Un Psiholog Acuză

Vești șocante despre modul cum doctorul Cristian Andrei își trata victimele în psihoterapie, meseria de care este îndrăgostit, dar pe care o practică în mod ilegal. Legenda Doctorului Andrei devine absurdă pe final și alunecarea sa în abis pare implacabilă.

☆ ☆ ☆

Probabil a ajuns și la urechile dumneavoastră noul scandal care îl are în centru pe domnul doctor Cristian Andrei. Căci da, este medic, nu psiholog și nici psihoterapeut, așa cum este prezentat de fiecare dată în mass-media, iar dumnealui a obosit să mai corecteze aceste prezentări abuzive pe care, așa cum afirmă dumnealui, nu le poate controla. Dar să trecem peste asta — mass-media este un aspect al problemei iar practica privată este cu totul altceva. 

Unii consideră că activitatea dumnealui în mass-media este problematică, în sine, deoarece recomandările făcute în spațiul public vin din partea unui medic psihiatru care este specializat în neuropsihiatrie infantilă, nu din partea unui consilier de cuplu — dat fiind că foarte multe dintre opiniile sale avizate (mai mult sau mai puțin) privesc cuplurile, cuplăraia și lipelile, dacă pot spune așa, cel puțin aceasta pare să fie una dintre ariile sale de expertiză, care l-au și consacrat în mass-media.

Dacă ar fi absolvit acel modul amărât de etică și deontologie pe care noi, psihologii, îl facem la școlile alea amărâte de psihoterapie, ar fi știut acest detaliu picant — că nu poți să-ți oferi expertiza într-un domeniu pentru care nu dispui de o pregătire formală, recunoscută. Dar nu aș vrea să devin vindicativ așa devreme, fiindcă nu asta mi-am propus... În acest articol am simțit nevoia să reacționez oarecum emoțional la cele apărute în spațiul public, căci doar atât putem face în acest moment. 

Și nici nu cred că doctorul Cristian Andrei poate fi judecat superficial — personajul este unul complex, cu lumini și umbre, cu calități incontestabile, dar, aparent, cu anumite trăsături problematice care par că nu mai rabdă să rămână în umbră... De curiozitate, am făcut o căutare pe blogul Psihopedia cu termenii Cristian Andrei. Am găsit 11 articole în care am menționat cel puțin o dată numele doctorului. În marea majoritate a cazurilor erau mențiuni pozitive — adică fie îl citam, fie menționam un lucru învățat de la dânsul. 

Cu cât sunt mai vechi articolele respective, cu atât mențiunile sunt mai calde și pozitive. În articolele mai recente, adică cele scrise după 2020, atitudinea mea a devenit ceva mai critică sau chiar sarcastică — într-un articol spuneam că, în trecut, BIG DATA era deținută de o bunicuță cu experiență de viață sau de o persoană ca doctor Andrei, în altul, glumeam că americanul doctor Phil l-a copiat pe Doctor Andrei, iar într-unul dintre articole, numit Blestemul Singurătății, îi contestam în mod direct afirmațiile. 

Probabil această evoluție descrie emoțiile mele față de doctorul Cristian Andrei, care, în trecut, a reușit prin exemplul său să imprime o direcție vieții mele dar, ulterior, odată cu descoperirea unor modele noi, a intrat într-un con de umbră — s-ar putea spune că l-am abandonat pe un raft cu amintiri plăcute și obiecte-resursă, alături de alți idoli / modele care și-au făcut datoria față de societate, după cum s-au priceput. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, pe când eram tânăr și lipsit de direcție, nu aș fi rezonat cu modelul profesional și uman reprezentat de Cristian Andrei? 

Fiindcă, așa cum se spune, tot pățitu`i înțelept, îmi amintesc că la 25 de ani am început să citesc cărți de psihologie într-o perioadă în care România, în sine se afla într-un marasm economic de nedescris. Eram destul de goth-emo pe atunci (deși nu ai fi zis), mi se întâmplase un necaz în plan profesional și ajunsesem să-mi permit doar să-l ascult pe Cristian Andrei la radio și să plătesc un abonament aproape gratuit la Biblioteca Județeană Brașov — am făcut exact ce trebuia!

Eu personal consider că putem găsi în galeria de modele sociale personaje de la care putem lua ceea ce este bun, util și constructiv, ignorând cu desăvârșire părțile lor de umbră, care se întrevăd, când și când. Așa am făcut cu Dave Mustaine, liderul grupului Megadeth, la care am admirat talentul artistic și creativitatea ieșită din comun și am reușit cu brio să ignor poveștile despre dependență și abuz. Am considerat că domnul Cristian Andrei este mult superior modelului din adolescență dar, realizez uneori că și dânsul are o structură de rock-star.

Numai un rock star sau un lider de cult ar putea să considere că este deasupra tuturor, că nu are de învățat nimic, de la nimeni, și că legile nu se aplică obligatoriu în cazul său. În ciuda faptului că am învățat atât de multe lucruri de la dânsul și mi-a fost atât de aproape în tot acest timp, nu pot să nu simt această dezamăgire față de dumnealui, legată de modul cum a gestionat problema legalității activității sale, dar și de respectul (sau lipsa de respect) față de profesia sa.

În cel mai recent videoclip, pe care încă îl puteți viziona pe canalul său de YouTube, începe prin a se prezenta sunt doctorul Cristian Andrei, impostorul. Încă de la început videoclipul mi-a părut a fi o eroare strategică — personajul pare vulnerabil, dar nu în sensul labilității emoționale. Totuși, am urmărit cu interes ce a avut de spus cu așteptarea sinceră de a avea o ieșire emoțională. Nu a avut-o, în schimb a făcut afirmații pe care medicul Cristian Andrei pe care îl știu eu, nu le-ar fi făcut. 

Denigrări gratuite ale psihologilor, what-aboutism de tip rusesc și o încercare de post-adevăr care îți provoacă un puternic șoc emoțional. Îmi imaginez că feministelor le-a provocat și greață dar hai să ignorăm asta! În limbaj popular i-a drăcuit pe cei de la Colegiul Psihologilor — dar nu direct, fiindcă e totuși Cristian Andrei, i-a drăcuit și pe psihologi, în general, cât și pe presupusele victime, care, din ultimele știri, încep să se înmulțească — acum sunt vreo 7 victime ale hărțuirii sexuale. Iată câteva dintre mărturiile victimelor sale:

„Mulți ani, am crezut că «l-am iubit». Dar în toți acei ani, o parte din mine a știut că momentul în care, după vreo 8 «ședințe de terapie», m-a atins cum atinge un bărbat o femeie a fost greșit, o trădare și o vătămare profundă”.

„Și eu am trecut prin «cabinetul» dânsului. Și pe mine m-a luat în brațe și m-a sărutat cu forța”.

„Mă număr printre «victimele» respectivului, dar mă declar o victimă light, întrucât atunci când a început să mă sărute și mângâie, eu m-am tras și nici nu am mai călcat prin cabinetul domniei sale”.

„M-a pus să mă ridic de pe canapea, s-a apropiat de mine și m-a împins cu forță în jos și dacă m-aș fi asezat, aș fi fost în poziția cea mai bună pentru sex oral. Nu m-am așezat. Aproape că mi-a rupt picioarele, dar nu m-am așezat”.

„Pune mâinile pe tine, te ia în brațe, se așează lăngă tine, cât sa nu înțelegi ce se întâmplă. (…) Se purta ca și cum ar avea afecțiune specială pentru mine și mi-a spus că dacă el n-ar fi căsătorit, s-ar căsători cu mine”.

„În timpul abuzului sexual eu am aflat că soția lui era însărcinată cu al treilea copil, ceea ce a fost șocant”.

„De la prima ședință a încercat să mă seducă, oferindu-mi bani pentru a-mi plăti o datorie către fostul partener de afaceri. Am refuzat, iar la următoarea ședință a insistat sa îmi ofere banii, cu conditia de a ne revedea la o cafea.”

