Copiii și Rețelele Sociale

Experimentul utilizării libere a internetului durează de aproximativ 2 decenii iar unii dintre noi nu sunt tocmai încântați de rezultatele acestui experiment. După ce Australia a interzis accesul copiilor pe rețelele de socializare, câteva state par dispuse să urmeze exemplul Australiei. Motivele pro și contra.

☆ ☆ ☆

Observăm la nivel global o tendință de a crește vârsta la care minorii își pot face conturi de social media. Unele țări au introdus deja astfel de restricții (Australia și Danemarca) în timp ce în numeroase alte țări, în special din Europa, dar și câteva state americane, s-a trecut de la dezbatere publică la diverse stadii de adoptare a unor măsuri legale în acest sens. După cum știți probabil, printre aceste țări se află și România, unde, în Senat, a fost votată legea Majoratului Digital.

Aș vrea să fac o observație privitoare la Australia, care a devenit liderul acestui pluton internațional preocupat de introducerea unor interdicții în utilizarea internetului de către minori. Poate vă gândiți că australienii au tendințe dictatoriale, pe care le-am putea întâlni mai curând în statele comuniste sau totalitare — China și Rusia sunt cunoscute pentru restricțiile de tot felul de care au parte utilizatorii de internet și poate că unii se gândesc la faptul că țările occidentale s-au inspirat din acea parte a lumii. De altfel, ne sunt încă proaspete în memorie măsurile Covid19 luate în Australia.

Adevărul este că în Australia există o preocupare accentuată pentru problemele ce țin de sănătatea mentală. Publicul larg este foarte deschis pentru informare și auto-educare în ce privește problemele asociate acestui subiect. Evident, asta se întâmplă mai curând în metropolele australiene și este firesc să fie așa. În plus, există programe guvernamentale care înlesnesc accesul la servicii de consiliere și psihoterapie și chiar o Strategie Națională pentru Sănătatea Mentală.

În Australia cazurile de bullying online au fost tratate cu deosebită îngrijorare. A existat spre exemplu cazul Amy Dolly Everett, o fată de 14 ani care a fost hărțuită online în mod necruțător, ceea ce a avut drept consecință sinuciderea ei în 2018. Acest eveniment tragic a dus la apariția unei legi care îi poartă numele și care a înăsprit pedepsele pentru hărțuire online, a extins definiția hărțuirii și a introdus măsuri de protecție împotriva hărțuirii, urmăririi abuzive (stalking), sau intimidării. 

Australienii au fost mai sensibili la fenomenele asociate abuzurilor online și au trecut la măsuri legislative progresive. Și asta se întâmplă într-o țară unde procesele democratice sunt absolut admirabile și se realizează în mod impecabil, unde oamenii iubesc democrația și libertățile individuale. Personal, am urmărit multă vreme 60 Minutes Australia pe YouTube și am fost mereu plăcut impresionat de atașamentul față de valorile democratice care pare a fi o trăsătură națională.

Așa stând lucrurile, ajungem în anul 2026 când această preocupare pentru sănătate mentală și siguranță online ne pune în fața unei interdicții de a mai folosi rețelele sociale de către australienii sub 16 ani. Vă mărturisesc că nu știu dacă este o decizie bună. Australienii fac un experiment la care, iată, vor să participe și alte state ale lumii libere, în condițiile în care experimentul utilizării libere a internetului durează de vreo 2 decenii, iar unii dintre noi nu sunt tocmai încântați de rezultatele acestuia. 

Întrebarea care se ridică este următoarea: sunt copiii sub 15-16 ani capabili să gestioneze pe cont propriu provocările care apar în social media? Și acesta este un exercițiu pur intelectual, ca un experiment de gândire, deoarece adulții din ziua de azi nu au crescut cu internetul, ce să mai vorbim despre adulții din România, care au crescut, mulți dintre ei în cadrul sectar al dictaturii ceaușiste și au avut de gestionat cu totul alt tip de provocări. 

Am văzut însă cum folosesc copiii rețelele sociale, am avut ocazia să observăm nebunia provocărilor TikTok, bullyingul și, desigur, nevoia de a atrage atenția prin intermediul a ceea ce se cheamă shock value — atragerea atenției prin intermediul unor acțiuni, texte, opinii, etc, care stârnesc o reacție emoțională puternică, de regulă o reacție negativă (dezgust, furie, teamă). Spre exemplu, o acțiune care violează normele ori așteptările sociale va atrage aproape sigur atenția și va stârni controverse. 

Desigur, și adulții fac asta atunci când postează opinii aberante — unii adulți afirmă că Putin este patriot, doar pentru a crea o reacție emoțională puternică și pentru că știu că o astfel de opinie va atrage extrem de multe reacții. Dar nu le putem interzice accesul pe rețelele de socializare deși modul lor de acțiune trădează aceeași imaturitate funcțională. Să revenim la copiii adevărați! Sunt ei capabili să gestioneze provocările din social media?

Știți, este trist că trebuie să luăm decizia asta fără a discuta cu acești copii cărora va trebui să le spunem zilele astea că nu mai au dreptul să-și posteze preocupările pe Facebook sau TikTok. Și este puțin nedrept faptul că nimeni nu a vorbit despre efectele pozitive ale utilizării rețelelor sociale. Chiar așa! Pun pariu că nu știați că există, conform unor studii, efecte pozitive ale utilizării rețelelor sociale. Se vorbește, de exemplu, despre cultivarea relațiilor cu prietenii, despre susținere reciprocă, despre afirmare de sine și creativitate. 

Premisele de la care pornesc aceste reglementări legislative sunt următoarele: copiii sub 15 ani nu sunt capabili să facă față singuri provocărilor care apar în social media, au fost numeroase cazuri tragice care demonstrează că social media este un mediu periculos, nociv și adesea absurd, prin urmare, copiii sub 15 ani nu ar trebui să aibă acces la astfel de rețele. Ei bine, nu sunt sigur că raționamentul acesta este corect și mai ales, nu sunt convins că el se aplică tuturor cazurilor sau cel puțin unei majorități.

Pe de altă parte, pot să accept argumentul că o vârsta mai fragedă vine cu vulnerabilitate și o insuficientă pregătire a copilului pentru a gestiona provocări. Însă asta se aplică pe toate palierele existenței minorului. Prin urmare, dacă părintele se simte mai bine pentru că statul i-a luat de pe umeri povara rețelelor sociale, el este la fel de responsabil pentru felul cum își petrece copilul timpul, pentru totalitatea provocărilor din timpul rămas în viața reală. 

Din punctul meu de vedere, rolul părintelui este acela de a media relația copilului cu realitatea. Se poate vorbi despre un deficit al minorului în ce privește capacitatea de a interpreta realitatea. El are nevoie de un adult care să-i explice sensul lucrurilor care se petrec în jurul lui — un translator, dacă doriți, fără de care copilul rămâne nedumerit, rănit sau, după caz, traumatizat. De cele mai multe ori, dacă are răbdare cu copilul, adultul poate face această interpretare a realității cu succes, date fiind cunoștințele și experiența de viață de care dispune. 

Poate că merită să oferim o șansă acestei inițiative ce pare că vrea să pună pe umerii statului niște atribuții care îi revin de fapt părintelui, cu riscul ca, cel puțin pe termen scurt, să le provocăm copiilor noștri foarte multă nefericire — ei trebuie să renunțe la ceva care, poate, făcea parte din stilul lor de viață (tot un fel de bullying, nu-i așa?). Dar mărturisesc că nu știu dacă efectele acestor schimbări legislative vor fi pozitive și ar fi neprofesionist să afirm că știu care vor fi aceste efecte.

Poate că problemele din online se vor muta pur și simplu în cercul de cunoscuți ai copiilor. Și așa își vor aminti părinții că, în caz că s-au inspirat din ea, copilăria proprie nu a fost obligatoriu una 100% fericită, deși au acum această impresie. Existau provocări și pe vremea noastră, exista bullying, exista abuz, exista violență, marginalizare, rasism, umilire publică ș.a.m.d. Desigur, în final, rămâne de văzut care vor fi efectele acestor decizii. 

