniu sunt obținute tot de artiști. Atunci când AI devine un amplificator al creativității și al abilităților artistice, rezultatele pot fi impresionate. Dar AI-ul nu poate fi un înlocuitor al creativității, nu poate înlocui simțul artistic, viziunea artistică sau gustul pentru artă, cultura generală artistică, familiarizarea cu diferitele modalități și stiluri de expresie artistică, cu diferiți creatori din domeniu — ceea ce am putea numi IQ-ul artistic, deși poate înlocui anumite abilități specifice fiecărui domeniu artistic pentru care unii se pregătesc și se perfecționează timp de zeci de ani.
Ca să-l parafrazez pe Eminescu, e ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune. De fapt, nu este ușor deloc, dimpotrivă! Și dacă crezi că AI-ul te va ajuta, te înșeli amarnic. În rest, există probleme legate de fricile în ce privește cine controlează pe cine (mașina pe om sau vice-versa), există preocupări etice și există multe alte probleme cauzate de reticența în fața noului, care, cel mai probabil, vor dispărea odată cu desensibilizarea noastră progresivă și odată cu împrietenirea noastră cu aceste noi forme de activitate umană. Cred că și domnul Cernea este stăpânit de astfel de prejudecăți sau frici.
Și deoarece suntem pe un blog de psihologie, poate nu ar trebui să subestimăm posibilitatea de a introduce aplicațiile AI în ceea ce numim art-terapie. Sigur, este prima dată când auziți așa ceva dar această idee merită explorată. Pe de o parte intervine ideea de evaluare a clienților prin produsele activității lor care, probabil vor suna sau vor arăta mai bine decât ce am văzut eu în grupurile de art-terapie. Pe de altă parte, nu văd de ce nu ne-am putea bucura de virtuțile eliberatoare sau terapeutice ale artei generate prin intermediul AI.
(1) Imaginea My Name is Amber, de Marius DeWolf, via Gemini
(2) PsyPost (acc. 17.03.2026), AI generates nudes that outrank real photographs, website: PsyPost.org
(3) National Library of Medicine, (acc. 17.03.2026), Humans versus AI: whether and why we prefer human-created compared to AI-created artwork, website: NCBI
Probabil că ați observat și voi, violența este la modă (iar). În fiecare zi vedem consecințele modelelor care practică violența și scapă nepedepsite sau chiar obțin niște recompense pentru violența etalată. Trăim într-o supă a violenței și bănuim cine este bucătarul șef.
☆ ☆ ☆
În timp ce noi deveneam conștienți de chestiuni precum masculinitatea toxică, agresivitatea cronică (ca o componentă a unor tulburări de personalitate sau a unor tulburări afective, dar și ca sursă de probleme sociale în sine), în timp ce deveneam conștienți de impulsivitate, lipsa auto-controlului și de celelalte elemente ale aceluiași spectru de probleme mentale, iar unii dintre noi chiar luau măsuri concrete în acest sens, frecventând workshopuri, vizionând videoclipuri și lecturând articole sau cărți, ei bine, pare că ceva s-a schimbat...
Unii cred că Vladimir Putin a pus capăt pandemiei — prin aceea că oamenii au acum ceva mai serios de discutat decât COVID19, cum ar fi războiul din Ucraina. Desigur, aceasta este o aberație iar psihologic vorbind, este o corelațieiluzorie — în sensul că s-a stabilit o relație de cauzalitate între două evenimente succesive care nu au absolut nicio legătură între ele. Eventual, este posibil ca Putin să fi așteptat să dezvoltăm o imunitate de grup, care se presupune că a apărut undeva la începutul anului 2022, pentru a-și putea începe invazia în condiții de siguranță, dacă putem spune așa.
Deci nu, Putin nu a pus capăt pandemiei iar, ca fapt divers, în cele mai populate zone din Rusia oamenii au fost vaccinați fix ca vitele — prin urmare Putin nu ar trebui să fie eroul dvs., ca anti-vaccinist ce sunteți. Dar înțeleg că acestor persoane le place Putin, deoarece el întrupează un tip de anti-erou care le-a redat speranța în masculinitate, așa cum o înțeleg dânșii. De altfel dumnealor, li s-a părut multă vreme că acea corectitudine politică, care își avea derapajele sale, de ce să nu recunoaștem, le extermina în mod sistematic masculinitatea în timp ce le oferă femeilor și minorităților prea multe drepturi.
Acum, după cum observați, s-a cam terminat cu tot ce înseamnă corectitudine politică, deoarece unii dintre noi ne zbatem să restabilim diferența între bine și rău în timp ce restul au îmbrățișat răul ca pe o formă de rebeliune împotriva unei societăți care le cerea prea multe eforturi de adaptare. Mai mult, aceștia din urmă consideră că relațiile de forță pe care se baza societatea patriarhală tradițională ar trebui să ocupe un loc în viața noastră, chiar și dacă rezultatul este abuzul, inechitatea și violarea oricăror reguli stabilite anterior.