Este interesant faptul că domnul Cristian Andrei chiar îți lăsa impresia că le înțelege pe femei — am crezut la început că este o strategie de supraviețuire și o dovadă de inteligență strategică, deoarece genul frumos reprezintă principala sursă de venit a psihologilor / psihoterapeuților și suntem datori cu un plus de empatie și profesionalism față de acesta. Și aș putea trece peste faptul că dumnealui îi plac ceva mai mult femeile. Îmi este foarte greu să trec peste lipsa de respect față de acestea și față de profesia de psihoterapeut.

Cristian Andrei afirmă că ceea ce făcea dumnealui este evaluare — după care urmează să facă trimiteri la psihoterapia reală. Probabil că unele dintre paciente au nevoie să trateze inclusiv aceste evaluări psihiatrice... Dar să spunem că acesta nu este doar un paravan pentru ședințele de psihoterapie neautorizate de Colegiul Psihologilor — atunci de ce ai nevoie de peste 2-3 ședințe doar pentru evaluare? Chiar și dacă nu ai pregătire de specialitate, îți dai seama că o evaluare nu poate să dureze 10 ședințe! 

Poate vă surprinde asta dar cred că doctorul Cristian Andrei a fost îndrăgostit de meseria de psihoterapeut, pe care a practicat-o, ilegal, aparent. Îți dai seama că a citit extrem de mult și s-a documentat în legătură cu acest domeniu, dar mai cred că asta nu este suficient. Elon Musk spunea că în ziua de azi, școala este complet inutilă fiindcă toate cunoștințele sunt gratuite și accesibile prin internet. Totuși, există competențe pe care nu le poți dezvolta doar prin lectură. De exemplu, un medic chirurg nu poate învăța din cărți să opereze. 

Am observat că doctorul Cristian Andrei are foarte multe opinii despre ce studiem noi la facultatea de psihologie sau ce se studiază la un curs de formare în psihoterapie, deși nu a absolvit așa ceva vreodată. Modul său de a prezenta profesia și pregătirea psihologilor se bazează pe impresia de pregătire precară pe care i-au lăsat-o câțiva psihologi. Dar nu poți să justifici ilegalitatea activităților tale printr-un what-aboutism ieftin, imprumutat de la propaganda putinistă. 

Cu toate astea, fiindcă sunt conștient că impactul social al lui Cristian Andrei este unul mai curând pozitiv, și știu că are niște copii la care ține foarte mult, sunt dispus să îi acord prezumția de nevinovăție și multe circumstanțe atenuante. Cred că și cei de la Colegiul Psihologilor sunt conștienți că datorită lui Cristian Andrei, multe cabinete de psihoterapie s-au umplut cu clienți, chiar dacă omul nu este chiar ușă de biserică... După cum spuneam, cazul este unul complex, personajul este unul special — ca un lider de cult, poate... despre care unii au de spus numai cuvinte de laudă, în ciuda faptelor. 

Una peste alta, mi-ar plăcea să cred că doctor Cristian Andrei poate fi reabilitat... A mai trecut prin așa ceva în urmă cu ceva timp și a căzut în picioare. De data asta pare să fie ceva mai serios. Și fiindcă spuneam mai sus că aduce a lider de cult, dacă tot urăște atât de mult să se ducă să facă acel nenorocit de curs ținut de acei nenorociți de psihologi incompetenți și să se înscrie în COPSI, poate se gândește să își întemeieze un cult propriu-zis și atunci o persoana de calibrul dânsului ar putea avea mult mai puține probleme de natură legală...  Doar zic! 

(1) Imaginea Cristian Andrei, via Open Source

(2) Hot News, (acc. 13.11.2025), Medicul Cristian Andrei acuzat de către alte șapte femei de abuzuri sexuale întinse pe o perioadă de 20 de ani, website:HotNews.ro 

Continue reading

mass-media

Psihopedia Woke

Există un curent tradiționalist, destul de viguros, care păcătuiește în același fel ca și cultura woke — cultura deschiderii, a toleranței și a unității în diversitate. Când lucrurile sunt duse într-o extremă, rezultatul este absurd. 