(1) Imaginea Bored, de Mikhail Nikov, via Pexels

(2) NCBI, (acc. 07.02.2026), Social Media Has Both Positive and Negative Impacts on Children and Adolescents, website: ncbi.nlm.nih.gov

Continue reading

retele sociale

Copilărie Pierdută

Ce învățăm din crima oribilă care a avut loc această săptămână în localitatea din județul Timiș? Unde este problema noastră? Sa fie valorile decadente, educația precară și sistemul de învățământ subfinanțat? Înțelegerea eronată a rolului de adult? Sau, cine știe, contextul internațional, unde toxicitatea criminală rămâne nepedepsita?

☆ ☆ ☆

Cazul crimei din județul Timiș m-a cutremurat și pe mine, la fel de mult ca și pe unii dintre dvs. Este tulburătoare vârsta la care ea apare, dar și modul în care a fost săvârșită sau felul în care copiii au încercat să-și ascundă faptele sau să-și creioneze un alibi. Nu în ultimul rând, detaliile de viață personală, consumul de droguri și motivația posibilă despre care s-a vorbit în spațiul public — invidia sau bullyingul. 

Fără a avea pretenția că pot să analizez acest caz în absența unora dintre datele care poate nu au fost făcute publice sau nu au fost încă puse în evidență de ancheta necesară a organelor de cercetare, mi-am propus să vă împărtășesc unele emoții sau opinii personale în legatură cu această grozăvie. În primul rând, aș vrea să observ faptul că există tendința, nu tocmai nouă, de a politiza această crimă.

Se vorbește, desigur despre valorile promovate de societate — și cred că există ceva sens în aceste discuții, dar este regretabil că unii ar vrea să facă din această întâmplare un prilej de a invoca o dictatură militară sau o teocrație, unde, își imaginează dânșii, că nu ar mai exista astfel de situații. Ceea ce este fals, deoarece atât dictaturile militare cât și teocrațiile vin cu riscuri majore și adesea fatale pentru viața cetățenilor — de exemplu decesele pe front, uciderea opozanților sau așa numitele crime pentru onoare care apar în teocrații. 

Tristul adevăr este că există foarte multă violență în această lume, există boală psihică, tulburare de personalitate și există, din păcate, peste tot, tendința de a-ți rezolva problemele în moduri radicale prin măsuri care nu țin cont de suferința provocată sau de consecințele posibile asupra propriei vieți. Aș putea să pun o mulțime de linkuri în acest articol către articole în care am analizat cazuri asemănătoare sau chiar mai grave, petrecute în Statele Unite, în Rusia și cam peste tot. 

Și nu cred că există o singură cauză pentru care se întâmplă o grozăvie ca asta. Mai mult, probabil că toate cauzele despre care s-a vorbit în spațiul public pot fi menționate: valorile decadente, familiile dezorganizate sau dificultățile existente în familiile unde părinții sunt plecați la muncă în străinătate, combinate probabil cu neînțelegerea, înțelegerea parțială sau eronată a rolului de părinte și, tot probabil, incapacitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor emoționale ale copiilor. Nu în ultimul rând, trăim într-un context în care există atât de multă toxicitate criminală ce trece absolut nepedepsită... Care ar putea fi efectul acesteia?

Suspecţii ar fi plănuit crima cu aproximativ o lună înainte, iar motivele par să fie legate de invidie și rivalități sociale. Detalii din anchetă arată că Mario Alin Berinde era cel mai vocal din grup și ar fi avut un un comportament agresiv față de ceilalți copii în fața cărora se lăuda că este mai înstărit. 

Daniel, unul dintre suspecţi, ar fi fost invidios pe popularitatea victimei și pe ceea ce deținea: telefoane, haine și adidași mai scumpi. Primul care a recunoscut implicarea în crimă a fost băiatul de 13 ani. El le-ar fi spus rudelor ce s-a întâmplat. Sursa: Observator News

După cum am observat din informațiile apărute în spațiul public, acești copii aveau o viață socială destul de intensă și, chiar dacă unii vorbesc despre premeditare, opinia mea este că la origine se află tulburări emoționale care nu au fost nici observate la timp de către adulții din viața acestor minori și nici gestionate în mod adecvat de către aceștia. În medii defavorizate sau infracționale nu trebuie să fim surprinși dacă unii dintre membrii grupurilor găsesc astfel de soluții drastice pentru a-și gestiona problemele emoționale. 

Dacă este să fi învățat ceva din această poveste de groază și probabil o lecție care n-ar trebui ratată, cred că este nevoia de atenție și supraveghere din partea adulților care, deși datori cu această atenție și îngrijire, au ratat ocazia de-a-o oferi în mod corespunzător. Acești copii aveau rivalități legate de privilegiile materiale de care se bucurau fiindcă părinții lor considerau că aceștia au numai nevoi materiale — ceea ce s-a întâmplat demonstrează că s-au înșelat. 

Am observat și eu la această generație de copii nevoia de a epata prin posesiunile lor. De câte ori am avut ocazia le-am spus că șmecheria nu este să fii fericit pentru că dispui de ceva ci, dimpotrivă, să poți să fii fericit atunci când nu dispui de acel ceva. Deoarece, în această viață exista întotdeauna limite și lucruri care nu îți sunt permise și totuși, nu există nimic mai important decât SĂNĂTATEA PSIHICĂ, și bunăstarea emoțională de care te poți bucura și care te va ajuta să pui cărămidă pe cărămidă și să crești, în fiecare zi câte puțin. 

De altfel, cu cât avansez mai mult în vârstă, am sentimentul că toate lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în tinerețe... sunt pentru copii. Fix așa. Și nu cred că greșesc. Există întotdeauna lucruri mai bune pe care le poți face cu banii decât să-i arunci pe lucruri care îi impresionează pe alții. Iar poziția materială privilegiată atrage extrem de multă ură. Una dintre lecțiile cele mai importante ale acestei vieți este să înveți să treci neobservat — să lași centrul atenției pentru alții și să-i urmărești cum se chinuie din cauza asta! 

Mi-am propus să scriu un articol despre economii și investiții și sper să fac astaîn curând. Am învățat de la investitori unele dintre cele mai importante lecții — acești oameni s-au sacrificat pe sine într-o lume consumeristă până în măduva oaselor, au trăit ca niște crucificați ani întregi în care au ținut de banii lor ca de propria viață. Nu i-ai fi văzut cu mașini scumpe, în locuri unde se plătesc mii de euro pentru o stică de șampanie, sau cu gadgeturi costisitoare... pentru că acestea chiar sunt pentru copii! Ce au făcut ei cu banii? Sper să vă vorbesc în curând despre asta. 

(1) Imaginea Teddy Bear, de Teresa Howes, via Pexels

Continue reading

true crime

Netflix — Oglinda Neagră

Black Mirror este un serial cu totul neconvențional pe care îl puteți viziona pe rețeaua de streaming Netflix. Veți avea încă de la primul episod senzația că ar putea fi o continuare a serialului Twilight Zone — genul de gimnastică intelectuală întâlnită mai rar pe Netflix.

☆ ☆ ☆

Serialul Oglinda Neagră pe care îl puteți urmări acum pe rețeaua de streaming Netflix este descris ca fiind SF, mai exact acesta abordează teme legate de o societate distopică din viitorul nu foarte îndepărtat. De asemenea, el este descris ca fiind inspirat din serialul Zona Crepusculară. Mi-ar plăcea să cred că și cititorii mai tineri au auzit despre Zona Crepusculară — unul dintre serialele copilăriei noastre care merită căutat și vizionat, măcar câteva episoade. 

Serialul Zona Crepusculară era genul de artă care te captivează și îți oferă o experiență absolut revoluționară, în acord cu ideile care se desprind urmărindu-l. Și trebuie să mărturisesc că, privind Black Mirror, am avut imediat sentimentul că ar fi putut fi, la fel de bine, un episod din Twilight Zone, în caz că s-ar fi turnat vreunul în zilele noastre. Iată, pentru cei mai tineri, genul de teme pe care îl aborda Twilight Zone pe timpuri, și care recunosc că mi-a lipsit:

Episoadele sunt din diverse genuri, inclusiv science fiction, fantasy, absurdism, ficțiune distopică, suspans, horror, dramă supranaturală, comedie neagră și thriller psihologic, încheindu-se frecvent cu o răsturnare de situație macabră sau neașteptată și, de obicei, cu o morală. Un succes popular și critic, a introdus mulți americani în tropii comuni ai science fiction-ului și fantasy-ului. Wikipedia

Dacă Twilight Zone punea în valoare, anxietățile, preocupările și paradoxurile șocante ale secolului trecut, ei bine, Black Mirror face același lucru în relație cu anxietățile zilelor noastre — căci fiecare anxietate poate fi transformată într-o operă cinematografică cu temă distopică, și, din păcate, fiecare astfel de operă poate fi transformată în conspirație mondială și poate ajuta un individ ca Donald Trump să preia puterea. Probabil că nu acesta este rolul cinematografiei dar... știți voi... există efecte perverse. 

Atât Twilight Zone cât și Black Mirror reprezintă genul de artă cinematografică ce te stimulează intelectual și îți deschide orizonturile personale, dorința de a descoperi și de a înțelege lumea și limitele sale. Ele pornesc de la anumite fațete ale realității care, fie pot scăpa de sub control, fie pot evolua în direcții greu de anticipat. Nu consider că scenariile horror sau SF distopice pot fi adevărate însă ele sunt utile care gimnastică a creierului sau ca provocare intelectuală ce trebuie gestionată. 

Într-un episod din Black Mirror, aflăm că, în viitorul nu foarte îndepărtat, atunci când cineva intră în comă, poate fi animat cu ajutorul unei conștiințe de back-up, cu condiția să nu depășești limitele de acoperire ale zonelor pentru care ai achitat abonamentul — ce să zic, alte realități, alte probleme! Apoi, dacă nu ai bani pentru un abonament premium, te trezești cu reclame pe care ți le trimite compania care furnizează conștiința de rezervă. Dacă ești profesoară, le vei spune elevilor niște reclame la produse cu miere de albine, iar când ești intimă cu partenerul, îi vei spune niște reclame la Durex!

Într-un alt episod, aflăm că persoanele din viața reală pot fi blocate, cam la fel cum blocăm pe cineva în mediul vitual — deși acesta poate să acționeze asupra obiectelor din spațiul comun, nu va putea să comunice în niciun fel cu cel care l-a blocat și va fi perceput doar ca un contur uman de culoare gri. Creativitatea scenariștilor britanici care au conceput acest serial este debordantă și nu poate decât să îți înflăcăreze imaginația. În ciuda faptului că vor fi unii care vor lua drept adevărate evenimentele și situațiile prezentate în acest film, vă recomand această gimnastică intelectuală! 

(1) Imaginea Magic Globe, de Josh Sorenson, via Pexels

Continue reading

Netflix

Mineriada S-a Născut La Revoluție

Încă o carte-eveniment publicată de Cătălin Ranco-Pițu. O lucrare documentată, unde autorul dă dovadă de o vastă cultură generală și geo-politică și de o înțelegere aprofundată a proceselor și contextului în care au apărut mineriadele. 

☆ ☆ ☆

După ce am citit Ruperea Blestemului, cartea lui Cătălin Ranco Pițu despre revoluția română din Decembrie 1989, pe care am apreciat-o deosebit de favorabil la momentul respectiv, mi-am propus să citesc / mai bine spus să ascult, și cartea apărută ulterior, publicată de aceleși autor, cea despre mineriade — acest fenomen românesc în proporție de 100%, pe care sunt convins că nu l-au înțeles foarte mulți dintre noi. Din păcate, pare că evenimentele pot fi cu adevărat înțelese abia după zeci de ani, cel puțin la noi în România. 

Lecturați și articolul Ruperea Blestemului, despre cartea cu același nume, scrisă de Cătălin Ranco Pițu. 

Primele 3 mineriade, din Ianuarie, Februarie și Iunie le-am trăit pe la vârsta de 13 ani și drept să spun, nu prea mă interesau. De fapt mă interesau atât de puțin încât multă vreme am crezut că prima mineriadă a fost cea din 13-15 Iunie. Poate și datorită faptului că doar acea mineriadă se comemorează și este menționată în spațiul public. Dar mai este un motiv pentru care nu am știut despre aceste mineriade. Și acela ține de mijloacele de comunicare în masă care existau la vremea aceea. 

În Ianuarie 1990, la numai o lună după revoluție, nu exista foarte multă presă independentă care să aducă puncte de vedere noi în spațiul public, ce să mai vorbim despre televiziuni independente! Iar preocuparea Televiziunii Române Libere, cum era cunoscută pe atunci, precum și a posturilor de radio aferente Radio România era aceea de a securiza preluarea puterii de către neocomuniști — adică de Ion Iliescu, agentul KGB care s-a bucurat de o viață lungă și fericită dar nu a mai ajuns vreodată să fie judecat pentru trădare. 

Cartea Mineriada s-a născut la Revoluție, așa cum spune și titlul, face această legătură între evenimente, ideea principală fiind aceea că violența utilizată în aceste mineriade este una de inspirație comunistă, iar beneficiarii acestei violențe au fost, desigur neocomuniștii lui Ion Iliescu, cel care a și preluat puterea în mod eficient, bucurându-se de poziția numărul 1 în statul român timp de 2 mandate și ceva. De altfel, un capitol întreg al acestei cărți este dedicat metodelor de teroare prin intermediul cărora comunismul și-a pus în practică obiectivele utopice. 

Comunismul și teroarea pot fi percepute ca un tandem de tip SCOP și MIJLOC. După afirmațiile autorului, întotdeauna și în fiecare caz, comunismul a preluat puterea prin teroare, nu prin vot popular. Toți ideologii comuniști par a fi de acord cu principiul că obiectivele revoluției comuniste trebuie puse în aplicare cu forța și prin teroare, potrivit principiului că Scopul Scuză Mijloacele. Despre acest principiu am mai menționat în acest blog, în repetate rânduri, atunci când vine vorba despre psihopatie sau tulburarea de personalitate antisocială. 

Cu alte cuvinte, există destul de multă psihopatie în comunism, așa cum vedem că există psihopatie din belșug în fascismul practicat de Vladimir Putin în Rusia sau de Donald Trump în SUA. De aceea și este atât de periculos ca niște extremiști să preia puterea în oricare țară din această lume, dar în special într-o mare putere mondială, unde există acces la resurse și, desigur, la arme extrem de sofisticate și eficiente. Dar să revenim la povestea despre mineriade. Și aș vrea să mă leg de rolul pe care l-a avut Televiziunea Română, așa zis Liberă. Iată citatul cu care dl Pițu își începe cartea:

Cei care te pot face să crezi absurdități, te pot face să comiți atrocități. (Voltaire)

Ei bine, dacă la Revoluția din 1989 rolul televiziunii a fost unul esențial, fiindcă prin televiziune a existat o anumită coordonare a maselor, în mare parte mincinoasă și perversă, televiziunea a continuat să joace un rol important, extrem de pervers și manipulator. Toate astea în ciuda faptului că se auto-re-brenduise drept TVRL — Televiziunea Română Liberă. Numai liberă nu era! După cum afirmă Cătălin R. Pițu în această carte, aceasta instituție de presă a lucrat sistematic pentru a securiza businessul lui Ion Iliescu, dacă putem spune așa. 

TVRL nici măcar nu pomenea despre demonstrațiile de protest care au avut loc în permanență în București, prin care diferite entități civice sau politice își exprimau dezacordul față de preluarea puterii și rolul central pe care și-l asumaseră niște comuniști până în măduva oaselor. Îmi amintesc momentul când Iliescu s-a scăpat, și tot comunismul său a dat pe din-afară în direct la TVRL. Tipul era fantastic de comunist — îi critica pe comuniștii răi care au făcut comunismul de rușine cu o ingenuitate de copil cu părul bălai. 

Când însă încerca să se adreseze maselor, era cam huiduit și i se amintea mereu că acest comunism nu este obligatoriu atât de popular în România, cum își imagina el. Eu personal, nu eram obișnuit cu demonstrațiile de protest, după toți acești ani de comunism în care m-am născut și am crescut, iar când TVRL a început să arate manifestațiile din Piața Universității, acestea m-au cam tulburat. Prin urmare, cu scuza că nu eram decât un copil de 13 ani, tindeam să fiu de acord cu Ion Iliescu — cum erau majoritatea care l-a și votat în atâtea rânduri pe acest comunist cu zâmbet adorabil, de bunicuță care face cornulețe.

Ulterior, odată cu trecerea timpului, am învățat că demonstrațiile de protest sunt un semn de sănătate a unei societăți și trebuie să trăim cu ele, în ciuda aspectului inestetic pe care îl îmbracă uneori. Fără pretenția că am realizat o prezentare adecvată cărții lui Cătălin R. Pițu, vreau să vă postez în final un citat aparținând academicianului Răzvan Theodorescu, cel care conducea TVRL pe atunci și care, în mod sistematic a făcut în așa fel încât populația țării fie nu a cunoscut amploarea manifestațiilor anti-comuniste, fie le-a înțeles ca pe niște evenimente jenante, generate de o mână de golani. 

Pe mine mă tulbură cuvintele acestui domn academician, dar nu în sens pozitiv:

Nu, demult, în aula Academiei Române a avut loc o dezbatere internațională în centrul căreia se afla un scenariu de IF HISTORY — ce va fi Europa peste 50 de ani? Au intrat în discuție, firește, datele geo-politice ale prezentului și cele ale unui trecut în care, acum alți 50 de ani, continentul nostru era împărțit în 2 blocuri opuse ideologic, economic, politic și militar. Într-o ipoteză pe care am expus-o cu acel prilej și care îmi pare și verosimilă și atrăgătoare, Europa viitorului va fi din nou divizată după acest moment de iluzorie unitate. Absolut iluzorie, pentru că Europa consumeristă a Apusului și Europa ideocratică a Răsăritului sunt realități tangibile în fiecare zi, într-o comunitate unde zona monedei euro cunoaște o criză fără precedent — care merge până la amenințări de excludere a unor țări — unde spațiul Schengen devine restrictiv pentru rațiuni aparent bine întemeiate și unde par a fi tot mai actuale cuvintele lui Paul Valery de acum aproape un secol — Europa este, în realitate, o mică peninsulă a continentului Asiatic. (Răzvan Theodorescu — Cele 2 Europe.)

Cât despre golanii care au protestat în Piața Universității, nu pot decât să îmi exprim admirația față de nivelul de înțelegere al evenimentelor de la revoluție și de după aceasta. Câteva partide politice (PNȚ-CD, PNL), ale căror sedii au fost pur și simplu devastate, câteva organizații civice pro-democrație și câteva organizații studențești care, pe atunci păreau niște încurcă lume, puși pe balamuc, au reprezentat de fapt tot ce aveam mai de preț în România la momentul respectiv. Academicianul Răzvan Teodorescu (RIP) a făcut în așa fel încât să credem altceva. Regretabil. 

(1) Imaginea Miners, de Mike Bird, via Pexels

Continue reading

psihopatie

Universul nostru AI

Final de an 2025. Trăim vremuri interesante. Deși unora li se zburlește părul când aud despre A.I., azi mi-am propus să scriu un articol unde să vă prezint și părțile bune ale inteligenței artificiale, în caz că acestea există.

☆ ☆ ☆

Nu știu dacă apariția A.I.-ului vă influențează și pe, voi, cititorii blogului, în ce fel și în ce măsură, dar, trebuie să recunosc că prezența inteligenței artificiale se face tot mai mult simțită în zilele noastre, este insidioasă și, probabil, implacabilă. Ea poate fi un lucru pozitiv, dar așa cum desigur ați observat, poate fi și negativ — atunci când unii dintre noi încearcă să aducă dovezi false ale unor fenomene care, poate, se petrec în mod diferit sau nu există absolut deloc. 

În lumea politicii este deosebit de periculos acest apetit de a genera dovezi false cu ajutorul inteligenței artificiale, dat fiind că există în continuare grupuri de interese și dorința de putere care nu ne-a părăsit niciodată și, mai ales, nu i-a părăsit nici pe cei cu tulburări de personalitate despre care am tot scris pe acest blog în cursul anului care tocmai se încheie.

Dar în acest articol mi-am propus să vă aduc niște argumente cu privire la rolul pozitiv al inteligenței artificiale. Am două sau trei argumente de acest fel pe care le voi prezenta în cele ce urmează. Spre exemplu, este cunoscut faptul că oamenii învață mai ușor prin intermediul filmulețelor — deci ar putea fi folosite filmulețe generate cu AI în scopuri educative. 

• Inteligența Artificială în Educație

Mulți oameni se cam zburlesc, când aud de AI. Dar așa cum poți folosi A.I. pentru a induce în eroare, îl poți folosi și pentru a educa. Gândiți-vă la filmele ușor de generat artificial care pot descrie situații reale despre care este nevoie să vorbim în mediul academic — să zicem despre circulația pe drumurile publice, despre felul cum tratăm femeile sau conștientizarea problemelor legate de mediu. Un film educativ poate să coste foarte mult, să implice actori și decoruri speciale sau evenimente care se petrec o dată la zeci de ani. 

• Inteligența Artificială în Creativitate

Unul dintre domeniile în care inteligența artificială ne schimbă viața este acela al creativității umane. Dispozitivele și aplicațiile pe care ni le-au pus la dispoziție magii inteligenței artificiale chiar ne-au pus mintea la lucru iar rezultatul este, de multe ori fascinant. Eu personal am descoperit de curând aplicația SUNO, prin intermediul căreia am început să generez muzică. Știți că mi-am dorit în adolescență să fiu muzician rock iar acum, (bine, toți aveam planuri dubioase în adolecență) s-ar părea că am ocazia să am propria mea trupă, care are produse reale ale activității — vezi canalul meu YouTube @MariusDeWolfMusic

• Inteligența Artificială în Entertainment

Imaginația creatoare facilitată de A.I. are o dimensiune ludică cel puțin la fel de fascinantă. Persoanele dotate cu simțul umorului și imaginație se întâlnesc în locuri cum sunt grupurile de Facebook — vezi Photoshop That, unde imaginația și umorul sunt literalmente nelimitate. Principiul de bază al grupului este că unul dintre membri furnizează o imagine de pornire pe care creatorii o vor folosi pentru a rezolva anumite probleme, sau, de ce nu, pentru a genera probleme noi. Spre exemplu, dacă cineva dispune de o fotografie veche cu un prieten din copilărie, aceasta poate fi reconstruită și actualizată, recondiționată. Dar se poate întâmpla și altfel...

În fine, trăim vremuri interesante, în care observăm cum creativitatea, entertainmentul și educația sunt legate între ele, mai mult decât ne dăm seama. Entertainmentul ne educă iar pentru o educație reușită este nevoie și de puțin entertainment care umanizează și dă gust educației. De asemenea, fără educație, creativitatea este săracă, iar fără creativitatea profesorilor, educația este searbădă. Poate mai există și alte domenii și fațete ale modului în care poate fi folosită inteligența artificială și vă invit să-mi scrieți cum vă afectează sau ce alte moduri de a folosi inteligența artificială puteți să concepeți. 

(1) Imaginea First Contact, de CottonBro Studio, via Pexels

Continue reading

retele sociale

Cultul Morții în Rusia

O mamă își sună fiul și îl numește laș. El a părăsit Rusia pentru a evita încorporarea și a trăi în libertate. Dar mama lui știe că și-a făcut de rușine patria pentru care ar fi trebuit să moară pe front, ca un erou.  

☆ ☆ ☆

Unul dintre aspectele pe cât de interesante pe atât de tragice în războiul care, de ce să nu recunoaștem, ne stresează de aproape 4 ani de zile, este... sacrificiul personal. Desigur, ambele tabere își arată disponibilitatea de a se sacrifica pentru cauze diferite, cu toate că scopurile reale ale conducătorilor pot să nu coincidă cu motivele de sacrificiu percepute de militari. Totuși, dacă ați fost atenți la evenimentele derulate în acest război, nu se poate să nu fi auzit de valurile de militari ruși invadatori care se duc să elibereze Ucraina. 

Pierderile invadatorilor sunt uriașe și par a fi o strategie în sine — uneori am sentimentul că scopul este sacrificiul suprem, în sine, nu obligatoriu obținerea unui rezultat pozitiv cum ar fi acapararea unor poziții cheie sau salvarea unor vieți. Îmi pare său să afirm asta dar aceste valuri de militari îmi dau sentimentul că au plecat în Ucraina ca să moară — un fel de sinucidere colectivă, dacă doriți, organizată de un cult bizar precum Templul Poporului, condus de Jim Jones care în anul 1978 a organizat o sinucidere colectivă, denumită de acesta sinucidere revoluționară.

În videoclipul de mai sus, ce a oripilat internetul, într-o discuție telefonică dintre o mamă din Rusia și fiul ei care a părăsit țara pentru a evita încorporarea, puteți observa modul cum femeia își manifestă disprețul și revolta față de atitudinea fiului. Acesta a preferat să cutreiere lumea și să-și trăiască tinerețea în loc să meargă pe front în Ucraina, ca să-și dea viața pentru ambițiile lui Putin. Mama sa îl numește laș și îl îndeamnă să-și asume riscul, să meargă la război pentru ca apoi să poată fi împreună cu familia. 

Tânărul nu găsește pic de înțelegere la mama sa. Nu afirm că această femeie dorește să-și vadă fiul mort dar în același timp ea pare că nu apreciază corect pericolul pe care îl reprezintă războiul și consideră că există lucruri mai importante decât eventuala pierderea a fiului pe front — cum ar fi ca acesta să demonstreze că este curajos, patriot și demn, în modul creionat de statul fascist rus, așa cum se prezintă el în anul 2025. Dar este cultul morții în Rusia o chestie reală?

În primul rând, cultul morții este un mit fascist și reprezintă unul dintre elementele-cheie identificate de scriitorii sau istoricii care au încercat să caracterizeze fascismul. Într-un articol anterior, vorbeam despre felul cum autorul italian Umberto Eco, în lucrarea sa Fascismul Etern, a descris fascismul prin intermediul a câteva elemente cheie pe care le voi menționa în continuare mai pe scurt decât am făcut-o în articolul inițial. 

Lecturați și articolul Fascismul și Măștile Sale. 

• CULTUL TRADIȚIEI — Ai spune că este un lucru bun să ne păstrăm tradiția (patriarhatul, ortodoxia, credințele populare, etc) dar tradiția nu este preocupată cu ideea de corectitudine și drepturi ale omului, de știință sau cercetare științifică. 

• RESPINGEREA MODERNISMULUI — Modernismul este asociat de ideologia fascistă cu decadența și imoralitatea pentru care ni se cere un efort de toleranță. 

• CULTUL ACȚIUNII (IRAȚIONALE) — Un cult al emoției și al iraționalului care pretinde că este acceptabil să adopți un comportament sub-uman față de oricine te deranjează, dacă așa îți vine.

• DEZACORDUL ESTE TRĂDARE — Fascismul și democrația sunt pur și simplu incompatibile. Ajungerea la putere a fasciștilor reprezintă game over pentru democrație

• TEAMA DE CEI DIFERIȚI — Este de notorietate atitudinea fasciștilor față de evrei dar putem adăuga atitudini similare față de homosexuali, soroșiști și alte entități demne de ură din perspectivă patologic-fascistă.

• CULTIVAREA FRUSTRĂRII SOCIALE — Oricare ar fi nivelul normal de frustrare dintr-o societate, fascismul o amplifică. Asta facilitează acapararea și menținerea puterii politice pe termen nelimitat.

• OBSESIA PENTRU CONSPIRAȚIE — Complotul inventat și intriga, reprezintă un mod de a alimenta frustrarea, în special atunci când receptorul nu este echipat intelectual pentru a solicita dovezi ale celor afirmate. 

• DEMONIZAREA INAMICULUI — Scopul demonizării este mobilizarea poporului prin instaurarea panicii morale, iar pe de altă parte, justificarea abuzurilor pe care un regim fascist la practică în mod normal.

• VIAȚA ESTE O LUPTĂ — Regimurile fasciste sunt vizibil izolaționiste și incapabile de cooperare cu alte state, privite ca niște competitori incorecți pe care îi combați, îi învingi sau îi ții departe. 

• DISPREȚ PENTRU CEI SLABI — Minoritățile sunt percepute ca fiind străine de tradiția strămoșească sau incapabile să se integreze în structura societății fasciste ori să întruchipeze idealul național. 

• CULTUL EROULUI ȘI AL MORȚII — Cultul eroului, în sine, nu are nimic rău. Eroul fascist este cu totul altceva. Bărbatul are obligația să devină erou al patriei și primește onoruri pentru asta, chiar și atunci când ucide în numele patriei. 

• BĂRBATUL MACHO ȘI ARMELE — Într-o societate fascistă, bărbatul se bucură de apreciere pentru capacitatea sa de a lupta cu niște dușmani ai patriei, mai curând imaginari. 

• POPULISM SELECTIV — Poporul este perceput ca o unitate de cuget și simțire, dictate de liderul fascist. 

• COMUNICARE CONTROLATĂ — Așa a apărut post-adevărul pentru a veni în întâmpinarea nevoilor regimului fascist. 

Am vizionat de curând videoclipul postat mai sus în care autoarea rusă Elvira Bary explică modul cum s-a înrădăcinat cultul morții în cultura rusă, prin povești cu care tinerii ruși iau contact încă de la vârste fragede — povești despre o moarte perfectă, despre sacrificiul suprem care de regulă apare în situații critice și care le și rezolvă, punându-le capăt. Elvira Bary susține chiar că acest cult al morții la ruși este mai vechi decât Imperiul Rus sau Uniunea Sovietică. 

Pare că moartea îți oferă mai mult sens decât viața, în sine. Este o idee pe care am mai întâlnit-o la cei care fac parte din celulele teroriste jihadiste — ai ocazia să treci de la o viață lipsită de semnificație, de persoană ștearsă, ignorată de toată lumea și lipsită de perspective, la statutul de erou, iar mijlocul sacru prin care poți accede la acest statut este, desigur moartea. Deci probabil că nu este întâmplătoare apropierea aceasta între Rusia și Iran pe care o vedem în ultimii ani. 

Dacă trebuie să mori oricum, mai bine să mori pentru ceva măreț — este logica din spatele acestei disponibilități de a întâmpina sacrificiul suprem cu seninătate și un anumit fatalism. Dacă ți-ai pierdut viața în acest mod, ești îndreptățit să primești recunoaștere, importanță, vizibilitate, adică tot ceea ce nu ai primit în timpul vieții. Aceasta este povestea pe care ți-o spune Rusia, prin intermediul căreia viața ta capătă sens. Doar n-o să trăiești în stil occidental, pentru confort și plăcere! Asta este pentru țar!  

Dar există o problemă cu acest cult al morții. Evident că a existat o vreme când resursa umană părea inepuizabilă iar pierderile suferite în urma unui război puteau fi recuperate în decursul unei singure generații. În ziua de azi lucrurile s-au schimbat, observă Elvira Bary. Rusia înregistrează scădere demografică deoarece așteptările tinerilor s-au rafinat iar bărbații ruși sunt motivați mai curând cu ajutorul banilor, decât prin vechiul mit al eroului care își dă viața pentru patrie. Înainte ca acest cult al morții să eșueze moral, va eșua matematic. Și totuși, guvernul rus se comporta ca și când resursa umană ar fi inepuizabilă! 

(1) Imaginea Eroism, de Анастасия Демахина, via Pexels

Continue reading

terorism

Patriotism Versus Naționalism

Naționalist sau patriot? Din perspectivă psihologică, discursul naționalist este unul toxic, alcătuit din idei cu trăsături narcisic-paranoide și anti-sociale. În schimb, discursul patriotic încurajează cooperarea reciproc-avantajoasă cu celelalte națiuni. 

☆ ☆ ☆

Am observat că există o discuție la nivelul societății, nu doar prezentă ci chiar intruzivă. Care este diferența între patriotism și naționalism? Există vreo diferență? Nu în ultimul rând, dacă există această diferență, suntem conștienți de conotația fiecăruia dintre acești termeni, pe care, așa cum observăm azi, tot mai mulți ajung să-i folosească pentru a se auto-defini? Consider că această discuție este mai mult decât utilă, ea este necesară și trebuie purtată, iar dacă nu o purtăm acum, mai târziu s-ar putea să ne pară rău că nu am făcut-o!

Naționalismul este o afirmare a superiorității naționale, inclusiv prin asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale, în sensul nazist al cuvântului, în timp ce patriotismul reprezintă devotamentul față de patrie și nu exclude cooperarea armonioasă cu străinii, în beneficiul patriei. Psihopedia, Psihologia Poporului Român

Vă invit să explorăm definițiile celor două cuvinte - concept așa cum apar ele în DEX. 

naționalism substantiv neutru

1. Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în secolele XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale.

✔ diferențiere — Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale.

✔ diferențiere — Ideologie și politică reacționară care susține interesele burgheziei exploatatoare, prezentându-le ca interese ale întregii națiuni, cu scopul de a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare, instigând la ură națională, la asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale.

✔ diferențiere — Ideologie și politică care urmărește întreținerea izolării și ațâțarea neîncrederii și urii între diferite naționalități.

✔ diferențiere — Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni.

No comment, deocamdată. Iar acum cuvântul patriotism, cu definiția sa din DEX:

patriotism substantiv neutru

1. Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei.

sinonime: civism

Se spune că unde-s mulți, puterea crește. Oare se poate aplica asta unor națiuni reunite, sub formă de conglomerat globalist? Naționaliștii se îndoiesc de acest lucru — celelalte națiuni sunt percepute mai curând ca niște entități care concurează pentru resurse limitate și de aici relații de respingere, izolare și o anumită aversiune față de străini. În schimb, pentru patrioți, în adevăratul sens al cuvântului, cooperarea și comuniunea cu ceilalți, în beneficiul patriei, nu ar trebui să ridice probleme atât de mari. 

Mândria merge înaintea căderii iar trufia merge înaintea pieirii. Proverbe 16:18

 

Din punctul de vedere al psihopatologiei umane, eu personal observ la patrioți trăsăturile sănătății psihice — omul este o ființă socială, care, datorită acestei trăsături fundamentale și a acestui mod de existență în comunitate, prin cooperare, prin dezvoltarea și perfecționarea limbajului și mijloacelor de comunicare, a reușit să devină specia dominantă, să tezaurizeze și să transmită generațiilor următoare cunoștințele și experiența dobândite, lucru care ne-a asigurat această poziție de lideri în lanțul trofic. Omul prosperă în comunitate și prin relaționare cu cei din jur.

În zilele noastre, această însușire a condus omenirea, în mod natural, către globalism — comunicarea între națiuni a devenit atât de simplă, directă și esențială în modul cum existăm, încât era inevitabilă prăbușirea granițelor din trecut, cu beneficii economice cuantificabile și observabile de către fiecare dintre noi. În plus, accesul direct la experiența și bagajul informațional al celorlalte națiuni, ne inspiră, ne stimulează mental și ne ajută să găsim soluții noi pentru problemele cu care ne confruntăm. 

Dacă ne ridicăm de pe scaunul patriotismului, unde avem această perspectivă generoasă asupra direcției în care avansează omenirea și ne așezăm pe scaunul naționalist, lucrurile se schimbă — perspectiva se întunecă, sprâncenele se încruntă și mușchii se încordează. Celelalte națiuni ne stresează fiindcă ne vor răul, ne corup, ne murdăresc și ne aduc prăbușirea. Fiindcă mi-am propus să vă împărtășesc cunoștințele pe care le-am dobândit în pregătirea mea ca psiholog, ei bine, această perspectivă naționalistă vine cu o încărcătură psiho-patologică, deloc de neglijat.

Naționalismul poartă în sine o îmbinare destul de toxică de ideație narcisică, anti-socială și paranoidă care se observă în tendințele comportamentale ale naționaliștilor. Spre exemplu, idealizarea propriei culturi, până la dezvoltarea unui complex de superioritate, este o trăsătură narcisică. De asemenea, a porni de la premisă că celelalte națiuni ne vor răul, în absența unor dovezi clare în acest sens, este o trăsătură paranoidă. Nu în ultimul rând, a-ți oferi pretexte și scuze pentru a-i ataca pe ceilalți este o trăsătură anti-socială. 

Unde duce această doctrină naționalistă? Probabil cel mai ilustru reprezentant al acesteia a fost liderul Germaniei naziste, prea-întunecatul Adolf Hitler. Naționalismul său, reflectat în politicile aberante ale partidului Național Socialist German, a produs până la sfărșitul WW2 o catastrofă umanitară care putea fi evitată și care n-ar fi existat niciodată dacă ideile bolnave ale dictatorului nu ar fi beneficiat de resursele conferite de puterea statului german. 

Războiul cu celalalte națiuni este riscul permanent pe care îl reprezintă acapararea puterii de către naționaliști, în special atunci când apare un lider carismatic care fascinează și bulversează populația cu un discurs toxic, prin care propagă idei narcisic-paranoide și anti-sociale, așa cum le-am descris mai sus. De aceea, unii dintre noi ne temem atât de mult de personalități precum Vladimir Putin sau Călin Georgescu, în timp ce alții pică în plasa vorbelor goale pe care aceștia au talentul de a le potrivi să sune frumos, proiectând asupra celorlalți propriile trăsături toxice.

Lecturează și articolul De Ce Eșuează Națiunile.

Națiunile sunt mai puternice în alianțe și uniuni, unde națiunile membre încearcă să coopereze în mod reciproc avantajos — este adevărat și este uman să fie așa. Totuși, această cooperare ar trebui să vină cu anumite limite de bun simț. Atunci când observăm că o țară se distinge mai curând prin corupție, crimă și represiune politică, un regim extractiv bazat pe abuz, în sensul prezentat în acest articol, decizia înțeleaptă ar fi să luăm distanță de o astfel de entitate unde lucrurile au degenerat și, implicit, apare riscul unei contaminări. Cooperare, da, dar nu cu oricine și nu cu orice preț. 

Desigur, țările cele mai abuzive și regimurile cele mai criminale au talentul de a se prezenta pe sine drept o culme a progresului și purității umane. Acestea și-au dezvoltat un aparat de propagandă eficient deoarece nu se pot baza pe fapte și realități propriu-zise. Dacă în țările democratice, cu regimuri liberale, fiecare cetățean este un ambasador de succes al propriei țări, regimurile dictatoriale naționaliste au nevoie de aparat de propagandă care să genereze percepții noi, mincinoase. Iar aici, semănarea confuziei este un succes în sine. 

(1) Imaginea Head in the Clouds, de Robert Șerban, via Pexels

Continue reading

tulburari de personalitate

Netflix: Jocul Văduvei

Uneori haosul este o problemă de talent nativ. Haosul tău îmi arată o mulțime de stegulețe roșii, până când nu voi mai reuși să le ignor. Pentru cei mai vulnerabili dintre noi, stegulețele roșii nu sunt de ajuns, dar viața nu îi lasă așa, neajutorați, ea le oferă timp de reflecție, în spatele gratiilor. 

☆ ☆ ☆

În caz că vă întrebați dacă mi-a mai atras atenția ceva de pe rețelele de streaming, răspunsul este, desigur, da. Mi-a atras atenția un film spaniol inspirat de un caz real. Numele filmului este în România Jocul Văduvei, și mi-a atras atenția prin câteva lucruri: nivelul de imoralitate al unor personaje, decăderea morală care apare uneori împreună cu vârsta mijlocie și criza asociata acesteia, și, nu în ultimul rând, dificultatea de a înțelege motivațiile profunde ale unora dintre aceste personaje.

Acest film nu este despre victima nevinovată, care își pierde viața pentru motive greu de înțeles — nu, este vorba despre călăii acesteia. Și înainte de a vă deconspira cine este victima și cine sunt călăii, aș dori să vă avertizez că în acest articol intenționez nu doar să deconspir identitatea acestor personaje ci și să le analizez din perspectiva a ce anume le motivează și le pune pe drumul crimei. 

Și dacă articolul v-ar putea răpi satisfacția de a descoperi pe cont propriu detaliile sinistre — dar totuși interesante ale acestei povești, chiar și așa merită să urmăriți filmul Jocul Văduvei. Fiindcă, în fond, văduva victimei este bănuită încă de la început că și-a ucis partenerul iar polițiștii au avut-o în permanență în centrul preocupărilor pe această tânără văduvă care încearcă să joace rolul femeii îndurerate care și-a pierdut partenerul prea devreme, dar indiciile spun o cu totul altă poveste. 

Văduva se numește Maria-Jesus, poreclită Maje și, în ciuda faptului că este o actriță desăvărșită — așa cum se vede la scena înmormântării partenerului, unde ține un discurs lacrimogen, polițiștilor nu le-a luat prea mult timp să descopere cât de bogată și complicată era viața ei sexuală. Astfel Maje, o tânără atrăgătoare care știe să-și pună în valoare calitățile fizice, are lipici la bărbați și se pricepe să-i facă să roiască în jurul ei. 

Mai mult decât atât, ea are tendința să-i folosească în avantajul propriei persoane cu toate că are relații sexuale simultane cu mai mulți bărbați. Realizez în timp ce scriu aceste rânduri că deja am menționat suficiente trăsături de personalitate luate parcă direct din manualul de diagnostic psihiatric, acolo unde este descrisă tulburarea de personalitate antisocială - cunoscută mai bine sub denumirea de psihopatie. 

Așadar avem pe de o parte această psihopată de manual care ar dori să pară doar o altă femeie independentă modernă extrovertită și decisă să-și trăiască viața fară compromisuri și fără a da socoteală nimănui. Pe de altă parte îl avem pe soțul care nu știa cu cine are de-a face și ce se ascunde în spatele femeii de care s-a îndrăgostit. Dar dacă ar fi să vorbim despre un triunghi conjugal tipic, îmi dau seama că nu e vorba despre un simplu triunghi — elementele prezente, aflate într-un haos sexual de nedescris, se acceptă reciproc deși nu înțeleg exact ce se întâmplă. 

Seamănă cu o orchestră unde fiecare cântă altă partitură iar dirijorul menține ordinea într-un mod dificil de înțeles, convingând membrii orchestrei că situația este normală și trebuie acceptată ca atare. O altă metaforă care îmi vine în minte este aceea a unei intersecții din Asia, unde nu se respectă absolut nicio regulă de circulație și pare că domnește haosul, însă pentru cei care iau parte la trafic este doar un alt mod de a defini normalitatea. Dar să revenim la cei implicați în acest haos!

Mai este un coleg de muncă tânăr și în formă care o ajută pe Maje cu gestionarea stresului și se antrenează cu ea, 😉 apoi este Daniel, tipul întâlnit la club (a întâlnit mai mulți tipi la petreceri), de care pare a fi atrasă cu adevărat gravitând oarecum în jurul său, și, în final, mai este și Salva (de la Salvador), un tip trecut de 40 de ani, în mijlocul unei mid-life crisis, care nu pare tocmai genul ei dar în mod interesant, are o relație cu acesta. Oare de ce? Să fie oare un bun instalator? Să fie oare un om cu experiență cu efect reconfortant și vindecător? 

De fapt o mare parte din film este dedicat relației dintre independenta Maje și fanul ei numărul unu — Salva. La început n-am înțeles relația lor și apariția lui Salva m-a bulversat. Ea pare că își caută alinarea în brațele bărbatului, în timp ce acesta este îndrăgostit până peste urechi. E clar că Salva este partea vulnerabilă din această relație iar hormonii nu îl ajută deloc să privească situația în mod lucid. Frumoasei Maje nu îi ia mult timp să îl transforme pe vulnerabilul Salva într-o mașină programată să ucidă pe oricine o supără pe prințesa lui. 

Conform dictonului, când ceva este prea frumos pentru a fi adevărat, probabil că nu este adevărat — dar asta nu îl împiedică pe bietul Salvador, cel cu creierul deep fried (adică prăjit) în hormoni să ia măsuri drastice împotriva soțului Majei, care va muri de mâna sa. Desigur, Salva nu știe că cel pe care l-a ucis este complet nevinovat — el crede că a salvat-o pe Maje de soțul abuziv și că va fi împreună cu ea, dacă tot și-a eliminat rivalul. 

Moartea soțului Majei pare insuficient motivată dar s-ar părea că există o motivație de ordin financiar — o moștenire și o pensie pentru văduve, lunară, de aproximativ 1000 €, ceea ce nu este de neglijat. Sigur, nu oricine poate ucide pentru a beneficia de o pensie generoasă din partea statului, dar hei, e mult mai ușor când trăiești cu această convingere că scopul scuză mijloacele! Încurcate căile Domnului, nu-i asa? 

Filmul ăsta mi-a lăsat tot timpul impresia că urmăresc o intrigă construită în stil film noir, așa cum erau filmele pe care le vedeam în copilărie — da, vedeam la TVR așa ceva, din când în când, deși erau doar 2 ore de program. Erau cu detectivi blazați, cu interlopi și vampe periculoase pentru care lumea era un teren de joacă iar binele reușea cu greu să precumpănească în acest univers corupt. 

Dacă m-a învățat ceva, filmul Jocul Văduvei, acesta este o lecție despre limitele pe care relațiile ar trebui să le aibă și care ar trebui discutate înainte ca respectiva relație să devină serioasă. De asemenea, am învățat cât de vulnerabili pot fi bărbații care traversează criza de la mijlocul vieții și cât de puternice pot fi femeile frumoase. Ceea ce nu înseamnă că ele ar trebui să folosească această forță pentru a stârni haos peste tot în jurul lor. Nu în ultimul rând, am învățat și faptul că unii ignoră stegulețele roșii, și de aceea vor vedea tot mai multe astfel de stegulețe iar prețul va deveni tot mai piperat! 

Am să vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă după săvârșirea crimei, dacă Maje a ajuns să se bucure de pensia de văduvă pentru care a muncit atâta vreme, și cum a reușit să mențină ordinea în tot acest haos pe care l-a construit ea însăși cu migală, făcând uz de talentul ei nativ. Nu în ultimul rând, mai aveți să descoperiți dacă a rămas cu Andres, sau cu Daniel, sau cu Salvador, ori cu tovarășul ei de muncă care o ajuta să se antreneze... 

(1) Imaginea Vamp de Pedro Dias, via Pexels

Continue reading

relatii

Arhetipul Mamei și Psihoterapia

Auto-susținerea și responsabilitatea față de sine reprezintă fundamentul sănătății psihice a persoanei, iar fiecare dintre noi este dator să dezvolte această latură protectoare și hrănitoare față de sine. Punctul de plecare este relația cu mama. 

☆ ☆ ☆

Psihologia lui Carl Jung este ceva cu totul ieșit din comun. De altfel, sistemul de idei generat de Jung, denumit de acesta psihologie analitică poartă amprenta genialității sale și a culturii sale remarcabile. În multe privințe, Carl Jung, care, în mod nedrept s-a aflat mereu în umbra lui Sigmund Freud, este superior acestuia prin pătrunderea psihologică și capacitatea de a trasa corespondențe între elementele de cultură universală și procesele subtile ale sufletului uman.

Pe când nu exista ChatGPT, creativitatea umană și-a spus cuvântul în mod decisiv în aria sănătății psihice — dacă Sigmund Freud aducea explicațiile sexuale în psihoterapie, iar Alfred Adler era un fel de socialist al cabinetelor care tratau problemele sufletului, în timp ce Carl Rogers te asculta empatic, ca un prieten devotat dar lipsit de personalitate, iar cognitivistul Aaron T. Beck a transformat psihoterapia într-un fel de inginerie a sufletului, ei bine la Carl Gustav Jung în procesul de vindecare descopereai... cultura universală.

Arhetipurile familiare din cultura universală — Eroul, Mama, Înțeleptul, Umbra, etc, își dădeau astfel mâna cu sănătatea psihică în beneficiul pacientului, iar procesul psihoterapeutic devenea, în sine, o formă de auto-descoperire și elevare spirituală prin cultură — ceva unic în aria sănătății mentale. Iată o foarte scurtă sinteză a arhetipurilor identificate de Carl Jung.

Lecturează și Întâlnirea cu Renegatul (2016), unde am detaliat experiența mea la workshopul Întâlnirea cu Umbra, susținut de psihoterapeutul analist Florin Vancea.

• EROUL — caută să-și demonstreze valoarea prin curaj și competență, prin înfruntarea răului. Exemple: Neo (Matrix), Făt Frumos, Luke Skywalker, etc.

• MAMA — reprezintă protecția celor vulnerabili, compasiunea și responsabilitatea. Exemple: Fecioara Maria, Sarah Connor (Terminator), etc

• UMBRA — reprezintă latura necunoscută din noi înșine care poate include impulsuri și instincte reprimate. Exemple: Darth Vader, Joker (Batman), Voldemort, Gollum, etc. 

• ÎNȚELEPTUL — o figură care asigură ghidaj moral, înțelepciune și cunoaștere. Exemple: Yoda, Pustnicul din Tarot, Merlin, Oracolul (Matrix) etc.

Sunt mult mai multe arhetipurile umane, la fel ca și laturile existenței noastre, și vă recomand să citiți despre psihologia lui Carl Jung dacă doriți să le cunoașteți în detaliu. În acest articol însă mi-am propus să vorbesc despre arhetipul mamei și câteva aspecte pe care nu le-am conștientizat până acum despre semnificația acestui arhetip pentru sănătatea psihică a persoanei și în mod particular a persoanelor cu tulburare de personalitate narcisică.

Carl Jung vedea arhetipul mamei ca un element important în procesul de individuație — sau auto-realizare / împlinire personală, dar și în procesele asociate sănătății psihice. Mai mult decât figura maternă care îți oferă protecție, hrană și care, în mod responsabil și devotat te ajută să crești, arhetipul mamei reprezintă și modul în care ai interiorizat această atitudine protectoare și responsabilă, transformând-o în auto-protecție și responsabilitate față de sine. 

Se spune că modul în care ți-a vorbit mama în copilărie devine vocea interioară care îți vorbește o viață întreagă — o voce blândă și înțeleaptă care te ajută să gestionezi provocările, sau poate, dimpotrivă, o voce intolerantă și aspră care te face aspru și intolerant cu propria persoană. Dar aceasta este o generalizare și depinde de fiecare dintre noi cum a ales să interpreteze acest stimul puternic și constant în perioada copilăriei. 

Cu toate acestea, ideea de auto-susținere și auto-responsabilitate reprezintă una dintre bazele sănătății psihice a persoanei și fiecare dintre noi este dator să dezvolte această latură protectoare și hrănitoare față de sine. Pentru unii ar putea fi mai ușor să facă asta dacă s-au bucurat de o astfel de atitudine din partea mamei — au văzut concret cum se face fiindcă mama lor le-a arătat-o măcar atunci când era în toane bune. Pentru alții în schimb, lucrurile sunt mai complicate. 

În videoclipul postat mai sus, filosoful israelian Sam Vaknin afirmă că în cazul celor cu tulburare de personalitate narcisică, relația deficitară cu mama a pus bazele unei relații problematice cu sine — mai exact, nu a contribuit la formarea unei atitudini generoase, auto-înțelegătoare, auto-responsabile și de auto-protecție, rezultatul fiind acela că persoana cu tulburare de personalitate narcisică așteaptă din exterior această susținere pe care și-o datorează ea însăși. 

Astfel, auto-susținerea devine narcissitic supply (hrana narcisiscă) — un fel de drog de care este dependent narcisistul și pe care îl așteaptă din partea celor din jur. Dacă nu primește această validare din exterior, din spațiul patologic (adică grupul de apropiați), oricine săvârșeșete acest păcat va cunoaște furia narcisică în ceea ce se cheamă smear campaign (campanie de denigrare). 

Lecturează și articolul Dicționar Pentru Narcis (2017), unde am realizat un dicționar de termeni, o sinteză a termenilor folosiți de Sam Vaknin pentru înțelegerea acestei tulburări de personalitate. Probabil că fiecare persoană cu o tulburare de personalitate ar putea beneficia de pe urma unei atitudini față de sine cum este cea despre care am vorbit în acest articol. Iată o sinteză care v-ar putea pune pe gânduri, în special dacă știți că aveți astfel de caracteristici sau cunoașteți pe cineva care se află în una dintre aceste situații. 

• T.D.P. BORDERLINE — în problema instabilității emoționale și a sentimentelor de abandon, ar putea beneficia în mod deosebit de o atitudine mentală generoasă și auto-protectoare, deoarece numai o mică parte din nevoile de îngrijire și protecție sunt responsabilitatea celor din jur. 

• T.D.P. DEPENDENTĂ — cu dificultățile sale de a lua decizii sau de a se descurca pe cont propriu pare să provină dintr-o relație deficitară cu mama, care, în ciuda protecției, nu a reușit să încurajeze în mod adecvat.

• T.D.P. EVITANTĂ — ar beneficia de puțina auto-susținere maternă în situațiile unde nu primește acea susținere din exterior, când teama de critică, umilire și respingere le blochează acțiunile necesare punerii în valoare a potențialului. 

• T.D.P. OBSESIV-COMPULSIVĂ — despre care se crede că are la bază o atitudine aspra și autoritară din partea părinților, vine cu misiunea de a lucra la dezvoltarea unei atitudini înțelegătoare cu sine, care să cultive relaxarea intra și inter-personală de care persoana cu această tulburare de personalitate are atât de multă nevoie. 

Îți recomand și articolele Adaugă Puțin Zahăr (2020), sau Prietenia cu Sine (2015), în care subiectul a fost tot relația cu sine din perspectiva lucrurilor pe care le putem face pentru a ne facilita auto-creșterea. 

Ca un gând de final, psihoterapia în sine poate fi văzută ca un proces prin care clientul deprinde abilități ce-i vor facilita creșterea, responsabilitatea, auto-susținerea, auto-înțelegerea și auto-protecția. Iar psihoterapeutul, deși activitatea sa este înțeleasă în diverse moduri (spre exemplu, ar putea sugera și arhetipul Înțeleptului, al Eroului, sau poate al Jokerului, în funcție de personalitatea terapeutului — sper să scriu un articol despre asta! ☺), este de multe ori un fel de mamă-surogat care asigură conținerea și suportul — probabil una dintre puținele profesii care oferă un astfel de cadru și un astfel de serviciu. 

(1) Imaginea Mother and Child, de Juan Carlos Leva, via Pexels

Continue reading

psihoterapie