Clientul ca Expert în Viața Ta

Un sfat pe care l-am primit de la o clientă pe când mă aflam în practica psihologică mi-a revenit în memorie de curând, când mi-am dat seama că, mai curând fără să-mi dau seama, nu fac altceva decât să îl pun în aplicare. 

☆ ☆ ☆

În consilierea psihologică pornim de la premisa că un client este expert în viața proprie. Dar o clientă pe care am avut-o in practica de consiliere m-a întrebat ce mi-am dorit să devin când eram copil. I-am răspuns că mi-am dorit să fiu chitarist solo într-o trupă rock. Da, eu sunt tipul acela introvertit care le lasă celorlalți centrul atenției dar își dorește cele câteva secunde în care te hipnotizează cu niște scamatorii tehnice de chitară care sună unic, fascinant și te fac să realizezi că muzica rock poate fi o chestie foarte serioasă, în sens artistic. 

Clienta mi-a recomandat pe loc să mă re-apuc de chitară. Atunci mi s-a părut exagerat — ceva la modul...  hei, oamenii au probleme... deși sunt convins că intențiile din spatele acestei recomandări erau cele mai bune. Povestea dez-îndrăgostirii mele de muzică este una mai curând tristă, ca o trezire la realitate, și este rezultatul unui complex de factori — în general explicațiile psihologice implică un complex de factori. 

Pe de o parte muzica rock a devenit mai puțin populară și asta nu era bine pentru cei care se gândeau la o carieră în acest domeniu — oricât ai iubi muzica, nu-ți dorești să ai gig-uri cu sălile goale. Apoi eu personal am fost marcat de șirul de decese stranii care afectează showbusiness-ul la acest nivel: Freddie Mercury (Queen - 1991), Kurt Cobain (Nirvana, 1994), Michael Hutchence (INXS, 1997), Steve Clark (Def Leppard, 1991). 

Pe aceștia i-am pierdut pe când eram adolescent dar poveștile despre decesele premature ale muzicienilor rock sunt literalmente interminabile. În mintea mea, muzica rock și excesul erau inter-conectate într-un mod fatal, profund. S-ar putea spune că m-am speriat de această legătură și, în mod evident, nu mă consideram destul de puternic încât să schimb eu paradigma. Dar acestea nu erau singurele probleme pe care le-am întâmpinat. 

În 1995, dacă nu aveai un profesor de chitară, erai pe nicăieri. Iubeam enorm acest instrument dar pare că întreg universul conspira pentru ca eu să nu fac ceea ce îmi doream. Aveam o chitară acustică superbă, cu sunet interesant, ușor metalic, pe care am primit-o cadou de la finii noștri — era un produs de calitate, pentru care sunt adânc recunoscător. E aproape straniu cât de mult apreciezi anumite gesturi frumoase după zeci de ani de când s-au întâmplat! 

Din păcate n-am știut niciodată să o acordez! Obișnuiam să alunec în lumea sunetelor ore întregi încercând să reproduc riffuri, solouri celebre sau să generez unele noi pe care le găseam inovatoare sau catchy. Îmi plăcea să cânt pe întuneric fiindcă sentimentul de scufundare era unul desăvârșit. 

Asta se combina în mod interesant cu descoperirea poeților simboliști (Bacovia, Macedonski) pe care îi găseam profunzi și rafinați, creatorii unor lumi noi și fascinante — descopeream cu aviditate unde te poate duce alegerea unor note sau a unor cuvinte. În plus, mi-au atras atenția întotdeauna muzicienii ieșiți din comun. Eram acel adolescent cu plete care privea totuși videoclipurile lui Mylene Farmer sau Sade până la capăt, pe nerăsuflate. În partea cu evadarea în universurile nedescoperite și magice ale artei lucrurile mergeau blană, cum ar spune unii. 

Partea delicată era aceea a lucrurilor pragmatice. Părinții mei nu știau dacă vor mai avea serviciu până anul viitor, România se afla într-o tranziție fără sfârșit de la comunism la capitalism și nimănui nu-i păsa că eu îmi doresc să-mi fac trupă rock. În final a trebuit să-mi agăț visurile în cui pentru o vreme și să mă orientez către planuri și obiective mai prozaice. Experiența renunțării la un vis este una tristă și, în cazul meu a fost graduală, silențioasă. 

Poate că nici măcar n-am fost pe deplin conștient de faptul că renunț la o parte din mine — partea artistică, creativă. Ulterior chestia asta din mine și-a făcut apariția prin intermediul literaturii, iar unii dintre voi mi-au citit cărțile Carnavalul Iluziilor și Prințesa Lupilor (vă amintiți de Amber Miles?). Pare că mereu vrea să iasă la suprafață într-un fel sau altul... În studiul psihologiei m-a atras imediat art-terapia iar studiul viselor, cărora le-am dedicat o lucrare de disertație, a reprezentat modul în care am luat contact cu acea parte din mine și totul a venit parcă de la sine. 

Dar pe nesimțite, a sosit timpul tehnologiei avansate, a aplicațiilor AI și mi-am dat seama cât de simplu este în ziua de azi să-ți pui în valoare latura artistică. Azi nu mai ai nevoie să știi să acordezi chitara — există o aplicație pentru asta. De asemenea, nu mai ai nevoie de profesor de chitară — există o aplicație care îți dă toate acordurile unui cântec iar pe internet poți să aprofundezi studiul teoriei muzicale. Iar dacă ai o idee muzicală, o încarci pe o platformă și AI-ul o transformă într-un potențial hit. 

Pentru un introvertit, dincolo de revoluția artistic-tehnologică este o adevărată revoluție personală deoarece asta îți reduce eforturile de adaptare inter-personală care, desigur, au farmecul lor, dar introvertiții s-ar putea lipsi de ele. Nu mai trebuie să-l aștepți pe Axl Rose vreo 3 ore, și să te cerți cu el când apare șprițuit deoarece este și șprițuit și arogant. Nu mai trebuie să dai anunț în ziar cum îți cauți trupă cu specific pe care ai putea-o găsi în alt oraș... În 2026 lucrurile se întâmplă diferit...

Revenind la sfatul pe care l-am primit de la acea clientă, zilele trecute mi-am cumpărat chitară acustică — arată cam ca în poza articolului. Și nu m-am înșelat în privința facilităților pe care ți le oferă tehnologia actuală. Aproape că îi invidiez pe tinerii de azi care au posibilitatea de a primi atât de mult cu eforturi atât de mici. Dar în afară de asta, mă bucur că încă pot beneficia de toate astea și sunt recunoscător pentru tot ce se întâmplă. În plus, mă bucur că le voi putea demonstra haterilor că nu sunt doar un jucător la păcănele (cum cred ei) și că pot genera și singur idei muzicale.  

(1) Imaginea Amber Miles, de Marius DeWolf, via Gemini

Continue reading

psihoterapie

Psihologia Comunismului

Există un sistem politic care depersonalizează și deposedează omul de imaginație creatoare. Iar când este nevoie de puțină inspirație, acesta își pune la punct aparatul de spionaj economic și își întinde tentaculele în țările unde creativitatea nu este un pericol social. 

☆ ☆ ☆

Potrivit autorului Cătălin Ranco Pițu, comuniștii nu au ajuns la putere în nicio țară prin câștigarea alegerilor. Nu este obligatoriu un neadevăr dar s-ar putea spune că au existat doar câteva excepții de la această regulă. Și anume regula preluării puterii prin brutalitate și vărsare de sânge. Comunismul reprezintă un sistem de organizare socială atât de diferit, în sensul deplasării în utopie (sau mai curând în distopie), încât doar brutalitatea l-ar putea institui. 

Vedem că azi, florile carnivore ale comunismului au început să înflorească pe rețelele sociale și probabil ar fi util să acordăm mai multă atenție aspectelor psihologice pe care le implică societatea de tip nou, așa cum i se spunea pe când eram eu copil — societatea de tip nou semăna mai curând cu o sectă dar eram prea mic să realizez. Pentru că timpul a trecut și am avut ocazia să înțelegem mai ambele forme de organizare, acum putem face diferența.

Comunismul este lăudat de unii pentru realizările sale, pentru că le oferea tuturor minimul necesar unei vieți, aproape decente: o locuință modestă cu camerele mici, de regulă la bloc, o mașină cu aspect comun, care nu trebuia să difere foarte mult de a vecinilor tăi, un loc de muncă, de regulă în industrie, care, tot la fel, seamănă în retribuție și condiții oferite și un concediu plictisitor care nu diferă de al vecinilor sau al colegilor de muncă. 

Ați înțeles, egalitatea era big deal, pe atunci, fiindcă asta era promisiunea supremă a comunismului — o lume în care nimeni nu trebuie să se simte inferior sau invidios. Pare că ideologii comunismului au considerat că asta e problema cea mai mare a umanității și trebuie eradicată, fără să se gândească că și invidia sau sentimentele de inferioritate ar putea fi bune la ceva, de exemplu ar putea să te pună la treabă, să te facă să visezi și să generezi lucruri noi și valoroase. 