☆ ☆ ☆

Cât de woke este Psihopedia? Probabil ca, de când lecturați articolule pe care le scriu, v-ați făcut o impresie generală despre cât de liberal este acest blog. Ați întâlnit aici subiecte cu tentă politică — dictatura, totalitarismul, religia, patriotismul, războiul, fenomenul me too, etc. Răspunsul scurt este... destul de woke. Răspunsul complet însă necesită multă elaborare. Ca un indiciu suplimentar, iată ce scriam în articolul Liber la Barbarie:

Unii ma întreabă de ce sunt progresist și de ce am o atitudine deschisă față de LGBT+. Răspunsul este simplu: fiindcă nu am o altă opțiune. Oamenii care au pregătirea mea primesc în cabinetul de psihoterapie exact pe cei respinși de familie și de societate, pe cei care nu se pot integra în familie și societate, pe cei care suferă pentru că nu se pot integra și pe cei care dezvoltă un diagnostic de tip psihiatric pentru ca sunt respinși și pentru că nu se pot integra în familie și societate. Ei bine, printre acești oameni se numără și persoanele din comunitatea LGBT+. 

Am observat că, pe măsură ce avansez în vârstă, devin mai sensibil, în general, și mai sensibil la probleme legate de discriminare, abuz și libertăți personale. Fiindcă am menționat fenomenul me too, îmi amintesc că am avut în trecut o abordare mai tehnică — obișnuiam să privesc victimele abuzurilor ca pe niște victime de profesie, care nu doresc să-și depășească condiția de victime și urmăresc avantajele aferente.

Ei bine, în caz că vă întrebați până unde merge trezirea aceasta, vă ofer ocazia ca în acest articol să cunoașteți exact răspunsul la această întrebare. Ca linie directoare, voi observa încă de la început ca orice ideologie poate deveni bună sau rea în funcție de cât de mult se îndepărtează de bunul simț comun — este un concept desuet, probabil, dar acesta exprimă gradul de pregătire a celor mai mulți dintre noi pentru a îmbrățișa anumite idei. 

În plus, bunul simț comun reprezintă o sinteză de credințe religioase și laice, care se regăsesc într-o formă sau alta și la alte naționalități, deși, de ce să nu recunoaștem, suprapunerea bunului simț comun românesc cu cel arab și cu cel din nordul Europei sau cel nord american poate să nu fie perfectă, existând niște limite deloc de neglijat. Așa stând lucrurile, cu ajutorul bunului simț universal, în caz că există așa ceva, voi analiza câteva idei woke. 

I. Discriminare Pozitivă vs Merit

Blogul Psihopedia crede mai curând în merit decât în discriminarea pozitivă. În orice sistem etic, este incorect să oferi un post sau să admiți persoane într-o instituție de învățământ doar pentru că fac parte dintr-o minoritate, fie aceasta și istoric dezavantajată. Unii afirmă că este util să faci acest lucru, pentru a încuraja prin exemplu. Dar dacă oferi orice fel de avantaj cuiva pe acest criteriu, mă îndoiesc de faptul că exemplul este unul pozitiv — se poate propaga ideea că acea minoritate nu este capabilă să facă ceva prin forțe proprii și recurge la mila grupului majoritar. 

II. Cancel Culture

O parte semnificativă a ideologiei woke a devenit ceea ce se cheamă cancel culture — încercarea activiștilor woke de a denigra pe oricine a greșit în vreun fel, în cuvânt sau faptă, cu sau fără intenție. Eu personal nu consider că este necesar să distrugi o persoană doar pentru că a greșit la un moment dat. Desigur, unele dintre aceste consecințe sunt naturale — în sensul că oamenii ar prefera să nu mai audă de tine după ce, să zicem, ai fost acuzat de trafic de persoane, precum R. Kelly. Cu toate astea, oricine merită o șansă, mai ales dacă are capacitatea de a lăsa în urmă o poveste de acest fel. 

Dar s-a încercat aplicarea cancel culture și pe anumite povești pentru copii, cărți sau filme din patrimoniul universal — ceva care seamănă mult cu interzicerea unor autori sau opere artistice în țările cu regimuri totalitare. Găsesc că aceasta este o exagerare și că, în ciuda faptului că istoria în sine este o poveste despre abuz, discriminare și nedreptate, interzicerea unor opere literare nu înseamnă obligatoriu că vom clădi o societate mai bună. Este important ce alegem să învățam din istorie, nu să ștergem din ea capitole întregi. 