Prin urmare, acum nu ne mai preocupă nici corectitudinea politică, nici workshopurile de dezvoltare personală în care învățam despre auto-control și o viață eliberată de dictatura impulsurilor distructive deoarece, avem, de la cel mai înalt nivel semnale de liberalizare a furiei și de autorizare a violenței. Dacă în trecut ne străduiam să scăpăm de furie și agresivitate acum am descoperit că este suficient să-i convingem pe ceilalți că acestea erau justificate — știți argumentul cu fusta prea scurtă, nu-i așa?
Și toate acestea se datorează, desigur, lui Vladimir Putin, care ne-a scăpat și de plandemie, dar și de corectitudinea politică impunând această modă a violenței fără margini — căci SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE, sau cel puțin așa cred psihopații. În plus, PROPAGANDA SCUZĂ MJLOACELE, și pare că lumea s-a umplut de propagandiști.
Unii sunt plătiți să afirme că violența lui Putin este justificată istoric, antropologic, natural, precum și de faptele din trecut ale tuturor celorlalți — ceea ce numim what-about-ismul cinic rusesc. Pe scurt, istoria ne oferă licență pentru a fi animale. În afară de propagandiștii plătiți, restul fac propagandă putinistă gratuită din motivele prezentate mai sus. Căci, ca să-l parafrazez pe Mike Tyson, fiecare are un plan de emancipare a bărbaților până când primește un pumn în gură. Acel pumn în gură ni l-a dat Vladimir Putin.
Putin a demonstrat că poate să pună în fapt cele mai absurde și violente acțiuni și că nimeni nu-i poate face nimic, ceea ce unii percep drept o formă de masculinitate — poate chiar o revanșă a masculinității împotriva corectitudinii politice și a eforturilor de civilizare care ni se cereau în urmă cu doar câțiva ani. Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată care ar putea fi consecințele acestei revoluții a masculinității toxice. Mă refer la impactul ei asupra fiecăruia dintre noi.
Ei bine, această revoluție a masculinității toxice care eclipsează înțelepciunea, bunul simț, diplomația și noblețea umanistă nu poate avea decât consecințe toxice la nivel micro-social — asupra grupurilor sociale, familiilor și indivizilor. Desigur, ceea ce afirm acum este o speculație bazată pe ideea de putere a exemplului și învățare socială sau învățare vicariantă. Oamenii chiar învață din exemplu, și în ziua de azi acest exemplu nu trebuie să fie direct — contactul nostru cu exemple de tot felul, din întreaga lume, este facilitat de mass-media și de social-media.
Învățarea vicariantă este un proces psihologic prin care o persoană dobândește noi comportamente, abilități sau răspunsuri emoționale prin simpla observare a unui model (altă persoană), fără a trece direct prin experiența respectivă. Acest tip de învățare bazat pe observație și empatie, parte a teoriei socio-cognitive, permite achiziționarea de cunoștințe prin observarea consecințelor (recompense sau pedepse) aplicate modelului.
Ei bine, atunci când observăm că modelul se comportă ca un animal (ucide, violează, fură, etc) și nu pățește nimic, dimpotrivă, primește niște teritorii, niște medalii și niște generoase sume de bani, acest comportament poate deveni o alternativă viabilă și poate fi luat în considerație pentru rezolvarea de probleme personale curente. Prin urmare, putem lansa ipoteze cum ar fi următoarele.
Un model de masculinitate toxică care își pune amprenta asupra unor largi părți din societate ar putea influența copiii să devină mai agresivi și lipsiți de înțelegere unii cu alții, ar putea influența soții să devină mai intoleranți, ducând astfel la recrudescența violenței domestice, ar putea influența colegii de serviciu să-și rezolve problemele prin scandal, ar putea influența unele celule teroriste să adopte tactici și operațiuni letale și da, ar putea inspira anumiți șefi de state să inițieze acțiuni militare similare.
Și pe undeva, cu tristețe, constat că tabloul acesta ne este de fapt familiar — au apărut cazuri de copii care s-au kilărit între ei, au fost atentate teroriste de o cruzime fără margini, au fost răpiți șefi de state și au apărut războaie noi. Omenirea pare c-a luat-o razna și, oricât am dori să ignorăm ori să minimalizăm ceea ce se întâmplă zi de zi, aceste semnale ajung la noi în fiecare zi. Sigur, violența a făcut mereu parte din repertoriul comportamentului uman, există numeroase alte surse și explicații, dar faptul că trăim zilnic în această supă a violenței pe care ne-a gătit-o Putin nu poate fi nici evitată și nici rămâne fără consecințe. Ne-am săturat cu toții de ea dar soluția nu este să-l recompensăm pe bucătar.