Problema cea mai mare a sistemului comunist, din punctul meu de vedere era faptul că omul este deposedat de personalitate, de motivație și de imaginație creatoare. Erai format de mic ca o mică rotiță în angrenajul social iar misiunea ta era să te sacrifici pentru binele colectivității — tu nu contai, conta colectivitatea, în ansamblul ei. Dacă vi se pare că sună precum ideologia unei secte, nu vă înșelați deloc. 

Și chiar dacă ne simțim bine în grupuri, ne place să colaborăm și să ne completăm reciproc, omul este în esență o ființă egoistă iar după câteva generații de flagelați în numele binelui comun, nimeni nu mai credea în idealurile roz ale comunismului — așa a apărut revolta silențioasă, prin hoție. Statul îți lua dreptul de a avea o personalitate, o viață proprie, o răsplată adecvată pentru eforturile depuse, încât te simțeai îndreptățit să iei de la stat orice se afla în proximitatea ta: combustibili, materii prime, produse finite, produse alimentare, orice încăpea în servietă. 

Lecturează și articolele România (Re)devine Sectă și De Ce Eșuează Națiunile unde am abordat psihologia comunismului. 

Comunismul era o binecuvântare pentru persoanele șterse, lipsite de talent și pentru trântori — le oferea șansa unei vieți în rând cu lumea, în ciuda faptului că resursele personale erau limitate. De asemenea, persoanele lipsite de voință și cu un slab simț de orientare în viață, au putut beneficia de virtuțile comunismului deoarece statul le oferea un sens în viață pe care singuri nu l-ar fi găsit niciodată. Libertatea este o adevărată povară atunci când ești lipsit de talent, de voință și de capacitatea de a face diferența între bine să rău.

Din punct de vedere psihologic, comunismul se bazează pe câteva mecanisme fundamentale care vizează atât individul, cât și grupul:

• Colectivismul vs. Individualism: Psihologia comunistă promovează ideea că identitatea de sine este secundară apartenenței la grup. Succesul personal este privit cu suspiciune dacă nu servește întregului, ceea ce poate duce la o diluare a responsabilității individuale.
• Promisiunea Utopiei: Se bazează pe „psihologia speranței”. Oferă un sens existențial prin participarea la construirea unei lumi perfecte, fără clase, unde toate nevoile sunt împlinite. Acest scop nobil justifică, în mintea adepților, sacrificiile prezentului.
• Lupta de clasă (Mentalitatea "Noi vs. Ei"): Creează o coeziune internă puternică prin identificarea unui inamic comun (burghezia, exploatatorul). Acest mecanism psihologic de externalizare a vinei explică adesea furia colectivă și radicalizarea.
• Conformismul și Controlul: Pentru a menține ordinea, sistemul mizează pe frica de excludere și pe nevoia umană de a fi acceptat. Presiunea socială și supravegherea constantă duc la „dubla gândire” (conceptul lui Orwell), unde individul acceptă public o realitate de care se îndoiește în privat.
• Egalitarismul radical: Psihologic, acesta răspunde resentimentului față de inegalitate. Totuși, ignoră adesea nevoia umană de recunoaștere a meritului personal, ceea ce poate duce la demotivare și apatie.

Unii admiră sistemul comunist din China. Dar China a reușit să se dezvolte prin fake-uri, prin producție realizată în condiții dubioase, pe vapor, de exemplu. Nu v-ați întrebat niciodată de ce China, care beneficiază de o resursă umană generoasă, nu a reușit să pună în valoare creativitatea aceastei resurse umane? De fiecare dată când sistemul comunist are nevoie de puțină inspirație, acesta își pune la punct aparatul de spionaj economic și își trimite tentaculele în țările unde creativitatea nu este privită ca un inamic public sau pericol social. 

Spionajul economic a fost un element esențial al dezvoltării industriale în timpul lui Ceaușescu, Securitatea fiind utilizată masiv pentru a obține tehnologii occidentale. Misiunile vizau achiziția de informații speciale din țările capitaliste pentru a susține industria și proiectele militare, investindu-se resurse enorme în acest scop. 

• Obiective: Achiziționarea de tehnologii avansate, utilaje, planuri industriale și brevete pentru a reduce decalajul față de Occident și a stimula dezvoltarea industriei românești.

• Structuri implicate: Principalul instrument a fost Departamentul Securității Statului (DSS), în special unitățile de spionaj extern, care acționau sub acoperire diplomatică sau comercială.

• Ținte: Țări din Occident, în special SUA, considerate surse principale de inovație tehnologică.

• Contex: Spionajul economic era strâns legat de contraspionaj și de necesitatea de a susține o economie centralizată, care avea dificultăți în a inova pe cont propriu. Sursa: Petre Opris „Armată, Spionaj și Economie în România (1945-1991)”

Așadar, sistemul comunist are unele probleme despre care nu se vorbește suficient în zilele noastre. Nostalgicii menționează așa zisa siguranță a zilei de mâine, în sensul că partidul se îngrijea (în locul tău) ca toată lumea să aibă strictul necesar și nimic mai mult decât atât. Dar este probabil peste puterea lor de înțelegere faptul că sistemele comuniste au picat din cauza unor probleme sistemice fatale: lipsa competitivității care își are originile în sufocarea creativității, demotivare și depersonalizare.  

Urmăriți această confesiune a torționarului comunist Franz Țandără pentru a înțelege mecanismul opresiv al dictaturii comuniste și magnitudinea  răului acelor vremuri. 

Când oamenii sunt la fel de slugarnici  — deoarece acesta este secretul succesului în societatea comunistă, ei devin și la fel de (puțin) creativi. Nimeni nu are nevoie de creativitatea ta în sistemul comunist. Trebuie să muncești, nu să gândești și cu atât mai puțin să visezi. Iar dacă o faci, ei bine, nu interesează pe nimeni ce ai gândit sau ai visat dumneata. La începuturile comunismului războiul cu intelectualii era unul pe cât de real, pe atât de cinic. 

Intelectualii erau pur și simplu exterminați fiindcă erau singurii capabili să înțeleagă pericolul comunist. Probabil că această apetență de a-ți extermina valorile — un fel de eroare de sistem, a reprezentat chiar motivul pentru care comunismul a cedat sub propria sa greutate.

(1) Imaginea Comunism, de Marius DeWolf, via Gemini

(2) Opriș, P., Armată, spionaj și economie în România (1945-1991), editura Trei, 2021

Continue reading

psihologie sociala

Manosfera și Masculinitatea Toxică

Ce este manosfera? Ar putea fi genul de soluție extremă prin care scăpăm de paianjeni cu ajutorul ciocanului. Așa cum este ineficient și contra-productiv să elimini paianjenii cu ciocanul, tot la fel este să combați cultura woke cu ajutorul manosferei. 

☆ ☆ ☆

Unii consideră că manosfera reprezintă o speranță pentru salvarea masculinității. Alții văd manosfera ca pe o schimonosire a masculinității prin întoarcerea la modelele sociale ale trecutului și îmbrațișarea formelor tribal-abuzive pe care bărbăția le lua pe atunci ca și când ar fi de dorit. Am și eu o opinie în legătură cu asta pe care o voi împărtăși spre finalul articolului. Până atunci, niște detalii tehnice și câteva impresii pe care mi le-a lăsat documentarul despre manosferă de pe Netflix. 

Manosfera reprezintă o reunire a curentelor de gândire și trăire emoțională venite din zona bărbaților tineri, care, firește, au probleme de adaptare socială, deoarece tinerețea vine cu provocări multiple. Nu spun că sunt provocări doar pentru bărbați. Dar așteptările din partea lor sunt mari, poate puțin mai mari deoarece, spre comparație, o femeie își poate dori sau nu să intre în câmpul muncii — este o problemă de alegere personală care le îmbunătățește perspectivele și statutul. Ea poate să fie casnică și mamă cu normă întreagă și probabil că nimeni nu o va judeca. 

Pentru bărbați în schimb, există doar așteptarea ca ei să performeze în câmpul muncii, și, pentru că sunt bărbați, să performeze mai bine decât partenerele lor. Acest context face viața bărbaților tineri, lipsiți de experiență pe piața muncii destul de dificilă. La asta se adaugă și dificultățile întîmpinate în relațiile intime, de asemenea normale.

De aici și aceste orientări oarecum disperate ale bărbaților către stiluri de gândire care, poate, le oferă o supapă, fără însă a le rezolva problemele. 

• INCELII — reprezintă o categorie distinctă de bărbați tineri care se simt respinși, au probleme emoționale mari și se descurcă greu în relațiile intime. Ei par să fi ajuns (prematur) la concluzia că nu sunt suficient de atrăgători și sunt plini de amărăciune din această cauză. Mai mult, ei le disprețuiesc pe femei și consideră că ele sunt sursa problemei, fiind emancipate și pretențioase. 

Lecturați și articolul Ce Este un Incel unde am descris în detaliu acest fenomen social. 

• MGTOW — reprezintă abrevierea de la men going their own way, și se referă la acea categorie de bărbați tineri și singuri care își văd de treaba lor. Ceea ce înseamnă că, având valori tradiționale, au ales să se descurce fără ajutorul femeilor și, în special, fără a se afla într-o relație intimă cu vreuna, acuzându-le de intenții manipulatoare și egoiste. Aceștia au un soi de aroganță superioară în relație cu femeile, evitându-le și folosindu-le atunci când au ocazia. 

• ACTIVIȘTII PENTRU DREPTURILE BĂRBAȚILOR — probabil le sună amuzant fetelor și femeilor deoarece ele nu percep vreo violare a drepturilor bărbaților, în comparație cu drepturile femeilor care încă sunt nesocotite, în ciuda progreselor înregistrate. Totuși acești activiști consideră că tații sunt nedreptățiți, în special în justiție, din cauza biasului existent la acest nivel. 

• ARTIȘTII AGĂȚATULUI — (sau pick-up artists) ca furnizori de servicii, fac și ei parte din măruntaiele manosferei având rolul de a da încredere tinerilor bărbați prin intermediul unor rețete de agățat sau învățăndu-i cum să se comporte pentru a avea succes pe toate planurile, desigur și în plan romantic. 

• ANTI-FEMINIȘTII — fac și ei pare din acest ecosistem al manosferei și îi recunoaștem după dorința de a combate mișcările feministe, pe care le consideră nu doar abuzive ci și motivate de ură. 

• TINERII RELIGIOȘI — care probabil fac parte din manosferă fără să-și fi dat seama. Numeroși tineri debusolați de viața complicată a tânărului adult occidental, este atras de ortodoxie sau de islam, în special de biserica ortodoxă rusă care are filiale în multe locuri din lume. Băieții care s-au îndreptat în această direcție își doresc și ei să fie masculini, adică dominatori, în special cu femeile. 

Există un documentar pe Netflix numit Luis Theroux — În Interiorul Manosferei, unde puteți cunoaște câteva detalii esențiale despre ce este manosfera și cum se manifestă. Iată câțiva termeni cheie care definesc manosfera. 

• CULTURA APARENȚELOR — se manifestă în preocuparea pentru întărirea musculaturii, proiectarea forței și a succesului. 

• MASCULINITATEA TOXICĂ — comportamental, masculinitatea toxică se vede în agresivitate și comportament dominant, dictatorial, în special în relație cu femeile. La nivel mental masculinitatea toxică vine cu acest set de convingeri: bărbatul este superior, are drepturi pe care femeile nu le au și prin agresivitate și comportament dominant își poate impune punctul de vedere.

• GUSTUL PENTRU CONSPIRAȚII — manosfera este un teren fertil pentru așa ceva iar conspirația-mamă, dacă putem spune așa, este cea referitoare la Matrix, care in România cred ca a devenit SISTEMUL. Ei bine, Matrix nu dorește ca tu, ca bărbat tânăr, să ai succes. Asta sună și ca o scuză bună pe care o poți lătra atunci când te întreabă lumea de ce există atâtea anchete și procese împotriva ta.

• MISOGINISMUL DEGHIZAT — în ciuda faptului că influencerii afirmă mereu că iubesc femeile, ei își arată lipsa de respect față de acestea în diverse moduri: lipsirea de drepturi, relații extra-conjugale, comportamentul dictatorial.

• CONTRADICȚIILE — din perspectivă axiologică, manosfera este o îmbinare stranie între valorile tradiționale și cele consumeriste: bărbații pot avea o familie cu roluri tradiționale dar pot duce și un stil de viața libertin, ei pot să creadă în Dumnezeu și auto-îmbunătățire și stil de viață sănătos dar pot să aibă și o companie care se ocupă cu video-chatul sau eventual să facă trafic de persoane. 

• HOMOFOBIA — este o trăsătură destul de pregnantă a manosferei care pare să vină din direcția laturii religios-tradiționale a curentului. 

• FASCINAȚIA PENTRU DICTATORI — manosfera îi vede pe dictatori drept bărbați adevărați deoarece aceștia proiectează forță și energie masculină, așa cum o înțeleg influencerii respectivi. De asemenea, idealul acestora este  acela de a deveni un mic dictator. 

Chiar dacă manosfera nu are o ideologie conturată crystal-clear pare că aceasta nu percepe vreo diferență între masculinitatea toxică și energia masculină. Și chiar dacă manosfera are și părți bune, despre care documentarul de pe Netflix nu vorbește suficient (cum ar fi stoicismul emoțional inspirat de filosofia stoică și faptul că oferă încredere tinerilor debusolați, poate și un stil de viața fără vicii), această promovare a imaginii bărbatului adevărat cu trăsături dictatoriale, găsesc că este periculoasă. Iar efectele se văd. Spre exemplu, dvs nu aveți impresia că de când cu această manosferă, trăim într-o lume a rachetelor, a exploziilor și a distrugerii?

Deloc întâmplător, idolii influencerilor manosferei, Vladimir Putin și Donald Trump, pe care aceștia nu se sfiesc să-i susțină cu fiecare ocazie, se află la originea acestor confruntări armate care nu se mai sfârșesc. Manosfera a transformat lumea într-un loc în care cooperarea nu mai primește nicio șansă. Cooperarea nu atrage atenția iar fără atenție, faliment scrie pe noi. 

În schimb conflictul și bravada, circoteca de dragul spectacolului, au devenit politică de stat. Manosfera a susținut liderii fasciști și încă o mai face, iar manosfera în sine ar putea fi doar o altă haină pe care a îmbrăcat-o fascismul. De altfel, există similitudini importante între ideologia manosferei și fascism: cultul bărbăției agresive, al inegalității naturale, gustul pentru conspirații și auto-victimizarea (femeile ne asupresc). Cu alte cuvinte, dacă manosfera și-ar constitui un partid politic, probabil acesta ar fi profund fascist. 

Lecturați și articolul Fascismul și Măștile Sale, unde am descris această ideologie toxică. 

O altă fațetă periculoasă a manosferei a fost sesizată de femei: influencerii manosferei nu au nicun respect pentru femei, așa cum, în general, respectul pe care îl afișează vreodată este pentru cei ca dânșii sau față de dictatori precum Putin și Trump. Îi auzi vorbind despre felul cum femeile n-ar trebui să voteze și locul femeii este acasă (ca să nu spun la cratiță). Mai mult decât atât, convingerea profundă a acestora este că femeile își doresc un dictator care să fie un bun furnizor (provider) pentru familie și să le abuzeze ocazional, emoțional sau fizic.

Cred că avântul pe care l-a luat acest concept se datorează exceselor probabil neintenționate ale curentelor dominante anterioare —vezi cultura woke. Doar că această soluție pe care au identificat-o tinerii bărbați de azi reprezintă un exces în sine. Este genul de soluție de tip uciderea paianjenului cu ciocanul, dacă-mi permiteți această metaforă. Așa cum este total ineficient să scapi de un paianjen cu ajutorul ciocanului, tot la fel este ineficient și contra-productiv să scapi de cultura woke cu ajutorul manosferei. 

(1) Imaginea Influencer, by Marius DeWolf, via Gemini

Continue reading

retele sociale

AI-ul și IQ-ul artistic

Este inteligența artificială un înlocuitor al creativității umane sau mai curând un amplificator al acesteia? În timp ce experimentam cu AI-ul și în timp ce mă confruntam cu diverși detractori ai creației potențate de AI, am descoperit termenul de IQ artistic. Ce este acesta?

☆ ☆ ☆

În caz că vă doreați și alte știri tulburătoare despre inteligența artificială... un studiu realizat de curând în Republica Cehă a descoperit faptul că nudurile generate prin inteligența artificială sunt preferate nudurilor reale în ce privește atractivitatea lor. Deși subiecții erau capabili să sesizeze că nudurile reale erau realiste în comparație cu cele generate prin AI, totuși, cele generate prin AI câștigau la capitolul atractivitate sexuală și satisfacție estetică. 

Știți că nu-mi place să prezint designul experimentelor și o fac foarte rar, deoarece nu asta este misiunea Psihopediei. Dacă preferați astfel de detalii le puteți descoperi pe situl PsyPost. Este mult mai interesat să discutăm despre implicațiile acestor descoperiri. Spre exemplu, pe măsură ce continuă acest asalt al AI asupra omenirii, este foarte probabil ca imaginile idealizate generate artificial să modifice percepțiile asupra propriei atractivități cât și așteptările noastre în ce privește atractivitatea celor din jur — nu de alta dar AI-ul nu generează (deocamdată) bebeluși și noi deja aveam o problemă cu natalitatea.

Evident, ne luptăm cu acest fenomen de ceva timp, deoarece modul cum ne prezentăm pe rețelele sociale este filtrat în mod excesiv, generând așteptări nerealiste și adesea tulburând în fel și chip sănătatea mentală a celor vulnerabili. Revenind la discuția despre implicații, trebuie să conștientizăm faptul că AI pare că înțelege care sunt elementele care declanșează un răspuns favorabil în creierul uman și modul în care acest răspuns favorabil poate fi obținut. 

Și dacă se întâmpla asta la nivel de instincte primare, oare, prin extrapolare, nu s-ar putea întâmpla și în ce privește arta generată prin intermediul AI? Probabil că da. Am avut de curând o discuție destul de aprinsă cu domnul Remus Cernea care a publicat un articol pe contul său de Facebook în care se străduia să desființeze orice încercare a unora ca mine de a se considera artiști sau creatori de artă. Am considerat că este o problemă de reticență în fața noului — ceea ce este trist venind din partea unui rocker. 

Ce este arta? Producțiile muzicale realizate de AI sunt sau nu artă? 

Există diferențe fundamentale între o creație artistică umană și o simulare computațională realizată de AI la o simplă solicitare descriptivă din partea unui om. De aceea, opinia mea filosofică despre deosebirea dintre actul de creație artistică autentic și orice simulare computerizată a artei este aceasta:

Ar trebui să considerăm artă doar acele creații care declanșează o emoție estetică și în creatorul de artă, nu doar în receptorul unei opere. Din această perspectivă, arta creată de AI nu ar trebui considerată artă în sens deplin. Este doar imitație matematic-algoritmică, bazată pe creații autentice anterioare din care simulează noi creații, fără însă a exista vreo conștiință și vreo emoție în „actul creator”. (...)

Întrebarea este: dacă scrii un text pentru AI în care să îi ceri să îți „creeze” o baladă de genul Nothing Else Matters și AI-ul chiar generează o astfel de piesă care sună excelent, vei considera sau nu piesa respectivă ca fiind o operă de artă? Întrebarea se referă la situația când producția AI este generată fără o contribuție de ordin muzical din partea unui om. (Sursa: Remus Cernea, Facebook)

 

Răspunsul d-lui Cernea la această întrebare a fost că orice produs artistic generăm prin AI, oricât de mult ne-ar impresiona sau oricâte emoții ar genera în noi, nu poate fi considerat artă și cu atât mai puțin artă de valoare. Motivul identificat de dumnealui este absența conștiinței, a intenționalității și a emoției creatoare. Am încercat să-i explic faptul că, viziunea artistică pe care o conține acel prompt (intrucțiune pe care o dai aplicației AI) este la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât produsul activității artistice. Și am avut ocazia să descopăr faptul că domnul Remus Cernea este extrem de inflexibil, ca să nu spun încăpățânat. Iată și răspunsul meu:

1. Cred ca este foarte relevant faptul ca dvs nu aveti experienta cu AI-ul deoarece va dati cu parerea despre ceva ce nu cunoasteti, nu intelegeti si nu puteti fi indreptatit sa emiteti opinii in legatura cu acel ceva.

2. Dvs nu stiti cata dedicatie, cat efort creativ, cat stil personal si cata maiestrie sunt necesare in aparitia unei creatii potentate de AI tocmai fiindca va lipseste experienta cu AI.

3. Am tot incercat sa va explic faptul ca indiferent de preconceptiile pe care le au unii cu privire la creatia potentata de AI, calitatea rezultatului va depinde decisiv de variabilele individuale (care vin prin contributie UMANA).

4. Nu e ca si cand daca ne-am apuca amandoi sa facem cu AI un cantec despre algele marine ar iesi ceva asemanator (fiindca, asa cum reiese din interpretarea dvs, nu conteaza decat ceea ce decide aplicatia AI). Va garantez ca se va vedea in rezultatele noastre personalitatea fiecaruia dintre noi si gusturile noastre muzicale (deci un stil, un concept si, eventual, timpul investit - iata cum pica argumentele dvs!)

5. Gasesc ca argumentele aduse de dvs cu privire la valoarea artistica a creatiei potentate de AI sunt bazate in totalitate pe preconceptie pe care incercati sa o prezentati drept "principiu". Potrivit acestui principiu munca de contabilitate este valoroasa pentru ca se face cu creionul si hartia si lipsita de valoare daca se face cu ajutorul calculatorului.

6. Veti spune ca munca de contabilitate nu implica creatie si creativitate. Bun, dar ce ar fi solourile lui Kirk Hammet fara pedala wha-wha? Sau ce ar fi Little Wing a lui Hendrix fara whammy bar? Cum de nu interfereaza aceste elemente cu "principiile" dvs?

Chiar daca nu voi reusi niciodata sa va demonstrez ca nu exista vreo diferenta intre creativitatea umana si creativitatea umana potentata de AI (probabil imposibil) gasesc ca am adus destul de multe argumente in favoarea ideii ca AI este mai curand un catalizator al creativitatii umane decat un fals, si atat, asa cum incercati dvs sa ne convingeti. A putea sa experimentezi, sa combini, sa imaginezi diferite combinatii de stiluri si influente reprezinta o sansa care li se ofera celor preocupati de creatie muzicala. Faptul ca AI-ul genereaza un rezultat direct al acestor concepte si viziuni artistice este un fapt remarcabil. Persoanele creative vor iubi la maxim aceste aplicatii, daca nu cumva vor fi oprite de comentariile "principiale" (adica pline de preconceptii).

Există deja studii care susțin faptul că există o puternică prejudecată la nivelul percepției publice în ce privește valoarea artistică a produselor activității obținute prin intermediul AI. Cu toate acestea, oamenii ar fi dispuși să aprecieze astfel de produse dacă nu ar ști că acestea au fost generate prin intermediul AI. Motivul pentru care se întâmplă asta este acela că efortul, intenționalitatea și măiestria umană au fost în mod tradițional asociate cu valoarea artistică. 

Bine, există părinți care detestă artiștii și s-ar îngrozi să audă că ți-ai găsit unul și vreți să vă căsătoriți, dar asta este cu totul altă discuție! Totuși, în privința artei, vrem să avem de-a face cu ceva făcut de om. Din experiența proprie vă pot spune că este ușor să generezi, prin AI, artă de proastă calitate. Ca și un artist propriu-zis, dacă ai standarde și o viziune artistică (deci intenționalitate), pierzi poate la fel de mult timp ca și un artist care se chinuie să găsească linia melodică potrivită (deci efort). Doar intrumentele pe care le folosești sunt altele.

În final, artistul cu aplicația AI, fie din exasperare, fie pentru că a avut noroc (ceea ce se poate întâmpla și artiștilor normali dar la ei se numește inspirație) ajunge să se mulțumească cu a 50-a versiune a cântecului care nu este excepțională. Apoi artistul dă o comandă greșită și aplicația generează o chestie absolut genială care a apărut absolut întâmplător, ca urmare a unei apăsări de buton greșite... dar tot pornind de la niște instrucțiuni. Ceea ce, așa cum spuneam mai sus, i se poate întâmpla și artistului tradițional.

Explorarea și experimentarea sunt importante în ambele forme de artă. Nu aș vrea să vă iluzionați în mod inutil. În primul rând trebuie să vă placă ce faceți. Poate vă place mai mult să urmăriți o partidă din campionatul de fotbal ori să urmăriți Netflix. Tot respectul! Și eu sunt la fel ca dvs. Dar sunt importante standardele și da, este important efortul. Impresia de facil este falsă. Impresia că oricine poate face artă prin AI este o iluzie. 

De altfel, cele mai bune rezultate în acest domeniu sunt obținute tot de artiști. Atunci când AI devine un amplificator al creativității și al abilităților artistice, rezultatele pot fi impresionate. Dar AI-ul nu poate fi un înlocuitor al creativității, nu poate înlocui simțul artistic, viziunea artistică sau gustul pentru artă, cultura generală artistică, familiarizarea cu diferitele modalități și stiluri de expresie artistică, cu diferiți creatori din domeniu — ceea ce am putea numi IQ-ul artistic, deși poate înlocui anumite abilități specifice fiecărui domeniu artistic pentru care unii se pregătesc și se perfecționează timp de zeci de ani. 

Ca să-l parafrazez pe Eminescu, e ușor a scrie versuri când nimic nu ai a spune. De fapt, nu este ușor deloc, dimpotrivă! Și dacă crezi că AI-ul te va ajuta, te înșeli amarnic. În rest, există probleme legate de fricile în ce privește cine controlează pe cine (mașina pe om sau vice-versa), există preocupări etice și există multe alte probleme cauzate de reticența în fața noului, care, cel mai probabil, vor dispărea odată cu desensibilizarea noastră progresivă și odată cu împrietenirea noastră cu aceste noi forme de activitate umană. Cred că și domnul Cernea este stăpânit de astfel de prejudecăți sau frici.  

Și deoarece suntem pe un blog de psihologie, poate nu ar trebui să subestimăm posibilitatea de a introduce aplicațiile AI în ceea ce numim art-terapie. Sigur, este prima dată când auziți așa ceva dar această idee merită explorată. Pe de o parte intervine ideea de evaluare a clienților prin produsele activității lor care, probabil vor suna sau vor arăta mai bine decât ce am văzut eu în grupurile de art-terapie. Pe de altă parte, nu văd de ce nu ne-am putea bucura de virtuțile eliberatoare sau terapeutice ale artei generate prin intermediul AI. 

(1) Imaginea My Name is Amber, de Marius DeWolf, via Gemini

(2) PsyPost (acc. 17.03.2026), AI generates nudes that outrank real photographs, website: PsyPost.org

(3) National Library of Medicine, (acc. 17.03.2026), Humans versus AI: whether and why we prefer human-created compared to AI-created artwork, website: NCBI

Continue reading

muzica

Revoluția Masculinității Toxice

Probabil că ați observat și voi, violența este la modă (iar). În fiecare zi vedem consecințele modelelor care practică violența și scapă nepedepsite sau chiar obțin niște recompense pentru violența etalată. Trăim într-o supă a violenței și bănuim cine este bucătarul șef.

☆ ☆ ☆

În timp ce noi deveneam conștienți de chestiuni precum masculinitatea toxică, agresivitatea cronică (ca o componentă a unor tulburări de personalitate sau a unor tulburări afective, dar și ca sursă de probleme sociale în sine), în timp ce deveneam conștienți de impulsivitate, lipsa auto-controlului și de celelalte elemente ale aceluiași spectru de probleme mentale, iar unii dintre noi chiar luau măsuri concrete în acest sens, frecventând workshopuri, vizionând videoclipuri și lecturând articole sau cărți, ei bine, pare că ceva s-a schimbat... 

Unii cred că Vladimir Putin a pus capăt pandemiei — prin aceea că oamenii au acum ceva mai serios de discutat decât COVID19, cum ar fi războiul din Ucraina. Desigur, aceasta este o aberație iar psihologic vorbind, este o corelație iluzorie — în sensul că s-a stabilit o relație de cauzalitate între două evenimente succesive care nu au absolut nicio legătură între ele. Eventual, este posibil ca Putin să fi așteptat să dezvoltăm o imunitate de grup, care se presupune că a apărut undeva la începutul anului 2022, pentru a-și putea începe invazia în condiții de siguranță, dacă putem spune așa. 

Deci nu, Putin nu a pus capăt pandemiei iar, ca fapt divers, în cele mai populate zone din Rusia oamenii au fost vaccinați fix ca vitele — prin urmare Putin nu ar trebui să fie eroul dvs., ca anti-vaccinist ce sunteți. Dar înțeleg că acestor persoane le place Putin, deoarece el întrupează un tip de anti-erou care le-a redat speranța în masculinitate, așa cum o înțeleg dânșii. De altfel dumnealor, li s-a părut multă vreme că acea corectitudine politică, care își avea derapajele sale, de ce să nu recunoaștem, le extermina în mod sistematic masculinitatea în timp ce le oferă femeilor și minorităților prea multe drepturi. 

Acum, după cum observați, s-a cam terminat cu tot ce înseamnă corectitudine politică, deoarece unii dintre noi ne zbatem să restabilim diferența între bine și rău în timp ce restul au îmbrățișat răul ca pe o formă de rebeliune împotriva unei societăți care le cerea prea multe eforturi de adaptare. Mai mult, aceștia din urmă consideră că relațiile de forță pe care se baza societatea patriarhală tradițională ar trebui să ocupe un loc în viața noastră, chiar și dacă rezultatul este abuzul, inechitatea și violarea oricăror reguli stabilite anterior. 

Prin urmare, acum nu ne mai preocupă nici corectitudinea politică, nici workshopurile de dezvoltare personală în care învățam despre auto-control și o viață eliberată de dictatura impulsurilor distructive deoarece, avem, de la cel mai înalt nivel semnale de liberalizare a furiei și de autorizare a violenței. Dacă în trecut ne străduiam să scăpăm de furie și agresivitate acum am descoperit că este suficient să-i convingem pe ceilalți că acestea erau justificate — știți argumentul cu fusta prea scurtă, nu-i așa? 

Și toate acestea se datorează, desigur, lui Vladimir Putin, care ne-a scăpat și de plandemie, dar și de corectitudinea politică impunând această modă a violenței fără margini — căci SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE, sau cel puțin așa cred psihopații. În plus, PROPAGANDA SCUZĂ MJLOACELE, și pare că lumea s-a umplut de propagandiști. 

Unii sunt plătiți să afirme că violența lui Putin este justificată istoric, antropologic, natural, precum și de faptele din trecut ale tuturor celorlalți — ceea ce numim what-about-ismul cinic rusesc. Pe scurt, istoria ne oferă licență pentru a fi animale. În afară de propagandiștii plătiți, restul fac propagandă putinistă gratuită din motivele prezentate mai sus. Căci, ca să-l parafrazez pe Mike Tyson, fiecare are un plan de emancipare a bărbaților până când primește un pumn în gură. Acel pumn în gură ni l-a dat Vladimir Putin. 

Putin a demonstrat că poate să pună în fapt cele mai absurde și violente acțiuni și că nimeni nu-i poate face nimic, ceea ce unii percep drept o formă de masculinitate — poate chiar o revanșă a masculinității împotriva corectitudinii politice și a eforturilor de civilizare care ni se cereau în urmă cu doar câțiva ani.  Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată care ar putea fi consecințele acestei revoluții a masculinității toxice. Mă refer la impactul ei asupra fiecăruia dintre noi. 

Ei bine, această revoluție a masculinității toxice care eclipsează înțelepciunea, bunul simț, diplomația și noblețea umanistă nu poate avea decât consecințe toxice la nivel micro-social — asupra grupurilor sociale, familiilor și indivizilor. Desigur, ceea ce afirm acum este o speculație bazată pe ideea de putere a exemplului și învățare socială sau învățare vicariantă. Oamenii chiar învață din exemplu, și în ziua de azi acest exemplu nu trebuie să fie direct — contactul nostru cu exemple de tot felul, din întreaga lume, este facilitat de mass-media și de social-media. 

Învățarea vicariantă este un proces psihologic prin care o persoană dobândește noi comportamente, abilități sau răspunsuri emoționale prin simpla observare a unui model (altă persoană), fără a trece direct prin experiența respectivă. Acest tip de învățare bazat pe observație și empatie, parte a teoriei socio-cognitive, permite achiziționarea de cunoștințe prin observarea consecințelor (recompense sau pedepse) aplicate modelului.

Ei bine, atunci când observăm că modelul se comportă ca un animal (ucide, violează, fură, etc) și nu pățește nimic, dimpotrivă, primește niște teritorii, niște medalii și niște generoase sume de bani, acest comportament poate deveni o alternativă viabilă și poate fi luat în considerație pentru rezolvarea de probleme personale curente. Prin urmare, putem lansa ipoteze cum ar fi următoarele. 

Un model de masculinitate toxică care își pune amprenta asupra unor largi părți din societate ar putea influența copiii să devină mai agresivi și lipsiți de înțelegere unii cu alții, ar putea influența soții să devină mai intoleranți, ducând astfel la recrudescența violenței domestice, ar putea influența colegii de serviciu să-și rezolve problemele prin scandal, ar putea influența unele celule teroriste să adopte tactici și operațiuni letale și da, ar putea inspira anumiți șefi de state să inițieze acțiuni militare similare. 

Și pe undeva, cu tristețe, constat că tabloul acesta ne este de fapt familiar — au apărut cazuri de copii care s-au kilărit între ei, au fost atentate teroriste de o cruzime fără margini, au fost răpiți șefi de state și au apărut războaie noi. Omenirea pare c-a luat-o razna și, oricât am dori să ignorăm ori să minimalizăm ceea ce se întâmplă zi de zi, aceste semnale ajung la noi în fiecare zi. Sigur, violența a făcut mereu parte din repertoriul comportamentului uman, există numeroase alte surse și explicații, dar faptul că trăim zilnic în această supă a violenței pe care ne-a gătit-o Putin nu poate fi nici evitată și nici rămâne fără consecințe. Ne-am săturat cu toții de ea dar soluția nu este să-l recompensăm pe bucătar.  

(1) Imaginea Nightmare, de Chris F, via pEXELS

Continue reading

viol

Cine Este Mariano Barbacid?

Înfrângerea se transformă în victorie iar victoria devine înfrângere cu multă ușurință. Este o problemă de întrebuințare a pieselor de șah. Așa cum pierzătorii au nevoie de încurajări, poate cea mai subtilă nevoie psihologică a câștigătorilor este să fie aduși cu picioarele pe pământ.

☆ ☆ ☆

Fiindcă blogul Psihopedia este și un blog despre personalități și oameni, m-am gândit să vă prezint cazul domnului Mariano Barbacid. Probabil că nu ați auzit despre dumnealui și asta e păcat deoarece povestea lui este remarcabilă, aproape la fel de interesantă ca și descoperirile și activitatea sa științifică. Ei bine, Mariano Barbacid este un cercetător din Spania care și-a dedicat activitatea descoperirii unui leac pentru cancerul pancreatic.