III. Problemele minorității Transgender

Așa cum știți, am promovat pe Psihopedia o atitudine deschisă și înțelegătoare față de minoritățile sexuale, față de homosexualii care s-ar putea integra în societate dacă ar fi priviți cu mai multă empatie, considerând că, atâta vreme cât în manualele de diagnostic psihiatric nu există o mențiune cu privire la minoritățile sexuale iar, în plus Isus și chiar umanitatea noastră ne cere să fim înțelegători, nu avem niciun motiv să respingem o persoană transgender. 

În ce privește temerea că vor exista copii care vor fi influențați de către persoanele transgender este nefundamentată științific și are la bază mai curând disconfortul părinților (legat de ostracizare și oprobiu public) decât sentimentele copiilor respectivi. Cu toate acestea, găsesc că este riscantă medical și deplasată politica potrivit căreia minorii pot face operație de schimbare de sex, dacă așa simt ei. 

Consider că adultul este responsabil pentru bună-starea copiilor și este dator să își asume responsabilitatea pentru orice chestiune care privește sănătatea fizică sau mentală a copiilor. Spre exemplu, un minor nu are dreptul să înceapă consiliere psihologică fără acordul părintelui. În relație cu adultul, copilul este absolvit de orice responsabilitate. Ar fi incorect să-i acordam minorului o responsabilitate pe care, eventual, ar putea ajunge într-o zi să o arunce pe umerii părinților, cu reproșuri și resentimente. 

Emoțiile copiilor și ale adolescenților pot fi schimbătoare, și asta este perfect normal. O operație de schimbare a sexului poate veni cu anumite consecințe ireparabile și riscuri pentru sănătate pe care ar trebui să și le asume o persoană adultă, nu un minor. Nu îmi este ușor să formulez aceste idei dar sunt mult mai multe lucrurile care îi tulbură pe adolescenți — ei se află într-o permanentă negociere între realitate și ideal, iar această schimbare de sex ar putea fi unul dintre acele lucruri la care pot avea acces după majorat, atunci când creierul lor s-a dezvoltat și au reușit să ajungă la un anumit echilibru emoțional necesar unei astfel de decizii. 

IV. Umilirea Publică a Favorizaților

Aici vorbim despre ceea ce se cheamă White Privilege. Îmi pare o dovadă de proastă educație să te apuci să denigrezi pe cineva doar pentru faptul că s-a născut bărbat, alb sau bogat. Și cu toate acestea, frustrarea nu cunoaște limite uneori, iar unii dintre noi fac asta, ba chiar trec la nivelul următor — a fost un caz în Rusia unde o femeie arunca clor pe pantalonii bărbaților din metrou dacă îi prindea șezând pe scaun cu genunchii depărtați. Depărtarea genunchilor era percepută drept un fel de mândrie masculină. 

V. Educația Sexuală

Cred că la noi în țară, educația sexuală în școli este percepută drept un exemplu de aplicare a ideologiei woke și am inclus-o în această listă. Trebuie să fii woke, să consideri că copilul, pe care îl aduce barza, trebuie să învețe la școală că s-a născut din mama sa, ori că unii dintre copii se simt atrași de același gen și nu este o problemă atât de mare, dacă facem precum ne-a învățat Mântuitorul Isus și judecăm mai puțin (vezi metafora cu paiul din ochiul celuilalt), respectiv îl lăsăm pe Dumnezeu să o facă, dacă, în marea lui bunătate cerească consideră că este cazul. 

Ei bine, sunt pentru educație sexuală, începând de la o vârstă pe care specialiști o consideră adecvată — probabil 14 ani, poate sub formă de ore ținute de diriginte, cu un cadru medical invitat, o dată pe semestru. Consider că lipsa acestor ore reprezintă un factor de risc pentru sarcinile neplanificate, bolile cu transmitere sexuală sau comportamentele sexuale care îi pun în pericol pe ceilalți (pe fete). 

