Patriotul

Povestea lui Alexei Navalny, așa cum apare în cartea sa de memorii, este pe cât de interesantă și de substanță, pe atât de tristă. Cu atât mai mult cu cât tonul memoriilor sale nu este unul grav, bolnăvicios ori depresiv, dimpotrivă, este senin și plin de căldură umană.

☆ ☆ ☆

Memoriile lui Alexei Navalny m-au intrigat de la bun început. Mi-am dorit să știu ce a scris dizidentul rus în cartea Patriotul, și am descoperit un om în care m-aș putea regăsi, cam cu aceleași preocupări pe care le aveam eu însumi în copilărie. Ca o coincidență interesantă, am aceeași vârstă ca și Navalny, deși el a devenit erou și a încetat să mai îmbătrânească anul acesta, în Februarie, când și-a pierdut viața într-o închisoare din Siberia.

Patriotul, mi-a evocat, așa cum spuneam mai sus, propria mea copilărie, fiindcă, în fond și eu am fost un copil din această parte a cortinei de fier, cu aceeași fascinație pentru tot ceea ce era occidental și cool, începând de la muzica și filmele occidentale și terminând cu fiecare produs comercial produs în occident și ajuns la noi prin te-miri-ce miracol. La fel ca și Navalny, și eu urmăream emisiunile de propagandă comunistă unde vedeam muzicieni rock, zugrăviți de regim drept niște degenerați dar în care noi tinerii vedeam creativitate, libertate și independență.

Această obsesie cu lucrurile străine și în special cele occidentale, culminează cu obsesia pentru guma de mestecat, care vine cu o surpriză, o imagine pentru colecționari, cum ar fi un personaj din Star Wars sau din desene animate. De ce oare devenise guma de mestecat un simbol al superiorității țărilor occidentale? Este o întrebare legitimă pe care și-a pus-o micuțul Alexei. Pentru ca mai apoi, după destrămarea URSS-ului, să-i audă pe nostalgici lamentându-se: oare de ce ne-am vândut țara pentru blugi și gumă de mestecat? Si muzică rock, desigur... aș adauga eu.

În cele ce urmează, în speranța că vă voi trezi interesul, am să vă reproduc câteva fragmente din această carte, pe care le-am considerat relevante. Am ales un fragment care vorbește despre problema minciunii în URSS — care este genul de situații în care minciuna reprezenta o soluție optimă și preferată și motivele pentru care minciuna era atât de importantă în viața sovieticilor, în special în situații de criză, cum a fost explozia atomică de la Cernobîl. Presupun că numeroșii nostalgici ai URSS-ului nu se gândesc la asta atunci când deplâng căderea imperiului comunist.

Dacă ți se spunea să plantezi cartofi, asta trebuia să faci. Era cel mai periculos și nesăbuit lucru dar a fost făcut pentru a preveni răspândirea panicii în rândul populației! Răspunsul standard și complet tâmpit al regimului Sovietic — iar apoi al autorităților rusești — față de orice criză, era să mintă populația, deoarece era în interesul populației să fie mințită la nesfârșit. În caz contrar, se credea, oamenii ar fi rupt-o la sănătoasa din casele lor, ar fi creat o stare de anarhie, ar fi incendiat toate clădirile și s-ar fi ucis între ei. Dar adevărul este că nimic de acest fel nu s-a întâmplat vreodată. Oamenii se comportă rațional în cele mai multe situații, în special dacă li se explică și li se spune ce trebuie să facă. Dar așa cum am observat în numeroase situații, prima reacție oficială este, în mod invariabil, să se spună minciuni. Nu există niciun beneficiu practic în asta; e pur și simplu o regulă: într-o situație incomodă, se minte. Minimalizează pierderile, neagă orice, blufează. Totul se va lamuri mai târziu dar în momentul crizei, oficialii nu au nicio altă opțiune decât să mintă, deoarece presupusa populație idioată nu este pregătită pentru a afla adevărul. În situația de la Cernobîl nu are rost să cauți cea mai mică urmă de raționalitate. Oamenilor ar fi trebuit să li se spună să rămână în casele lor pentru o săptămână și să nu iasă dacă nu este absolut necesar. Dar în Kiev, s-a ținut o paradă militară la doar o săptămână de la explozie doar în scopul propagandei — pentru a pretinde că totul era în regulă. Fiindcă liderii partidului comunist și-au dorit ca absolut nimeni, și în special străinii să nu afle vreodată despre catastrofă atomică. Sănătatea a zeci de mii de oameni a fost sacrificată în numele acestei mușamalizări ridicole, căci unda radioactivă fusese atât de puternică încât a fost observată în laboratoare de pe întreg globul pământesc.

Se spune că obiceiurile vechi mor greu și asta explică modul în care autoritățile de la Moscova și-au tratat propria populație în contextul invaziei din Ucraina pe care au deghizat-o în operațiune militară specială, realizată în scopul unei presupuse denazificări, fiindcă asta sună cel mai bine și invocă sentimentele patriotice ale rușilor. Dar fiindcă știm de ceva vreme toate astea, vă invit ca în finalul acestui articol să lecturați și un fragment plin de sensibilitate care vorbește despre dragostea pe care Alexei i-a purtat-o soției sale Yulia, cea care i-a fost aproape în timpul recuperării după otrăvire.

Vă voi spune ceea ce îmi amintesc. Este mai mult o colecție de senzații și emoții. Dar a fost atât de important pentru mine încât acum este imprimat în creierul meu definitiv. Stăteam lungit acolo. Fusesem scos din starea de comă dar nu recunoșteam pe nimeni și nu înțelegeam ce se petrece. Nu puteam să vorbesc și nici măcar nu știam ce este vorbitul. Singura mea ocupație era să o aștept pe Ea să vină. Nu era clar cine este Ea. (...) Ea venea și era cea mai importantă din cameră. Ea îmi îndreaptă perna și o face confortabilă. Ea vorbește veselă și râde. Ea îmi spune ceva. Când este aproape, halucinațiile mele tâmpite se retrag. Mă simt bine cu ea alături. Mă simt trist când pleacă și o aștept iar.

Cred că Patriot, cartea scrisă de Alexei Navalny este o carte interesantă și cred că merită citită, atât pentru volumul de informație inedită care demască regimul criminal al lui Putin cât și pentru valoarea literară, propriu-zisă. Dacă am reușit să vă trezesc interesul nu-mi rămâne decât să vă urez lectura plăcută!