Cancerul pancreatic este cunoscut și sub denumirea criminalul silențios — sugerată de faptul că este un tip de cancer deosebit de greu de depistat în stadiile incipiente ale dezvoltării acestuia, care se dezvoltă fără o simptomatologie evidentă și care, din păcate, vine cu o rată de deces foarte mare. Cu alte cuvinte, cancerul pancreatic, reprezintă un domeniu de cercetare care necesită eforturi aprofundate dar și investiții. 

Ei bine, Mariano Barbacid, care are în prezent 76 de ani și-a petrecut 24 de ani în Statele Unite, unde s-a stabilit după terminarea studiilor și a activat în diferite centre de cercetare: National Cancer Institute sau Bristol Myers Squibb unde a îndeplinit funcția de șef al programului de cercetare a cancerului timp de 10 ani. Mă gândesc că astfel de detalii biografice ar putea să vorbească de la sine despre valoarea profesională a acestui om. 

Dar Mariano Barbacid s-a întors în Spania în anul 1998 deoarece țara sa tocmai începea un program serios de cercetare a cancerului la Centro Nacional de Insvestigaciones Oncologicas și avea nevoie de o persoană precum dumnealui pentru a pune bazele și a conduce operațiunile unui astfel de centru. La începutul acestui an 2026, acest centru a anunțat că a obținut câteva rezultate promițătoare în laborator, în privința tratării cancerului pancreatic.

Și astfel am ajuns să văd și eu cine conduce acest centru cu rezultate care se anunță a fi revoluționare într-un domeniu în care este mereu loc pentru mai bine. Apoi, în tip ce mă documentam, descopăr faptul că Mariano Barbacid, care, după cum observați are un semn pe față (pată de vin) din naștere, este și autorul unei lucrări științifice numite Betrayed by Nature — Lupta cu Cancerul. Ideea acestei lucrări cu titlu atât de sugestiv și interesant este următoarea: cancerul reprezintă un proces natural care învinge mecanismele de control ale corpului iar natura ne trădează tocmai prin faptul că permite mecanismele complexe care conduc la cancer.

Betrayed by Nature, (în traducere Trădat de Natură) pare a fi mai mult decât o obsesie științifică a lui Mariano Barbacid. Știți că uneori, când vedem o persoană înzestrată din punct de vedere fizic, un tânăr sau o tânără de o frumusețe sau forță ieșite din comun, spunem că a câștigat loteria genetică. Probabil că nimeni nu a afirmat vreodată că Mariano Barbacid a câștigat loteria genetică, dimpotrivă, ca să parafrazăm titlul cercetării sale, am putea spune că tipul a fost trădat de natură. 

Cu toate acestea, destinul cercetătorului spaniol pare a fi mai curând o poveste de succes. Mecanismul psihologic implicat în această poveste a fost identificat de Alfred Adler — compensare. Am scris pe larg despre compensare în articolul Spărgătorii de Oglindă, unde am analizat cazul lui Mary Ann Webster, o femeie (trădată de natură) care s-a născut cu o dereglare hormonală gravă și a devenit cea mai urâtă femeie de lume, drept pentru care a avut o carieră de succes la... circ! (true story).

compensare, [DEX]: 1) Înlocuirea a ceva consumat sau cheltuit prin altceva (egal ca valoare). 2) Echilibrare. 3) Îndreptarea unui rău printr-un bine. 4) Răsplătire. 5) Despăgubire. 6) (Fiz) Micșorare (sau anulare) a unui efect sau a unei acțiuni. 7) (Med) Reducerea sau revenirea la o stare de funcționare normală, de echilibru.

Iată, pe scurt, puțină teorie adleriană privind compensarea, pseudo-compensarea, supra-compensarea.

• Compensare Simplă ~ Principiul: "Sunt urât, dar pot sa devin deștept". Te dedici tuturor acelor activități care iți sporesc cunoștințele si posibilitățile de adaptare prin inteligență si cultură.

• Pseudo Compensare ~ Principiul: "Sunt urât și o să devin și rău (poftim!)". Te dedici acelor activități prin care poți sa te răzbuni pe lumea care nu te ințelege, care te marginalizează si te umilește. 

• Supra-Compensare ~ Principiul: "Sunt urât dar pot sa devin frumos". Te dedici tuturor acelor activități pe care le presupune auto-îngrijirea: inclusiv stilul sănătos de viață (odihna, mișcare suficientă, alimentație sănătoasă), îmbrăcăminte îngrijită și chiar machiaj, de ce nu?

• Compensarea Mentală (budista) ~ Principiul: "Sunt urât dar (hocus-pokus) nici măcar nu am nevoie să fiu frumos." sau, altfel spus, "Strugurii sunt acri".  Eforturile se fac exclusiv în plan mental, pentru a te convinge pe tine însuți de adevărul acestui enunț.

În ziua de azi, a câștigat ceva notorietate termenul de copium — (rezultat din alăturarea cuvintelor opium și coping) un termen de internet slang prin care cineva caută să-și îndulcească eșecul printr-o reinterpretare a faptelor în favoarea propriei persoane. Copium are la bază compensarea mentală budistă și este utilizat în exces de propaganda rusă care încearcă să-i convingă pe ruși și pe noi toți că sancțiunile internaționale nu contează, că ei pot să se descurce fără tehnologie occidentală, că avioanele rusești vechi de 50+ ani (care se mai prăbușesc ocazional) cad din cauza occidentului decadent, etc.

În cazurile de așa zisă inferioritate organică (termen din psihologia adleriană), probabil cea mai la îndemână atitudine este pseudo-compensarea — copiii care s-au născut cu probleme mentale sau fizice, aleg să îmbrățișeze o carieră de luptă cu societate care îi marginalizează, prin infracționalitate sau auto-sabotare sistematică, rezultatul fiind catastrofal — probleme mentale și sociale de o gravitate în creștere: viață pe străzi, dependență de substanțe, violență, crimă organizată, etc.

Și adesea, în ciuda inferiorității organice, cei pe care îi vedem azi având succes într-un domeniu sau altul, datorită compensării care canalizează energiile motivaționale în direcții constructive și social acceptabile, au început tot prin pseudo-compensare și au descoperit în timp o cale mai bună. Ca părinte a unui astfel de copil vă revine misiunea delicată de a da sens universului aparent absurd în care trăiește un copil trădat de natură. 

Este dificil dar nu imposibil. Și, poate, din anumite puncte de vedere, o carieră într-un domeniu atât de pretențios cum ar fi cercetarea cancerului, IT-ul și așa mai departe, le vor fi mai accesibile celor cu inferiorități organice deoarece multe dintre problemele și provocările pe care le întâmpină copiii care au câștigat loteria genetică îi vor ocoli pur și simplu pe cei cu inferiorități organice. Spre exemplu, un copil cu inferioritate organică nu va merge la petreceri unde se consumă droguri și apar conflicte pe fondul consumului de alcool. 

Așa cum unii sunt trădați de natură, alții sunt trădați de faimă și chiar de loteria genetică pe care au câștigat-o. S-ar părea că, măcar uneori, interacțiunea între un aspect fizic foarte plăcut și societate are drept rezultat foarte mult ghinion — am scris despre asta în articolul Norocul Ghinion. În aceeași ordine de idei, de foarte multe ori, câștigătorii la loterie, au de asemenea foarte mult ghinion — fenomen despre care am scris în articolul Blestemul Câștigătorului. Nu în ultimul rând, mai există și Blestemul Resurselor despre care am scris în articolul cu acest nume.

(1) Imaginea Alone, de David Kanigan, via Pexels

(2) Wikipedia, (acc. 21.02.2026), Mariano Barbacid, website: Wikipedia.org

Continue reading

resurse

Copiii și Rețelele Sociale

Experimentul utilizării libere a internetului durează de aproximativ 2 decenii iar unii dintre noi nu sunt tocmai încântați de rezultatele acestui experiment. După ce Australia a interzis accesul copiilor pe rețelele de socializare, câteva state par dispuse să urmeze exemplul Australiei. Motivele pro și contra.

☆ ☆ ☆

Observăm la nivel global o tendință de a crește vârsta la care minorii își pot face conturi de social media. Unele țări au introdus deja astfel de restricții (Australia și Danemarca) în timp ce în numeroase alte țări, în special din Europa, dar și câteva state americane, s-a trecut de la dezbatere publică la diverse stadii de adoptare a unor măsuri legale în acest sens. După cum știți probabil, printre aceste țări se află și România, unde, în Senat, a fost votată legea Majoratului Digital.

Aș vrea să fac o observație privitoare la Australia, care a devenit liderul acestui pluton internațional preocupat de introducerea unor interdicții în utilizarea internetului de către minori. Poate vă gândiți că australienii au tendințe dictatoriale, pe care le-am putea întâlni mai curând în statele comuniste sau totalitare — China și Rusia sunt cunoscute pentru restricțiile de tot felul de care au parte utilizatorii de internet și poate că unii se gândesc la faptul că țările occidentale s-au inspirat din acea parte a lumii. De altfel, ne sunt încă proaspete în memorie măsurile Covid19 luate în Australia.

Adevărul este că în Australia există o preocupare accentuată pentru problemele ce țin de sănătatea mentală. Publicul larg este foarte deschis pentru informare și auto-educare în ce privește problemele asociate acestui subiect. Evident, asta se întâmplă mai curând în metropolele australiene și este firesc să fie așa. În plus, există programe guvernamentale care înlesnesc accesul la servicii de consiliere și psihoterapie și chiar o Strategie Națională pentru Sănătatea Mentală.

În Australia cazurile de bullying online au fost tratate cu deosebită îngrijorare. A existat spre exemplu cazul Amy Dolly Everett, o fată de 14 ani care a fost hărțuită online în mod necruțător, ceea ce a avut drept consecință sinuciderea ei în 2018. Acest eveniment tragic a dus la apariția unei legi care îi poartă numele și care a înăsprit pedepsele pentru hărțuire online, a extins definiția hărțuirii și a introdus măsuri de protecție împotriva hărțuirii, urmăririi abuzive (stalking), sau intimidării. 

Australienii au fost mai sensibili la fenomenele asociate abuzurilor online și au trecut la măsuri legislative progresive. Și asta se întâmplă într-o țară unde procesele democratice sunt absolut admirabile și se realizează în mod impecabil, unde oamenii iubesc democrația și libertățile individuale. Personal, am urmărit multă vreme 60 Minutes Australia pe YouTube și am fost mereu plăcut impresionat de atașamentul față de valorile democratice care pare a fi o trăsătură națională.

Așa stând lucrurile, ajungem în anul 2026 când această preocupare pentru sănătate mentală și siguranță online ne pune în fața unei interdicții de a mai folosi rețelele sociale de către australienii sub 16 ani. Vă mărturisesc că nu știu dacă este o decizie bună. Australienii fac un experiment la care, iată, vor să participe și alte state ale lumii libere, în condițiile în care experimentul utilizării libere a internetului durează de vreo 2 decenii, iar unii dintre noi nu sunt tocmai încântați de rezultatele acestuia. 

Întrebarea care se ridică este următoarea: sunt copiii sub 15-16 ani capabili să gestioneze pe cont propriu provocările care apar în social media? Și acesta este un exercițiu pur intelectual, ca un experiment de gândire, deoarece adulții din ziua de azi nu au crescut cu internetul, ce să mai vorbim despre adulții din România, care au crescut, mulți dintre ei în cadrul sectar al dictaturii ceaușiste și au avut de gestionat cu totul alt tip de provocări. 

Am văzut însă cum folosesc copiii rețelele sociale, am avut ocazia să observăm nebunia provocărilor TikTok, bullyingul și, desigur, nevoia de a atrage atenția prin intermediul a ceea ce se cheamă shock value — atragerea atenției prin intermediul unor acțiuni, texte, opinii, etc, care stârnesc o reacție emoțională puternică, de regulă o reacție negativă (dezgust, furie, teamă). Spre exemplu, o acțiune care violează normele ori așteptările sociale va atrage aproape sigur atenția și va stârni controverse. 

Desigur, și adulții fac asta atunci când postează opinii aberante — unii adulți afirmă că Putin este patriot, doar pentru a crea o reacție emoțională puternică și pentru că știu că o astfel de opinie va atrage extrem de multe reacții. Dar nu le putem interzice accesul pe rețelele de socializare deși modul lor de acțiune trădează aceeași imaturitate funcțională. Să revenim la copiii adevărați! Sunt ei capabili să gestioneze provocările din social media?

Știți, este trist că trebuie să luăm decizia asta fără a discuta cu acești copii cărora va trebui să le spunem zilele astea că nu mai au dreptul să-și posteze preocupările pe Facebook sau TikTok. Și este puțin nedrept faptul că nimeni nu a vorbit despre efectele pozitive ale utilizării rețelelor sociale. Chiar așa! Pun pariu că nu știați că există, conform unor studii, efecte pozitive ale utilizării rețelelor sociale. Se vorbește, de exemplu, despre cultivarea relațiilor cu prietenii, despre susținere reciprocă, despre afirmare de sine și creativitate. 

Premisele de la care pornesc aceste reglementări legislative sunt următoarele: copiii sub 15 ani nu sunt capabili să facă față singuri provocărilor care apar în social media, au fost numeroase cazuri tragice care demonstrează că social media este un mediu periculos, nociv și adesea absurd, prin urmare, copiii sub 15 ani nu ar trebui să aibă acces la astfel de rețele. Ei bine, nu sunt sigur că raționamentul acesta este corect și mai ales, nu sunt convins că el se aplică tuturor cazurilor sau cel puțin unei majorități.

Pe de altă parte, pot să accept argumentul că o vârsta mai fragedă vine cu vulnerabilitate și o insuficientă pregătire a copilului pentru a gestiona provocări. Însă asta se aplică pe toate palierele existenței minorului. Prin urmare, dacă părintele se simte mai bine pentru că statul i-a luat de pe umeri povara rețelelor sociale, el este la fel de responsabil pentru felul cum își petrece copilul timpul, pentru totalitatea provocărilor din timpul rămas în viața reală. 

Din punctul meu de vedere, rolul părintelui este acela de a media relația copilului cu realitatea. Se poate vorbi despre un deficit al minorului în ce privește capacitatea de a interpreta realitatea. El are nevoie de un adult care să-i explice sensul lucrurilor care se petrec în jurul lui — un translator, dacă doriți, fără de care copilul rămâne nedumerit, rănit sau, după caz, traumatizat. De cele mai multe ori, dacă are răbdare cu copilul, adultul poate face această interpretare a realității cu succes, date fiind cunoștințele și experiența de viață de care dispune. 

Poate că merită să oferim o șansă acestei inițiative ce pare că vrea să pună pe umerii statului niște atribuții care îi revin de fapt părintelui, cu riscul ca, cel puțin pe termen scurt, să le provocăm copiilor noștri foarte multă nefericire — ei trebuie să renunțe la ceva care, poate, făcea parte din stilul lor de viață (tot un fel de bullying, nu-i așa?). Dar mărturisesc că nu știu dacă efectele acestor schimbări legislative vor fi pozitive și ar fi neprofesionist să afirm că știu care vor fi aceste efecte.

Poate că problemele din online se vor muta pur și simplu în cercul de cunoscuți ai copiilor. Și așa își vor aminti părinții că, în caz că s-au inspirat din ea, copilăria proprie nu a fost obligatoriu una 100% fericită, deși au acum această impresie. Existau provocări și pe vremea noastră, exista bullying, exista abuz, exista violență, marginalizare, rasism, umilire publică ș.a.m.d. Desigur, în final, rămâne de văzut care vor fi efectele acestor decizii. 

(1) Imaginea Bored, de Mikhail Nikov, via Pexels

(2) NCBI, (acc. 07.02.2026), Social Media Has Both Positive and Negative Impacts on Children and Adolescents, website: ncbi.nlm.nih.gov

Continue reading

retele sociale

Copilărie Pierdută

Ce învățăm din crima oribilă care a avut loc această săptămână în localitatea din județul Timiș? Unde este problema noastră? Sa fie valorile decadente, educația precară și sistemul de învățământ subfinanțat? Înțelegerea eronată a rolului de adult? Sau, cine știe, contextul internațional, unde toxicitatea criminală rămâne nepedepsita?

☆ ☆ ☆

Cazul crimei din județul Timiș m-a cutremurat și pe mine, la fel de mult ca și pe unii dintre dvs. Este tulburătoare vârsta la care ea apare, dar și modul în care a fost săvârșită sau felul în care copiii au încercat să-și ascundă faptele sau să-și creioneze un alibi. Nu în ultimul rând, detaliile de viață personală, consumul de droguri și motivația posibilă despre care s-a vorbit în spațiul public — invidia sau bullyingul. 

Fără a avea pretenția că pot să analizez acest caz în absența unora dintre datele care poate nu au fost făcute publice sau nu au fost încă puse în evidență de ancheta necesară a organelor de cercetare, mi-am propus să vă împărtășesc unele emoții sau opinii personale în legatură cu această grozăvie. În primul rând, aș vrea să observ faptul că există tendința, nu tocmai nouă, de a politiza această crimă.

Se vorbește, desigur despre valorile promovate de societate — și cred că există ceva sens în aceste discuții, dar este regretabil că unii ar vrea să facă din această întâmplare un prilej de a invoca o dictatură militară sau o teocrație, unde, își imaginează dânșii, că nu ar mai exista astfel de situații. Ceea ce este fals, deoarece atât dictaturile militare cât și teocrațiile vin cu riscuri majore și adesea fatale pentru viața cetățenilor — de exemplu decesele pe front, uciderea opozanților sau așa numitele crime pentru onoare care apar în teocrații. 

