Oare daca lumea s-ar transforma intr-un "#MeToo" de dimensiuni planetare, atunci ar fi mai buna? Totul ar fi numai curcubee, flori si fluturasi iar psihopatii ar fi stersi de pe fata pamantului? Dati-mi voie sa ma indoiesc de asta!
o o o
Ati observat probabil ca este la moda acum sa povestim despre abuzurile de tot felul pe care le-am suferit in trecut, in special daca sunteti o femeie si va regasiti in miscarea "#MeToo". Nu vreau sa sustin nicio clipa faptul ca unele dintre aceste marturii sunt inventate, desi nu ar fi exclus.
De altfel, ca terapeut adlerian nici macar nu este relevant in vreun fel daca ceea ce iti povesteste un client / pacient este inventat sau nu, cu exceptia situatiei in care exista o ancheta efectuata de catre organe de cercetare penala, cand este implicat si un terapeut pentru a confirma sau infirma anumite abuzuri.
In afara de acea situatie, nu ne preocupa valoarea de adevar a lucrurilor care ne sunt povestite. Este mult mai relevant faptul ca persoana respectiva are nevoie de aceasta poveste (chiar si daca e vorba despre un abuz suferit), pentru a obtine anumite lucruri pe care nu le-ar putea obtine in alt mod. Este relavant deci scopul si mijlocul utilizat.
Iar aici nu facem nicio diferenta intre persoanele care isi inventeaza literalmente experientele si cele care le-au trait aievea. La ambele categorii de persoane exista un scop si un mijloc iar aici, indiferent daca povestea este reala sau inventata, scopurile si mijloacele sunt de fapt foarte asemanatoare.
Iar daca este sa vorbim despre scopuri si mijloace atunci cand analizam aceasta moda "MeToo", lucrurile nu stau incantator. Vina nu le apartine obligatoriu brutelor care ne-au abuzat ci felului cum am ales sa raspundem acestor abuzuri. Dar nu imi sariti in cap inca pentru ca "tin cu bestiile". (LOL) Caci putem alege sa ne lasam definiti de abuzurile suferite sau nu.
Este mult mai util sa nu permitem abuzurilor sa ne defineasca, desi tentatia este extrem de mare, nu-i asa? O persoana care se lasa definita de abuzurile pe care le-a suferit isi limiteaza extrem de mult potentialul si forta personala, reducandu-se pe sine la o victima, reducand gama emotiilor pe care isi permite sa le simta si a comportamentelor pe care reuseste sa le puna in scena.
Mai exact, isi reduce emotiile la lucruri precum furia, frica, tristetea si neputinta iar comportamentele sale devin stereotipe - plang, fug si ma ascund, caut un salvator. Cu alte cuvinte, mai grav decat faptul ca am suferit traume in copilarie este faptul ca permitem si chiar alegem sa ne lasam obsedati si chinuiti de acestea, toata viata noastra.
Si da, mai este ceva... fiecare dintre noi a siferit cel putin o trauma in copilarie, adica am trait un lucru pentru care nu am fost pregatiti, fie si macar faptul ca nu am fost pregatiti sa renuntam la joaca pentru a merge sa luam pranzul cu familia - da, aceasta chiar poate fi o trauma, caci experienta traumei este una pur subiectiva.
De aceea, oricand ne-am amagi cu ideea ca "#MeToo" ar reprezenta "saltul societatii spre absolut", si oricand am incerca sa sensibilizam pe acei psihopati care ar putea agresa alte fete nevinovate, mi-e teama ca incercarea noastra este din start sortita esecului si vom ramane cu lacrimile, pentru care ne si antrenam intensiv, s-ar parea.
Mai util ar putea fi faptul de a accepta ca vor exista intotdeauna psihopati si oameni lipsiti de empatie, care ne privesc ca pe niste obiecte, chiar daca nu ne place asta si sa cautam o atitudine mai "adaptativa" ca sa zic asa. Spre exemplu sa observam semnele sau sa ne luam masuri de precautie in functie de ora si locul unde ne aflam.
Iar daca se intampla totusi sa fim abuzati, o atitudine mai utila este sa dam un sens acestei experiente, sa o privim intr-un mod care ne permite sa evoluam. Spre exemplu, sa ne insusim ideea ca nu ne identificam cu corpul nostru fizic iar puritatea noastra sufleteasca nu poate fi maculata de o experienta de abuz sexual. In plus, exista suferinte mai mari in lume.
Nu doresc sa se inteleaga ca ar trebui sa ne bucuram de faptul ca am fost abuzati in copilarie, fizic ori sexual, dar privind lucrurile in ansamblul lor, putem sa recunoastem ca sunt extrem de multe alte lucruri care nu s-au intamplat potrivit cu asteptarile noastre. Spre exemplu sfarsitul vacantei sau faptul ca trebuie sa ne ne trezim dimineata si sa plecam la serviciu.
Fiecare dintre noi si le stie pe ale sale: poate faptul ca intotdeauna am avut mai putin decat ceilalti sau faptul ca, orice am face, nu reusim sa pierdem din kilograme. Mi-e teama ca atat scopul cat si mijlocul folosit de catre "#MeToo" au o eficienta iluzorie. Si ceea ce ma mira este faptul ca moda s-a dezvoltat in SUA - o cultura cunoscuta mai curand pentru atitudinea "Yes, I can", decat pentru ceea ce promoveaza "#MeToo".
Nu am nicio problema cu faptul ca un client sau altul alege sa isi planga de mila pe durata unui an intreg. In fond isi plange de mila pe banii lui. Pe mine ma doare faptul ca potentialul unor astfel de clienti ramane la 2 metri sub pamant fiindca sunt prea ocupati plangandu-si de mila.
Mai mult decat atat, poate ca in viata fiecaruia dintre noi vine un moment cand simtim nevoia sa ne plangem de mila, de unul singur sau in prezenta unui martor, cum ar fi terapeutul. Avem dreptul sa facem asta si uneori poate fi util pentru infiriparea, construirea ori consolidarea unor relatii. Sa nu uitam insa ca "ce-i mult, strica" iar daca am devenit dependenti de acest mod de a fi si de a obtine, diagnosticul psihiatric nu este departe.
In plus, daca imi cititi blogul constant, probabil ca va amintiti de articolul in care am scris despre tipurile de victime, identificand psihopatii ca fiind niste victime de profesie care folosesc abuzurile suferite de ei insisi pentru a-si justifica / scuza propriile abuzuri. Nu va doriti sa ajungeti precum tanara din videoclipul de mai jos, nu-i asa?
(1) Imaginea #MeToo, de Truthout, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu