Puiul (Poveste Horror)

Mana intinsa care nu spune o poveste nu primeste pomana. Dar se vede ca povestea pe care o spune acea mana intinsa ar trebui sa se incadreze intr-un anumit gen. Nu ne permitem sa ajutam pe toata lumea caci avem resurse limitate. Atunci ne rezumam la acest tip.

o o o

Cred ca va aflati si voi printre cei multi care nu au inteles si au detestat povestea Puiul de Ion Alexandru Bratescu Voinesti. E o poveste greoaie chiar si pentru adulti, nu doar pentru copiii care izbucnesc in lacrimi si protesteaza pentru ca nu exista happy end. E mai curand o trauma care ne lasa vulnerabili si neincrezatori, cu lacrimi de crocodil in ochi.

Faptul ca povestea are un motto pozitiv "Sandi sa o asculti pe mamica", ce se doreste a transforma aceasta poveste horror intr-o pilda despre neascultare si consecintele sale, nu prea reuseste sa compenseze sentimentul de deznadejde pe care il genereaza. Puiul este povestea pentru care niciun copil nu pare a fi pregatit.

Totusi, acest comportament al mamelor de a-si parasi puii este relativ intalnit in natura si apare ori-de-cate-ori resursele de supravietuire ale acelor animale sunt limitate. Spre exemplu, daca un pui nu poate sa mearga sau are o aripa bolnava, exista ceva sanse ca mama sa nu-si "bata capul" cu el si sa il paraseasca, pentru a-si focaliza atentia si resursele asupra celor sanatosi pe care poate sa ii ajute.

Asadar povestea Puiul este despre o prepelita care are puisori mici, dragalasi si ascultatori, cu expetia unuia dintre ei, cel mare, care face ce face si calca cuvantul intelept al mamei. Intr-o buna zi, acesta din urma este impuscat in aripioara de un vanator si asta ii schimba destinul in mod decisiv. La vremea toamnei si a drumului catre tarile calde, in ciuda durerii sufletesti, mama prepelita este nevoita sa il abandoneze pe puiul neascultator, pentru a-i proteja pe cei sanatosi.

Sunt destul de multe mesajele moralizatoare ale povestii horror:

• Ascultarea de parinti ne protejeaza viata.

• Alegerile au consecinte intotdeauna

• Disciplina este importanta pentru supravietuire

• Ajutorul are (adesea) ratiuni pragmatice, egoiste 

• Daca nu te ajuti singur, ceilalti te abandoneaza

Cu toate ca povestea ramane una horror, vedem ca invatamintele sunt multiple. As dori sa atrag atentia asupra ultimului punct de pe lista: daca nu te ajuti singur, le faci viata grea celor din jur si te vor parasi. Este deci importanta atitudinea noastra de prietenie cu sine caci ajutorul celor din jur are la baza ratiuni evolutioniste: supravietuiesc cei mai pregatiti pentru viata si sunt ajutati cei care care promit.

In lumea animalelor, daca un pui dobandeste un defect care il vulnerabilizeaza acesta este pur si simplu abandonat de catre mama sa.  Nedrept? Crud? Poate... Dar in acelasi timp este realist si pragmatic. Animalele simt cand puiul lor nu are nicio sansa de supravietuire si reactioneaza cu o "cruzime sanatoasa". Ei bine, si oamenii fac la fel. Iar daca va imaginati ca pasivitatea si emotiile va vor salva, imi displace sa fiu eu acela care va spulbera aceste iluzii.

Din videoclipul de mai sus, ultima parte are foarte multa legatura cu ceea ce discutam: pentru ca cineva face parte din "grupul corect", este mai probabil sa beneficieze de ajutor, aparent "neconditionat". Dar ajutorul este conditionat de apartenenta barbatului respectiv la un anumit grup - hainele sale spun o poveste care il califica pentru a primi ajutorul.

Dupa cum spunea Dinica in "Filantropica": "mana intinsa care nu spune o poveste, nu primeste de pomana". Totusi, s-ar parea ca nu orice poveste favorizeaza raspunsul pozitiv, de ajutor si sustinere. Cel care primeste ajutorul trebuie sa faca dovada seriozitatii sale, a bunului simt, a unei experiente de persoana care se straduieste si are o atitudine pozitiva in relatie cu sine si ceilalti. Pare ca nu conteaza cat de tare strigi dupa ajutor ci mai curand ce repuatie ai si ce atitudine adopti.

Scenariul acesta in care se bucura de ajutor cei care fac dovada faptului ca "merita" ajutorul si ca ajutorul respectiv nu este zadarnic, este redundant la nivelul societatii umane. Spre exemplu, la banca, cand ai nevoie de un imprumut, esti sucit pe toate partille pana banca se convinge ca esti de incredere si poti sa restitui imprumutul plus dobanda aferenta. In caz contrar, banca nu poate sa riste ajutandu-te cu niste bani. Nici macar nu s-ar numi ajutor, nu-i asa?

In iubire, lucrurile stau cam la fel: ne plac resursele celor de care ne indragostim, fie ca sunt resurse materiale, fie ca vorbim despre resurse intelectuale, de intelepciune, resursele reproductive sau de alt fel. Avem incredere in persoane cu resurse si le respingem politicos pe restul. Ti-ai oferi inima unei persoane care nu da nimic la schimb? Pare ca iubirea, despre care cantau poetii si menestreii, are o pronuntata componenta de interes personal.

In psihoterapie, cei care obtin rezultate sunt cei care dispun de "costumul adecvat" , cu alte cuvinte, atitudinea potrivita. Daca este relativ usor sa ameliorezi probleme precum anxietatea, atacurile de panica sau depresia, in caz ca si clientul este dispus sa se implice cu partea de eforturi care ii revine, este mult mai dificil sa ajuti un client care nu doreste (chiar asa) sa isi schimbe felul de a fi.

In gestionarea dependentelor apare, in special in strainatate aceasta strategie care seamana oarecum cu povestea horror "Puiul". Familia si prietenii dependentului de substante se aduna si organizeaza o asa numita "Interventie", subsumata ideii de "iubire dura". Aceasta consta in faptul ca toti cei prezenti vorbesc despre legatura lor cu dependentul (amintiri, emotii, etc), urmand ca in final sa faca o declaratie - ultimatum: fie iei o decizie de a-ti schimba viata si te implici in asta, fie voi incheia orice legatura cu tine.

Pare mai curand un mod de interventie ce le elibereaza pe toate celelalte persoane de dependentul care, la drept vorbind, se sprijina pe ele pentru majoritatea nevoilor sale: locuinta, hrana, atentie, iubire si inclusiv sponsorizarea viciului. Expertii in domeniu par a fi convinsi ca salvand familia de aceasta influenta "intunecata", nu facem un bine doar familiei ci si dependentului in sine, care va fi nevoit sa isi asume responsabilitatea pentru viata sa. Da, iubirea dura este un dus rece...

Full Episode Here

In episodul de mai sus, tanara Nichole este dependenta de alcool, intr-o faza destul de avansata. Observati la ea felul in care propria-i minte o pacaleste oferindu-i o multime de scuze pentru comportamentul ei denaturat: tata nu i-a oferit destula atentie iar sora ei a plecat cu iubitul ei pe cand era adolescenta. Nichole nu se afla in "costumul potrivit" pentru a face eforturi de a iesi din situatia disperata in care a intrat iar membrii familiei, care, fara sa-si dea seama, ii incurajau obiceiul, i-au pregatit o mostra de iubire dura.

Ma veti intreba daca are vreun sens aceasta asa zisa "dragoste dura". In fond, sunt umanist, nu-i asa, si n-ar trebui sa tratez fiintele umane ca pe niste obiecte care isi merita soarta fiindca sunt defecte. E aproape ca in celebra intrebare filozofica: ai salva un grup de oameni aruncand un supraponderal in fata tramvaiului scapat de sub control? Cei care raspund ca da, sunt considerati psihopati. Totusi, aici alegerea ii apartine victimei: ea isi alege destinul.

(1) Imaginea Powerless, de Tom Lin, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0