Cand nu exista un interes pentru starea de bine spunem ca suferinta noastra a devenit oficiala. Dar oare ar putea exista un interes paradoxal pentru conservarea starii de suferinta? S-ar parea ca da iar cazurile nu sunt putine.
o o o
Exista o adevarata stiinta a fericirii dezvoltata de psihologia pozitiva, care ne invata cum sa ne construim fericirea. E vorba despre asteptari realiste si o atitudine de apreciere a vieti, despre capacitatea noastra de a ne detasa de situatiile pierdute, dar si despre capacitatea de a interpreta in mod diferit provocarile pe care le traversam.
Dar asa cum te miri ce psiholog vine cu astfel de cunostinte sistematizate despre cum sa devenim fericiti si cum sa conservam starea de bine in interiorul nostru, descoperi in oamenii obisnuiti din jurul tau ca si ei dispun de astfel de cunostite sistematizate despre cum ar trebui sa priveasca viata, sa simta si sa gandeasca.
Si respectivele cunostinte sunt atat de bine inradacinate in mentalitatea lor si sustinute cu atat de multa rezistenta incat mai curand ar putea terapeutul sa invete sa fie depresiv decat sa invete ei ceva de la terapeut. Am intalnit intr-o carte un fragment foarte interesant pe care am sa il reproduc in cele ce urmeaza:
Progresele recente realizate de cercetarile intreprinse pe aceasta tema sunt rezultatul unei mici revolutii in domeniul psihologiei: cei mai multi terapeuti credeau pana nu demult ca meseria lor este in esenta un proces de ascultare, mai mult sau mai putin pasiva, a suferintei pacientilor lor. Asadar, acestia din urma isi descriau aproape in unanimitate terapia in maniera urmatoare: "Eu vorbeam, terapeutul ma asculta". Pe langa faptul ca acest lucru nu dadea intotdeauna rezultate, problema este aceea ca, in cazul unora, puteau aparea consecinte suparatoare: incurajandu-i pe pacienti sa vorbeasca intruna despre nefericirea lor, exista riscul de a-i face sa treaca pe nesimtite de la nefericirea indurata la nefericirea construita, de la emotiile nefericirii la viziunea unei vieti nefericite. (C. Andre, Construirea Fericirii)
Ei bine, cele mai provocatoare dintre cazuri sunt acelea in care nu exista absolut niciun interes de partea pacientului sa isi imbunatateasca starea. O sa-mi spuneti ca tocmai asta e definitia bolii psihice - nu exista interes. Si eu o sa va raspund ca asa este dar, in schimb, si in mod paradoxal exista un interes pentru conservarea starii de nefericire sau a suferintei psihice. De ce ar exista asa ceva?
Pentru ca oamenii sunt obisnuiti sa rezolve problemele cu ajutorul emotiilor. Iar cand fac asta exista premisele dezvoltarii unor tipuri de patologie psihica. Asta nu inseamna ca tentatia de a-ti rezolva problemele cu ajutorul emotiilor este mai mica, dimpotriva. Invatam devreme in viata noastra ca atunci cand ne aratam neputinciosi apar tot felul de ameliorari si tot felul de salvatori.
Copiii isi negociaza drepturile intristandu-se, plangand, infuriindu-se sau lasandu-se cuprinsi de anxietate. Un atac de panica te poate salva de o situatie problematica cum ar fi un test la o materie nesuferita. De asemenea, cand un copil este anxios, poate sa obtina o incetare macar temporara a certurilor dintre parinti - asa devine "copil simptom".
Faptul ca aceste trairi par a avea un scop - "scopul simptomului", in psihologia adleriana - nu inseamna ca nu sunt autentice sau ca sunt simple manipulari si santaje emotionale. Recunosc ca pot parea asa ceva si uneori, cand totul se petrece constient, chiar si sunt asa ceva. Tocmai de aceea, impasurile terapiei pot fi numeroase.
Spre exemplu, intalnesti clienti care par a se intelege mai bine cu prietenii lor decat cu terpeutul. Prietenii lor privesc situatia lor cu un soi de respect inmarmurit si asculta neputinciosi cum clientul respectiv "isi face rutina". Terapeutul in schimb realizeaza ca daca aceasta rutina va continua, clientul respectiv va ramane in aceeasi stare inca cateva zeci de ani.
Prin urmare, misiunea terapeutului este sa atraga atentia asupra faptului ca exista aceste scopuri ale simptomelor si ca scopurile pot fi nerealiste iar simptomele sunt niste modalitati total nepotrivite de a atinge scopuri - chiar si daca sunt scopuri realiste si de bun simt. Dar scopurile sunt prezente intotdeauna, intr-o forma mai constientizata (si atunci este vorba despre santaj emotional si manipulare) sau mai putin constientizata (si atunci vorbim despre lipsa cunostintelor necesare gestionarii provocarilor.
O clienta care tocmai a fost parasita de partenerul ei, poate face rost de un diagnostic de depresie destul de usor. De asemenea, poate face rost de medicatie adecvata. Acum are ce sa ii impute partenerului: "vezi, din cauza ta sunt in depresie!". O astfel de clienta nu manifesta absolut niciun interes pentru psihoterapie fiindca psihoterapia va incerca sa o transforme intr-o persoana puternica. Credeti ca isi doreste asta?
De ce ar dori dansa sa fie o persoana puternica? Ea isi vrea sotul inapoi. Daca scapa de diagnosticul de depresie sotul nu se va mai simti vinovat ca a imbolnavit-o. Un tarapeut descopera adesea ca agenda sa nu corespunde cu a clientilor. Astfel de clienti nu doresc sa reuseasca sa se insanatoseasca. Vor doar sa isi oficializeze statutul prin intermediul diagnosticului si al terapiei - "uite unde m-a adus!"
Psihologia adleriana, care interpreteaza simptomele prin prisma scopului care le intretine este din acest punct de vedere destul de riscanta. Riscul este sa iti pierzi clientii fie pentru ca iti dai seama ca nu au niciun interes sa isi imbunatateasca starea, fie pentru ca ei se simt jenati de aceasta descoperire ingrata.
Cu toate acestea, este probabil cel mai onest tip de terapie si cel mai eficient, in masura in care clientii isi doresc sa isi depaseasca problemele, nu sa rezolve provocari cu ajutorul blocajelor. Pentru restul clientilor mi-ar placea sa afirm ca exista celelalte terapii dar stiu bine ca nu vor merge acolo pentru a se vindeca.
(1) Imaginea It's the little things, de Chris Haych, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu