Probabil că ați observat și voi, violența este la modă (iar). În fiecare zi vedem consecințele modelelor care practică violența și scapă nepedepsite sau chiar obțin niște recompense pentru violența etalată. Trăim într-o supă a violenței și bănuim cine este bucătarul șef.
În timp ce noi deveneam conștienți de chestiuni precum masculinitatea toxică, agresivitatea cronică (ca o componentă a unor tulburări de personalitate sau a unor tulburări afective, dar și ca sursă de probleme sociale în sine), în timp ce deveneam conștienți de impulsivitate, lipsa auto-controlului și de celelalte elemente ale aceluiași spectru de probleme mentale, iar unii dintre noi chiar luau măsuri concrete în acest sens, frecventând workshopuri, vizionând videoclipuri și lecturând articole sau cărți, ei bine, pare că ceva s-a schimbat...
Unii cred că Vladimir Putin a pus capăt pandemiei — prin aceea că oamenii au acum ceva mai serios de discutat decât COVID19, cum ar fi războiul din Ucraina. Desigur, aceasta este o aberație iar psihologic vorbind, este o corelație iluzorie — în sensul că s-a stabilit o relație de cauzalitate între două evenimente succesive care nu au absolut nicio legătură între ele. Eventual, este posibil ca Putin să fi așteptat să dezvoltăm o imunitate de grup, care se presupune că a apărut undeva la începutul anului 2022, pentru a-și putea începe invazia în condiții de siguranță, dacă putem spune așa.
Deci nu, Putin nu a pus capăt pandemiei iar, ca fapt divers, în cele mai populate zone din Rusia oamenii au fost vaccinați fix ca vitele — prin urmare Putin nu ar trebui să fie eroul dvs., ca anti-vaccinist ce sunteți. Dar înțeleg că acestor persoane le place Putin, deoarece el întrupează un tip de anti-erou care le-a redat speranța în masculinitate, așa cum o înțeleg dânșii. De altfel dumnealor, li s-a părut multă vreme că acea corectitudine politică, care își avea derapajele sale, de ce să nu recunoaștem, le extermina în mod sistematic masculinitatea în timp ce le oferă femeilor și minorităților prea multe drepturi.
Acum, după cum observați, s-a cam terminat cu tot ce înseamnă corectitudine politică, deoarece unii dintre noi ne zbatem să restabilim diferența între bine și rău în timp ce restul au îmbrățișat răul ca pe o formă de rebeliune împotriva unei societăți care le cerea prea multe eforturi de adaptare. Mai mult, aceștia din urmă consideră că relațiile de forță pe care se baza societatea patriarhală tradițională ar trebui să ocupe un loc în viața noastră, chiar și dacă rezultatul este abuzul, inechitatea și violarea oricăror reguli stabilite anterior.
Prin urmare, acum nu ne mai preocupă nici corectitudinea politică, nici workshopurile de dezvoltare personală în care învățam despre auto-control și o viață eliberată de dictatura impulsurilor distructive deoarece, avem, de la cel mai înalt nivel semnale de liberalizare a furiei și de autorizare a violenței. Dacă în trecut ne străduiam să scăpăm de furie și agresivitate acum am descoperit că este suficient să-i convingem pe ceilalți că acestea erau justificate — știți argumentul cu fusta prea scurtă, nu-i așa?
Și toate acestea se datorează, desigur, lui Vladimir Putin, care ne-a scăpat și de plandemie, dar și de corectitudinea politică impunând această modă a violenței fără margini — căci SCOPUL SCUZĂ MIJLOACELE, sau cel puțin așa cred psihopații. În plus, PROPAGANDA SCUZĂ MJLOACELE, și pare că lumea s-a umplut de propagandiști.
Unii sunt plătiți să afirme că violența lui Putin este justificată istoric, antropologic, natural, precum și de faptele din trecut ale tuturor celorlalți — ceea ce numim what-about-ismul cinic rusesc. Pe scurt, istoria ne oferă licență pentru a fi animale. În afară de propagandiștii plătiți, restul fac propagandă putinistă gratuită din motivele prezentate mai sus. Căci, ca să-l parafrazez pe Mike Tyson, fiecare are un plan de emancipare a bărbaților până când primește un pumn în gură. Acel pumn în gură ni l-a dat Vladimir Putin.
Putin a demonstrat că poate să pună în fapt cele mai absurde și violente acțiuni și că nimeni nu-i poate face nimic, ceea ce unii percep drept o formă de masculinitate — poate chiar o revanșă a masculinității împotriva corectitudinii politice și a eforturilor de civilizare care ni se cereau în urmă cu doar câțiva ani. Nu știu dacă v-ați întrebat vreodată care ar putea fi consecințele acestei revoluții a masculinității toxice. Mă refer la impactul ei asupra fiecăruia dintre noi.
Ei bine, această revoluție a masculinității toxice care eclipsează înțelepciunea, bunul simț, diplomația și noblețea umanistă nu poate avea decât consecințe toxice la nivel micro-social — asupra grupurilor sociale, familiilor și indivizilor. Desigur, ceea ce afirm acum este o speculație bazată pe ideea de putere a exemplului și învățare socială sau învățare vicariantă. Oamenii chiar învață din exemplu, și în ziua de azi acest exemplu nu trebuie să fie direct — contactul nostru cu exemple de tot felul, din întreaga lume, este facilitat de mass-media și de social-media.
Învățarea vicariantă este un proces psihologic prin care o persoană dobândește noi comportamente, abilități sau răspunsuri emoționale prin simpla observare a unui model (altă persoană), fără a trece direct prin experiența respectivă. Acest tip de învățare bazat pe observație și empatie, parte a teoriei socio-cognitive, permite achiziționarea de cunoștințe prin observarea consecințelor (recompense sau pedepse) aplicate modelului.
Ei bine, atunci când observăm că modelul se comportă ca un animal (ucide, violează, fură, etc) și nu pățește nimic, dimpotrivă, primește niște teritorii, niște medalii și niște generoase sume de bani, acest comportament poate deveni o alternativă viabilă și poate fi luat în considerație pentru rezolvarea de probleme personale curente. Prin urmare, putem lansa ipoteze cum ar fi următoarele.
Un model de masculinitate toxică care își pune amprenta asupra unor largi părți din societate ar putea influența copiii să devină mai agresivi și lipsiți de înțelegere unii cu alții, ar putea influența soții să devină mai intoleranți, ducând astfel la recrudescența violenței domestice, ar putea influența colegii de serviciu să-și rezolve problemele prin scandal, ar putea influența unele celule teroriste să adopte tactici și operațiuni letale și da, ar putea inspira anumiți șefi de state să inițieze acțiuni militare similare.
Și pe undeva, cu tristețe, constat că tabloul acesta ne este de fapt familiar — au apărut cazuri de copii care s-au kilărit între ei, au fost atentate teroriste de o cruzime fără margini, au fost răpiți șefi de state și au apărut războaie noi. Omenirea pare c-a luat-o razna și, oricât am dori să ignorăm ori să minimalizăm ceea ce se întâmplă zi de zi, aceste semnale ajung la noi în fiecare zi. Sigur, violența a făcut mereu parte din repertoriul comportamentului uman, există numeroase alte surse și explicații, dar faptul că trăim zilnic în această supă a violenței pe care ne-a gătit-o Putin nu poate fi nici evitată și nici rămâne fără consecințe. Ne-am săturat cu toții de ea dar soluția nu este să-l recompensăm pe bucătar.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu