Un sfat pe care l-am primit de la o clientă pe când mă aflam în practica psihologică mi-a revenit în memorie de curând, când mi-am dat seama că, mai curând fără să-mi dau seama, nu fac altceva decât să îl pun în aplicare.
În consilierea psihologică pornim de la premisa că un client este expert în viața proprie. Dar o clientă pe care am avut-o in practica de consiliere m-a întrebat ce mi-am dorit să devin când eram copil. I-am răspuns că mi-am dorit să fiu chitarist solo într-o trupă rock. Da, eu sunt tipul acela introvertit care le lasă celorlalți centrul atenției dar își dorește cele câteva secunde în care te hipnotizează cu niște scamatorii tehnice de chitară care sună unic, fascinant și te fac să realizezi că muzica rock poate fi o chestie foarte serioasă, în sens artistic.
Clienta mi-a recomandat pe loc să mă re-apuc de chitară. Atunci mi s-a părut exagerat — ceva la modul... hei, oamenii au probleme... deși sunt convins că intențiile din spatele acestei recomandări erau cele mai bune. Povestea dez-îndrăgostirii mele de muzică este una mai curând tristă, ca o trezire la realitate, și este rezultatul unui complex de factori — în general explicațiile psihologice implică un complex de factori.
Pe de o parte muzica rock a devenit mai puțin populară și asta nu era bine pentru cei care se gândeau la o carieră în acest domeniu — oricât ai iubi muzica, nu-ți dorești să ai gig-uri cu sălile goale. Apoi eu personal am fost marcat de șirul de decese stranii care afectează showbusiness-ul la acest nivel: Freddie Mercury (Queen - 1991), Kurt Cobain (Nirvana, 1994), Michael Hutchence (INXS, 1997), Steve Clark (Def Leppard, 1991).
Pe aceștia i-am pierdut pe când eram adolescent dar poveștile despre decesele premature ale muzicienilor rock sunt literalmente interminabile. În mintea mea, muzica rock și excesul erau inter-conectate într-un mod fatal, profund. S-ar putea spune că m-am speriat de această legătură și, în mod evident, nu mă consideram destul de puternic încât să schimb eu paradigma. Dar acestea nu erau singurele probleme pe care le-am întâmpinat.
În 1995, dacă nu aveai un profesor de chitară, erai pe nicăieri. Iubeam enorm acest instrument dar pare că întreg universul conspira pentru ca eu să nu fac ceea ce îmi doream. Aveam o chitară acustică superbă, cu sunet interesant, ușor metalic, pe care am primit-o cadou de la finii noștri — era un produs de calitate, pentru care sunt adânc recunoscător. E aproape straniu cât de mult apreciezi anumite gesturi frumoase după zeci de ani de când s-au întâmplat!
Din păcate n-am știut niciodată să o acordez! Obișnuiam să alunec în lumea sunetelor ore întregi încercând să reproduc riffuri, solouri celebre sau să generez unele noi pe care le găseam inovatoare sau catchy. Îmi plăcea să cânt pe întuneric fiindcă sentimentul de scufundare era unul desăvârșit.
Asta se combina în mod interesant cu descoperirea poeților simboliști (Bacovia, Macedonski) pe care îi găseam profunzi și rafinați, creatorii unor lumi noi și fascinante — descopeream cu aviditate unde te poate duce alegerea unor note sau a unor cuvinte. În plus, mi-au atras atenția întotdeauna muzicienii ieșiți din comun. Eram acel adolescent cu plete care privea totuși videoclipurile lui Mylene Farmer sau Sade până la capăt, pe nerăsuflate. În partea cu evadarea în universurile nedescoperite și magice ale artei lucrurile mergeau blană, cum ar spune unii.
Partea delicată era aceea a lucrurilor pragmatice. Părinții mei nu știau dacă vor mai avea serviciu până anul viitor, România se afla într-o tranziție fără sfârșit de la comunism la capitalism și nimănui nu-i păsa că eu îmi doresc să-mi fac trupă rock. În final a trebuit să-mi agăț visurile în cui pentru o vreme și să mă orientez către planuri și obiective mai prozaice. Experiența renunțării la un vis este una tristă și, în cazul meu a fost graduală, silențioasă.
Poate că nici măcar n-am fost pe deplin conștient de faptul că renunț la o parte din mine — partea artistică, creativă. Ulterior chestia asta din mine și-a făcut apariția prin intermediul literaturii, iar unii dintre voi mi-au citit cărțile Carnavalul Iluziilor și Prințesa Lupilor (vă amintiți de Amber Miles?). Pare că mereu vrea să iasă la suprafață într-un fel sau altul... În studiul psihologiei m-a atras imediat art-terapia iar studiul viselor, cărora le-am dedicat o lucrare de disertație, a reprezentat modul în care am luat contact cu acea parte din mine și totul a venit parcă de la sine.
Dar pe nesimțite, a sosit timpul tehnologiei avansate, a aplicațiilor AI și mi-am dat seama cât de simplu este în ziua de azi să-ți pui în valoare latura artistică. Azi nu mai ai nevoie să știi să acordezi chitara — există o aplicație pentru asta. De asemenea, nu mai ai nevoie de profesor de chitară — există o aplicație care îți dă toate acordurile unui cântec iar pe internet poți să aprofundezi studiul teoriei muzicale. Iar dacă ai o idee muzicală, o încarci pe o platformă și AI-ul o transformă într-un potențial hit.
Pentru un introvertit, dincolo de revoluția artistic-tehnologică este o adevărată revoluție personală deoarece asta îți reduce eforturile de adaptare inter-personală care, desigur, au farmecul lor, dar introvertiții s-ar putea lipsi de ele. Nu mai trebuie să-l aștepți pe Axl Rose vreo 3 ore, și să te cerți cu el când apare șprițuit deoarece este și șprițuit și arogant. Nu mai trebuie să dai anunț în ziar cum îți cauți trupă cu specific pe care ai putea-o găsi în alt oraș... În 2026 lucrurile se întâmplă diferit...
Revenind la sfatul pe care l-am primit de la acea clientă, zilele trecute mi-am cumpărat chitară acustică — arată cam ca în poza articolului. Și nu m-am înșelat în privința facilităților pe care ți le oferă tehnologia actuală. Aproape că îi invidiez pe tinerii de azi care au posibilitatea de a primi atât de mult cu eforturi atât de mici. Dar în afară de asta, mă bucur că încă pot beneficia de toate astea și sunt recunoscător pentru tot ce se întâmplă. În plus, mă bucur că le voi putea demonstra haterilor că nu sunt doar un jucător la păcănele (cum cred ei) și că pot genera și singur idei muzicale.
(1) Imaginea Amber Miles, de Marius DeWolf, via Gemini
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu