Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com

marți, 22 iulie 2014

Etica Pasiunii

  Este oare posibil sa fim discipoli ai diavolului, fara macar sa ne dam seama? Ati spune ca trupa Slayer canta despre diavol si trebuie scoasa in afara legii dar se dovedeste ca tot despre asta sunt si telenovelele pe care le sorbim cu nesat in fiecare seara...





Or, fiecare vede ca “iubirea” moderna este un imens faliment intim al civilizatiei noastre. Este o chestiune atat de tragic confuza, incat numai Diavolul mai e sigur ca s-ar putea descurca in ea. Daca este adevarat ca orice ordine omeneasca se intemeiaza pe alianta si daca alianta primordiala a casatoriei nu are un mai mare dusman decat “dragostea” asa cum este ea vorbita, asta inseamna ca cel mai frumos cuvant din toate limbile este suflat pe buzele noastre de Satana. Denis de Rougemont

A existat o vreme, in epoca feudala, in care casatoriile erau realizate pe principiul transferului de putere. Altfel spus, o casatorie era prilejul de a-ti consolida averea si, prin casatorie realizai o alianta care mentinea averea neamului sau o sporea. Cand venea vremea maritisului sau a insuratorii, parintii, isi luau in serios rolul de manageri ai averii familiei si puneau ochii pe un eventual pretendent eligibil pentru odrasla lor. Fireste, intelepciunea parinteasca lua in calcul familiile instarite care aveau copii ce crescusera si urmau sa se casatoreasca.

In astfel de situatie disperata, iubirea era pusa la colt si nesocotita in ultimul hal. Se nasteau insa pasiuni secrete, dar interesul material grosolan tindea sa se impuna, ca ordine sociala prestabilita si sa asfixieze orice i se impotrivea – cum ar fi iubirea sincera. Nu prea existau optiuni de a te impotrivi acestei organizari oarbe iar cei care incercau asta nu o sfarseau prea bine. Daca te lasai purtat pe aripile pasiunii, nu faceai altceva decat sa iti semnezi condamnarea...  

Mult mai aproape de zilele noastre, dupa aparitia burgheziei si urbanizarea masiva a populatiei, lucrurile se schimba iar scara de valori se rastoarna. In cultura, in paralel cu morala crestina, se dezvolta romanul care induce in randul popoarelor o viziune noua asupra iubirii si a casatoriei. Apar si filmele romantice cu Happy End, in care pasiunea este in centrul preocuparilor iar totul se termina cu bine, cu o casatorie.

Modernitatea pare sa fi eradicat cu totul casatoriile din interesul altora, iar cultura romanului cultiva povestile pasionale ce rastoarna modul cum privim iubirea: mecanicul se casatoreste cu fiica patronului in urma unei povesti pasionale, iar printul pune ochii pe o fata modesta si o ia de nevasta. Posibilitatile sunt deschise iar noua organizare a lumii se face in jurul pasiunii, a poftelor noastre sanatoase.  

Si totusi, ceva nu merge nici asa ...  

Divortialitatea este in floare iar copiii au sansa sa experimenteze cateva seturi de parinti pe durata copilariei lor, astfel incat, vor ajunge la majorat cu totul bulversati de aceasta tornada a pasiunilor. Altii traiesc cu un singur parinte, acrit definitiv de tot si de toate, in urma experientelor pasionale pe care le-a trait in tinerete – iar aici copilul primeste, fara sa vrea, rolul de psiholog non-directiv sau chiar acela de partener de viata.

S-ar parea ca nici pasiunea nu este chiar un criteriu serios de alegere a partenerului de viata si nici de mentinere a unei casnicii. Pasiunea submineaza casatoria, cu toate ca avem impresia cu totii ca o casatorie ar trebui sa se bazeze pe iubirea pasiune, asa cum vedem in filme, telenovele si benzi desenate.

Mai mult decat oricand, mirajul depasirii limitelor ne fascineaza si ne entuziasmeaza marcandu-ne destinul in mod hotarator. In acelasi timp, nimic nu ne intristeaza mai mult decat ideea unei auto-limitari, cum este aceea reprezentata de casatorie.

Daca este in firea omului sa depaseasca limite, iar eu cred cu tarie acest lucru, atunci obsesia permanenta a iubirii romantice, careia i se face publicitate peste tot in jur, pentru ca ea in sine este un mod de a produce venituri si a provoca cheltuirea resurselor, nu este deloc favorabila casatoriei. 

S-a invocat ideea ca nu stim ce este iubirea-pasiune, de unde vine si unde se duce dupa cei 3 ani. Eu cred insa ca adevarata problema este incompatibilitatea iubirii pasiune cu ideea de casatorie. Casatoria este o organizatie cu responsabilitati uriase, si nu un teren de joaca.  