Tristul adevăr este că există foarte multă violență în această lume, există boală psihică, tulburare de personalitate și există, din păcate, peste tot, tendința de a-ți rezolva problemele în moduri radicale prin măsuri care nu țin cont de suferința provocată sau de consecințele posibile asupra propriei vieți. Aș putea să pun o mulțime de linkuri în acest articol către articole în care am analizat cazuri asemănătoare sau chiar mai grave, petrecute în Statele Unite, în Rusia și cam peste tot. 

Și nu cred că există o singură cauză pentru care se întâmplă o grozăvie ca asta. Mai mult, probabil că toate cauzele despre care s-a vorbit în spațiul public pot fi menționate: valorile decadente, familiile dezorganizate sau dificultățile existente în familiile unde părinții sunt plecați la muncă în străinătate, combinate probabil cu neînțelegerea, înțelegerea parțială sau eronată a rolului de părinte și, tot probabil, incapacitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor emoționale ale copiilor. Nu în ultimul rând, trăim într-un context în care există atât de multă toxicitate criminală ce trece absolut nepedepsită... Care ar putea fi efectul acesteia?

Suspecţii ar fi plănuit crima cu aproximativ o lună înainte, iar motivele par să fie legate de invidie și rivalități sociale. Detalii din anchetă arată că Mario Alin Berinde era cel mai vocal din grup și ar fi avut un un comportament agresiv față de ceilalți copii în fața cărora se lăuda că este mai înstărit. 

Daniel, unul dintre suspecţi, ar fi fost invidios pe popularitatea victimei și pe ceea ce deținea: telefoane, haine și adidași mai scumpi. Primul care a recunoscut implicarea în crimă a fost băiatul de 13 ani. El le-ar fi spus rudelor ce s-a întâmplat. Sursa: Observator News

După cum am observat din informațiile apărute în spațiul public, acești copii aveau o viață socială destul de intensă și, chiar dacă unii vorbesc despre premeditare, opinia mea este că la origine se află tulburări emoționale care nu au fost nici observate la timp de către adulții din viața acestor minori și nici gestionate în mod adecvat de către aceștia. În medii defavorizate sau infracționale nu trebuie să fim surprinși dacă unii dintre membrii grupurilor găsesc astfel de soluții drastice pentru a-și gestiona problemele emoționale. 

Dacă este să fi învățat ceva din această poveste de groază și probabil o lecție care n-ar trebui ratată, cred că este nevoia de atenție și supraveghere din partea adulților care, deși datori cu această atenție și îngrijire, au ratat ocazia de-a-o oferi în mod corespunzător. Acești copii aveau rivalități legate de privilegiile materiale de care se bucurau fiindcă părinții lor considerau că aceștia au numai nevoi materiale — ceea ce s-a întâmplat demonstrează că s-au înșelat. 

Am observat și eu la această generație de copii nevoia de a epata prin posesiunile lor. De câte ori am avut ocazia le-am spus că șmecheria nu este să fii fericit pentru că dispui de ceva ci, dimpotrivă, să poți să fii fericit atunci când nu dispui de acel ceva. Deoarece, în această viață exista întotdeauna limite și lucruri care nu îți sunt permise și totuși, nu există nimic mai important decât SĂNĂTATEA PSIHICĂ, și bunăstarea emoțională de care te poți bucura și care te va ajuta să pui cărămidă pe cărămidă și să crești, în fiecare zi câte puțin. 

De altfel, cu cât avansez mai mult în vârstă, am sentimentul că toate lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în tinerețe... sunt pentru copii. Fix așa. Și nu cred că greșesc. Există întotdeauna lucruri mai bune pe care le poți face cu banii decât să-i arunci pe lucruri care îi impresionează pe alții. Iar poziția materială privilegiată atrage extrem de multă ură. Una dintre lecțiile cele mai importante ale acestei vieți este să înveți să treci neobservat — să lași centrul atenției pentru alții și să-i urmărești cum se chinuie din cauza asta! 

Mi-am propus să scriu un articol despre economii și investiții și sper să fac astaîn curând. Am învățat de la investitori unele dintre cele mai importante lecții — acești oameni s-au sacrificat pe sine într-o lume consumeristă până în măduva oaselor, au trăit ca niște crucificați ani întregi în care au ținut de banii lor ca de propria viață. Nu i-ai fi văzut cu mașini scumpe, în locuri unde se plătesc mii de euro pentru o stică de șampanie, sau cu gadgeturi costisitoare... pentru că acestea chiar sunt pentru copii! Ce au făcut ei cu banii? Sper să vă vorbesc în curând despre asta. 

(1) Imaginea Teddy Bear, de Teresa Howes, via Pexels

Continue reading

true crime

Netflix — Oglinda Neagră

Black Mirror este un serial cu totul neconvențional pe care îl puteți viziona pe rețeaua de streaming Netflix. Veți avea încă de la primul episod senzația că ar putea fi o continuare a serialului Twilight Zone — genul de gimnastică intelectuală întâlnită mai rar pe Netflix.

☆ ☆ ☆

Serialul Oglinda Neagră pe care îl puteți urmări acum pe rețeaua de streaming Netflix este descris ca fiind SF, mai exact acesta abordează teme legate de o societate distopică din viitorul nu foarte îndepărtat. De asemenea, el este descris ca fiind inspirat din serialul Zona Crepusculară. Mi-ar plăcea să cred că și cititorii mai tineri au auzit despre Zona Crepusculară — unul dintre serialele copilăriei noastre care merită căutat și vizionat, măcar câteva episoade. 

Serialul Zona Crepusculară era genul de artă care te captivează și îți oferă o experiență absolut revoluționară, în acord cu ideile care se desprind urmărindu-l. Și trebuie să mărturisesc că, privind Black Mirror, am avut imediat sentimentul că ar fi putut fi, la fel de bine, un episod din Twilight Zone, în caz că s-ar fi turnat vreunul în zilele noastre. Iată, pentru cei mai tineri, genul de teme pe care îl aborda Twilight Zone pe timpuri, și care recunosc că mi-a lipsit:

Episoadele sunt din diverse genuri, inclusiv science fiction, fantasy, absurdism, ficțiune distopică, suspans, horror, dramă supranaturală, comedie neagră și thriller psihologic, încheindu-se frecvent cu o răsturnare de situație macabră sau neașteptată și, de obicei, cu o morală. Un succes popular și critic, a introdus mulți americani în tropii comuni ai science fiction-ului și fantasy-ului. Wikipedia

Dacă Twilight Zone punea în valoare, anxietățile, preocupările și paradoxurile șocante ale secolului trecut, ei bine, Black Mirror face același lucru în relație cu anxietățile zilelor noastre — căci fiecare anxietate poate fi transformată într-o operă cinematografică cu temă distopică, și, din păcate, fiecare astfel de operă poate fi transformată în conspirație mondială și poate ajuta un individ ca Donald Trump să preia puterea. Probabil că nu acesta este rolul cinematografiei dar... știți voi... există efecte perverse. 

Atât Twilight Zone cât și Black Mirror reprezintă genul de artă cinematografică ce te stimulează intelectual și îți deschide orizonturile personale, dorința de a descoperi și de a înțelege lumea și limitele sale. Ele pornesc de la anumite fațete ale realității care, fie pot scăpa de sub control, fie pot evolua în direcții greu de anticipat. Nu consider că scenariile horror sau SF distopice pot fi adevărate însă ele sunt utile care gimnastică a creierului sau ca provocare intelectuală ce trebuie gestionată. 

Într-un episod din Black Mirror, aflăm că, în viitorul nu foarte îndepărtat, atunci când cineva intră în comă, poate fi animat cu ajutorul unei conștiințe de back-up, cu condiția să nu depășești limitele de acoperire ale zonelor pentru care ai achitat abonamentul — ce să zic, alte realități, alte probleme! Apoi, dacă nu ai bani pentru un abonament premium, te trezești cu reclame pe care ți le trimite compania care furnizează conștiința de rezervă. Dacă ești profesoară, le vei spune elevilor niște reclame la produse cu miere de albine, iar când ești intimă cu partenerul, îi vei spune niște reclame la Durex!

Într-un alt episod, aflăm că persoanele din viața reală pot fi blocate, cam la fel cum blocăm pe cineva în mediul vitual — deși acesta poate să acționeze asupra obiectelor din spațiul comun, nu va putea să comunice în niciun fel cu cel care l-a blocat și va fi perceput doar ca un contur uman de culoare gri. Creativitatea scenariștilor britanici care au conceput acest serial este debordantă și nu poate decât să îți înflăcăreze imaginația. În ciuda faptului că vor fi unii care vor lua drept adevărate evenimentele și situațiile prezentate în acest film, vă recomand această gimnastică intelectuală! 

(1) Imaginea Magic Globe, de Josh Sorenson, via Pexels

Continue reading

Netflix