Psihologia Comunismului

Există un sistem politic care depersonalizează și deposedează omul de imaginație creatoare. Iar când este nevoie de puțină inspirație, acesta își pune la punct aparatul de spionaj economic și își întinde tentaculele în țările unde creativitatea nu este un pericol social.

☆ ☆ ☆

Potrivit autorului Cătălin Ranco Pițu, comuniștii nu au ajuns la putere în nicio țară prin câștigarea alegerilor. Nu este obligatoriu un neadevăr dar s-ar putea spune că au existat doar câteva excepții de la această regulă. Și anume regula preluării puterii prin brutalitate și vărsare de sânge. Comunismul reprezintă un sistem de organizare socială atât de diferit, în sensul deplasării în utopie (sau mai curând în distopie), încât doar brutalitatea l-ar putea institui.

Vedem că azi, florile carnivore ale comunismului au început să înflorească pe rețelele sociale și probabil ar fi util să acordăm mai multă atenție aspectelor psihologice pe care le implică societatea de tip nou, așa cum i se spunea pe când eram eu copil — societatea de tip nou semăna mai curând cu o sectă dar eram prea mic să realizez. Pentru că timpul a trecut și am avut ocazia să înțelegem mai ambele forme de organizare, acum putem face diferența.

Comunismul este lăudat de unii pentru realizările sale, pentru că le oferea tuturor minimul necesar unei vieți, aproape decente: o locuință modestă cu camerele mici, de regulă la bloc, o mașină cu aspect comun, care nu trebuia să difere foarte mult de a vecinilor tăi, un loc de muncă, de regulă în industrie, care, tot la fel, seamănă în retribuție și condiții oferite și un concediu plictisitor care nu diferă de al vecinilor sau al colegilor de muncă.

Ați înțeles, egalitatea era big deal, pe atunci, fiindcă asta era promisiunea supremă a comunismului — o lume în care nimeni nu trebuie să se simte inferior sau invidios. Pare că ideologii comunismului au considerat că asta e problema cea mai mare a umanității și trebuie eradicată, fără să se gândească că și invidia sau sentimentele de inferioritate ar putea fi bune la ceva, de exemplu ar putea să te pună la treabă, să te facă să visezi și să generezi lucruri noi și valoroase.

Problema cea mai mare a sistemului comunist, din punctul meu de vedere era faptul că omul este deposedat de personalitate, de motivație și de imaginație creatoare. Erai format de mic ca o mică rotiță în angrenajul social iar misiunea ta era să te sacrifici pentru binele colectivității — tu nu contai, conta colectivitatea, în ansamblul ei. Dacă vi se pare că sună precum ideologia unei secte, nu vă înșelați deloc.

Și chiar dacă ne simțim bine în grupuri, ne place să colaborăm și să ne completăm reciproc, omul este în esență o ființă egoistă iar după câteva generații de flagelați în numele binelui comun, nimeni nu mai credea în idealurile roz ale comunismului — așa a apărut revolta silențioasă, prin hoție. Statul îți lua dreptul de a avea o personalitate, o viață proprie, o răsplată adecvată pentru eforturile depuse, încât te simțeai îndreptățit să iei de la stat orice se afla în proximitatea ta: combustibili, materii prime, produse finite, produse alimentare, orice încăpea în servietă.

Lecturează și articolele România (Re)devine Sectă și De Ce Eșuează Națiunile unde am abordat psihologia comunismului.

Comunismul era o binecuvântare pentru persoanele șterse, lipsite de talent și pentru trântori — le oferea șansa unei vieți în rând cu lumea, în ciuda faptului că resursele personale erau limitate. De asemenea, persoanele lipsite de voință și cu un slab simț de orientare în viață, au putut beneficia de virtuțile comunismului deoarece statul le oferea un sens în viață pe care singuri nu l-ar fi găsit niciodată. Libertatea este o adevărată povară atunci când ești lipsit de talent, de voință și de capacitatea de a face diferența între bine să rău.

Din punct de vedere psihologic, comunismul se bazează pe câteva mecanisme fundamentale care vizează atât individul, cât și grupul:

Colectivismul vs. Individualism: Psihologia comunistă promovează ideea că identitatea de sine este secundară apartenenței la grup. Succesul personal este privit cu suspiciune dacă nu servește întregului, ceea ce poate duce la o diluare a responsabilității individuale.
Promisiunea Utopiei: Se bazează pe „psihologia speranței”. Oferă un sens existențial prin participarea la construirea unei lumi perfecte, fără clase, unde toate nevoile sunt împlinite. Acest scop nobil justifică, în mintea adepților, sacrificiile prezentului.
Lupta de clasă (Mentalitatea "Noi vs. Ei"): Creează o coeziune internă puternică prin identificarea unui inamic comun (burghezia, exploatatorul). Acest mecanism psihologic de externalizare a vinei explică adesea furia colectivă și radicalizarea.
Conformismul și Controlul: Pentru a menține ordinea, sistemul mizează pe frica de excludere și pe nevoia umană de a fi acceptat. Presiunea socială și supravegherea constantă duc la „dubla gândire” (conceptul lui Orwell), unde individul acceptă public o realitate de care se îndoiește în privat.
Egalitarismul radical: Psihologic, acesta răspunde resentimentului față de inegalitate. Totuși, ignoră adesea nevoia umană de recunoaștere a meritului personal, ceea ce poate duce la demotivare și apatie.

Unii admiră sistemul comunist din China. Dar China a reușit să se dezvolte prin fake-uri, prin producție realizată în condiții dubioase, pe vapor, de exemplu. Nu v-ați întrebat niciodată de ce China, care beneficiază de o resursă umană generoasă, nu a reușit să pună în valoare creativitatea aceastei resurse umane? De fiecare dată când sistemul comunist are nevoie de puțină inspirație, acesta își pune la punct aparatul de spionaj economic și își trimite tentaculele în țările unde creativitatea nu este privită ca un inamic public sau pericol social.

Spionajul economic a fost un element esențial al dezvoltării industriale în timpul lui Ceaușescu, Securitatea fiind utilizată masiv pentru a obține tehnologii occidentale. Misiunile vizau achiziția de informații speciale din țările capitaliste pentru a susține industria și proiectele militare, investindu-se resurse enorme în acest scop.

Obiective: Achiziționarea de tehnologii avansate, utilaje, planuri industriale și brevete pentru a reduce decalajul față de Occident și a stimula dezvoltarea industriei românești.

Structuri implicate: Principalul instrument a fost Departamentul Securității Statului (DSS), în special unitățile de spionaj extern, care acționau sub acoperire diplomatică sau comercială.

Ținte: Țări din Occident, în special SUA, considerate surse principale de inovație tehnologică.

Contex: Spionajul economic era strâns legat de contraspionaj și de necesitatea de a susține o economie centralizată, care avea dificultăți în a inova pe cont propriu. Sursa: Petre Opris „Armată, Spionaj și Economie în România (1945-1991)”

Așadar, sistemul comunist are unele probleme despre care nu se vorbește suficient în zilele noastre. Nostalgicii menționează așa zisa siguranță a zilei de mâine, în sensul că partidul se îngrijea (în locul tău) ca toată lumea să aibă strictul necesar și nimic mai mult decât atât. Dar este probabil peste puterea lor de înțelegere faptul că sistemele comuniste au picat din cauza unor probleme sistemice fatale: lipsa competitivității care își are originile în sufocarea creativității, demotivare și depersonalizare.

Urmăriți această confesiune a torționarului comunist Franz Țandără pentru a înțelege mecanismul opresiv al dictaturii comuniste și magnitudinea răului acelor vremuri.

Când oamenii sunt la fel de slugarnici — deoarece acesta este secretul succesului în societatea comunistă, ei devin și la fel de (puțin) creativi. Nimeni nu are nevoie de creativitatea ta în sistemul comunist. Trebuie să muncești, nu să gândești și cu atât mai puțin să visezi. Iar dacă o faci, ei bine, nu interesează pe nimeni ce ai gândit sau ai visat dumneata. La începuturile comunismului războiul cu intelectualii era unul pe cât de real, pe atât de cinic.

Intelectualii erau pur și simplu exterminați fiindcă erau singurii capabili să înțeleagă pericolul comunist. Probabil că această apetență de a-ți extermina valorile — un fel de eroare de sistem, a reprezentat chiar motivul pentru care comunismul a cedat sub propria sa greutate.