Unde ar avea loc toate obstacolele romantice, toate trairile haotice, iesite de sub control, toate iubirile tanjite la lumina lunii, sub acelasi acoperis cu interesul superior al copiilor, care merita totusi niste parinti responsabili si capabili de grija crestina? 

Genul romance este dupa parerea mea principalul inamic al casatoriei. El creaza mentalitati imature si chiar penale sub asptect moral, nereferindu-ma aici la acea latura „grea” a genului, care, prin puterea exemplului, ne invata sa ne parasim familiile si copiii in numele unei pofte.

Este chiar latura idealista a genului romance aceea care ne da lovitura de gratie. Faptul ca totul este atat de luminos, frumos si armonios, faptul ca eroii sunt atat de minunati si prodigiosi, ne determina sa credem ca aceasta este normalitatea si sa manifestam serioase forme de protest atunci cand dam piept cu faptele realitatii pentru care nu ne-a pregatit nimeni si nimic.

De fapt, desi iubirea romanesca invinge numeroase obstacole, exista unul in fata caruia ea este aproape intotdeauna neputincioasa: durata. Iar casatoria este o institutie menita sa dureze – altfel nu are sens. Genul romance se hraneste cu obstacole, cu scurte impulsuri si cu despartiri; dimpotriva, casatoria este facuta din obisnuinta, din apropiere zilnica. Genul romance cauta „iubirea din departari” a trubadurilor; casatoria, iubirea „aproapelui”. 
Daca deci te-ai casatorit in urma unei romance, odata destramata aceasta, este normal ca, la prima constatare a unui conflict intre caractere sau gusturi sa te intrebi: de ce m-am casatorit? Si este la fel de firesc ca, obsedat de reclama universala pentru romance, sa accepti prima ocazie care ti se ofera de a te indragosti de altcineva. Si este perfect logic sa te hotarasti imediat sa divortezi pentru a gasi noua „iubire”, care atrage o noua casatorie, o noua promisiune de fericire; cele trei cuvinte fiind sinonime. Astfel, tamaduindu-si plictiseala printr-o firbinteala trecatoare, „el pentru a 2-a oara, ea pentru a 4-a”, americanul cauta potrivirea. Iubirea si Occidentul, Denis de Rougemont  

Ce este de facut?

Fireste, nu vom putea interzice prin lege nici genul romance, nici divorturile, nici imaturitatea generalizata care domina societatea. Este aproape acelasi scenariu ca si cel legat de interzicerea alcoolului. Se fac prea multi bani din genul romance, din publicitatea care mizeaza pe ideea de romance si asta pentru ca ne place sa ne scaldam in aceasta inconstienta vremelnica, ce te face sa simti ca traiesti si ca ai pentru ce sa traiesti. Ceea ce se poate face este la nivel personal. Poti sa iei decizii pentru propria ta viata si poti sa raspandesti flacara cunoasterii in jurul tau.

De asemenea, poti sa ii tratezi ca atare pe cei care au romance in maduva oaselor si care "sunt pregatiti" sa iti toace ani din viata. Cum ii recunosti? Poate din vocatia de a crea mari drame intr-un pahar cu apa, din dificultatea de a tolera plictiseala, din lipsa de preocupari si din obsesia iubirii, dificultatea de a gasi solutii ale problemelor sau de a urma sfaturile bine intentionate, alegerile pur emotionale, tanjeala permanenta, visarea continua si fireste, marea lor iubire pentru telenovele, romane de iubire, si filme romantice.  

Cred ca nu este mai putin relevant rolul psihoterapeutilor si cel al consilierilor de cuplu in revelarea modului in care asteptarile noastre nerealiste ne compromit cu totul capacitatea de a interactiona armonios si de a sustine pe cel de langa noi, ori capacitatea noastra de a contribui la evolutia unei familii.










Show comments
Hide comments

8 comentarii:

  1. Foarte bun articolul.
    Dar am o nelamurire, daca casatoriile impuse nu sunt bune (renunti la marea iubire si pasiune) si nici genul romance nu ajuta casnicia, cum ar trebui sa ne alegem partenerul/a?
    Cum ar trebui sa fie o relatie sa dureze?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Ma gandeam eu ca te provoc cu articolul acesta... Ca si pe multi altii, probabil. Tin sa precizez ca ideile din articol apartin lui Denis de Rougemont iar eu le-am imbratisat, ca si multi altii. Dimensiunea culturala a psihicului este un factor important in geneza noastra psihica, daca nu cel mai important.

      Intrebarea ta este justificata, mai ales ca articolul nu da de inteles ce ar trebui sa facem daca nici una dintre cele doua variante nu este sanatoasa. In plus, este si utila, fiindca solicita niste completari.

      Parerea mea este ca partenerii, au nevoie de un anumit nivel de responsabilitate pentru a reusi sa interactioneze armonios, ei au nevoie

      1. sa creasca pe plan moral,
      2. sa inteleaga ca "realitatea nu e ca-n filme" si
      3. sa invete sa isi controleze emotiile si pasiunile

      - astfel incat viata de cuplu sa devina posibila. Pregatirea pentru viata de cuplu necesita eforturi sustinute de cunoastere a beneficiilor cuplului dar si a dificultatilor inerente acestuia.

      Pare ca in ziua de azi suntem mai preocupati de cum sa trezim si sa mentinem pasiunea si emotiile la un nivel cat mai intens, de parca casatoria ar fi vreo reprezentare de circ. Din fericire exista si persoane care sunt capabile sa asigure un climat digerabil vietii de cuplu.

      Ștergere
    2. Stii ce cred eu?
      Ca sunt persoane care sunt nascute pentru a fi intr-un cuplu, dar si persoane care nu au acest "dar".
      Cum nu toti sunt buni la matematica, la limbi straine si asa mai departe, cred ca asa e sa fie.
      Degeaba zici ca nu iti place matematica, daca tu esti un geniu in domeniu.
      Ar fi interesant daca s-a putea gasi "gena" care confirma teoria mea.

      Ștergere
    3. Sunt convins ca ai motivele tale cat se poate de serioase sa crezi aceasta teorie. Dar oare cat de mult ne doare sa ne resemnam cu astfel de teorii fataliste? Cred ca ti-am mai spus faptul ca putem face alegeri pana in ultima zi a vietii noastre si acestea pot sfida fatalitatea si ne pot fauri destinul.

      Multumesc frumos pentru comment.
      Ma bucur mult daca PSIHOPEDIA va provoaca sa reflectati, la o cafea sau nu.

      Ștergere
  2. Dragostea incepe acolo unde se sfarsesc nevoile (Robert Isett).

    Poate daca ne-am ocupa singuri de noi, am investi, ne-am valoriza si ne-am accepta, nu am mai astepta ca "celalalt" sa faca asta. Dar, se pare ca devenim dependenti de cealalta persoana, asteptam ca ea sa ne spuna mereu cat suntem de frumosi, inteligenti si cat de minunata este viata lor langa noi, cum suntem noi "raza lor de soare" si cat de mult ne iubesc. Cand cele auzite scad ca frecventa, vom cauta in alta parte, o alta persoana, care la inceput de relatie ne va spune cat de frumosi, minunati si inteligenti suntem.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Suntem dependenti de ceilalti, intr-o oarecare masura, este si normal sa fim asa. Viata noastra in absenta semenilor nostri ar deveni absurda si lipsita de sens. Suntem facuti pentru comuniune si ne este cel mai bine in cadrul comunitatii si chiar in cadrul familiei.

      Totusi, familia necesita educatie, relatiile trebuie cultivate, precum florile pe care le udam in fiecare dimineata, cu toata constiinciozitatea. Din fericire florile nu doresc mai mult din partea noastra decat putina lumina, putina caldura si, eventual sa fie indepartate buruienile. Ne dau in schimb frumusetea lor si lasa o impresie placuta vizitatorilor.

      Daca contractele sunt cunoscute si respectate atunci relatiile prospera. Cum ar putea fi altfel?

      Ne ramane misiunea de a ne prezenta oferta si de a citi cu atentie oferta celuilalt caci in literele acelea mici ale contractului s-ar putea sa se afle fericirea noastra...

      Multumesc pentru comment si te mai astept cu alte ganduri profunde pe PSIHOPEDIA.
      Am si cafea!

      Ștergere
    2. Total de acord, ne este bine in familie si in cadrul comunitatii, si suntem dependenti de ei intr-o anumita masura. Problema intervine atunci cand starea noastra de bine devine sarcina partenerului de viata, cand doar un partener are nevoi si asteptari.
      Marea problema a filmelor romantice este ca induce publicul in eroare - mereu exista un suflet pereche, pentru care nu trebuie sa faci nimic, caci destinul ti-l aduce in casa; tu nu trebuie sa schimbi, sa te adaptezi pentru ca totul este facut de catre erou. Aaa, si, cum sa stim noi cum functioneaza o casatorie, cand toate "filmele bune" se opresc dupa ce tinerii casatoriti au spus "da" ? :D

      Cafeaua sa fie fara zahar! Multumesc! :)

      Ștergere
    3. Ma bucur ca descopar, intre cititorii mei, persoane care gandesc la fel ca mine si care observa aceleasi anomalii pe care le-a observat si D. de Rougemont. Cred ca aceste lucruri trebuie luate in serios si, eventual, luptat pentru aducerea in centrul atentiei opiniei publice. Sau cel putin ar trebui abordate cum se cuvine in consilierea psihologica ... Eu personal cred in factorul cultural si nu as fi primul, dar regret ca personalitatile noastre nu fac publice acest gen de idei, desi le cunosc prea bine.

      Ștergere