VI. Cultura Woke

Arta care incearca sa livreze un mesaj subliminal și-a făcut apariția în sufrageria noastră prin intermediul videoclipurilor sau filmelor de pe rețelele de streaming — așa ajungi să te minunezi ce prieteni buni pot fi persoanele de rase diferite, ce personaje pozitive sunt negrii gangsta sau ce puteri supra-naturale au femeile minione cu părul bălai. Nu în ultumul rând, te minunezi cât de mult bine poate face un medic chirurg gay sau cât de inteligent este un polițist transgender. 

Nu degeaba unii au poreclit rețeaua respectiva Gayflix! Dar rețeaua se dezvoltă, acțiunile sale pe bursă cresc, beneficiază de o tehnologie de invidiat — probabil susținută de informaticienii gay pe care i-a angajat în mod preferențial, și își duce mai departe mesajele woke, spre disperarea unor tradiționaliști care nu știu cum să ne convingă să ne anulăm abonamentele. 

—

Îmi amintesc că am văzut pe Facebook promovarea unui workshop a cărui temă era cum gestionăm întâlnirea cu persoanele woke. Nu știu dacă chiar era nevoie de așa ceva. Presupun că era o strategie de atragere a clienților care erau dispuși să se reunească într-un grup de bârfă, lamentație și plâns unul pe umărul celuilalt, în numele dezgustului pe care îl simt față de orice efort de a tolera persoanele diferite. 

Fiindcă, în fond, noi nu avem o problemă cu faptul că civilizația a generat un curent woke, care impune anumite lucruri care ne sunt străine — toleranța, cultura unității în diversitate, etc. Problema noastră este cu faptul că suntem, foarte mulți dintre noi, nepregătiți să întâmpinăm cu toleranță și deschidere orice formă de diferență. Românii care au lucrat în occident au rămas traumatizați de diferențele întâlnite și își gestionează aceste traume așa cum se nimerește. 

Și dacă este ceva care mă tulbură în relație cu acest curent woke, în afară de reacțiile de ură pe care le generează în tradiționaliști — cu efecte care, din păcate se întorc împotriva minorităților, ei bine mă tulbură faptul că politicienii woke, care nu doresc să accepte vreo limită, vor ajunge să impună politici aberante, cum ar fi operațiile de schimbare de sex la minori sau, oferirea de posturi de ministru pentru că dă bine din perspectivă etnică, rasială sau de gen. 

 

(1) Imaginea Strange Girl, de Bayram Musayev, via Pexels

(2) Cairn, (acc. 25.10.2025), Woke ideology: Favors for the disadvantaged, website: Cairn.info

Continue reading

woke

Netflix: Croazieră de Rahat

În Februarie 2013, 4,000 de  pasageri îmbarcați pe un vas de croazieră, trăiesc aventura vieții lor. Experiența lor absurdă ne învață că, personalitatea se revelează în situații critice și factorii situaționali generează, uneori, provocări copleșitoare.

☆ ☆ ☆

Un documentar interesant și ofertant din perspectivă psiho-socială este Fiasco — WC-ul Plutitor (Trainwreck: Poop Cruise), pe care îl găsiți pe rețeaua de streaming Netflix. Să fiu cinstit, îmi amintește de documentarul din aceeași serie Fiasco — Woodstock '99, unde fiascoul s-a datorat unor alte motive, dar imaginea de haos generalizat din final, semăna izbitor, sub aspect vizual, olfactiv, tactil, etc. Și, la fel ca și atunci când am scris Cronica Unui Festival Eșuat, am avut impresia că Statele Unite confirmă uneori impresia că sunt o țară din lumea a 3-a deghizată într-o țară din prima lume.

Nu mi-am propus să fac propagandă anti-occidentală, dar este fascinant uneori cât de jenante sunt poveștile adevărate pe care ti le-ar putea spune un american oarecare. Și, în mod paradoxal, tocmai prosperitatea și oportunitățile pe care ți le oferă aceasta se află la originea acestor aventuri bizare! În plus, în SUA, existând această libertate de exprimare cu caracter absolut, orice povești interesante vor ieși negreșit la suprafață, fiindcă, în fond, o poveste interesantă înseamnă că povestitorul va face foarte mulți bani. 

Ca și în povestea festivalului Woodstock, fenomenele de grup (această pierdere de sine care are loc în cadrul proceselor de grup) și-au spus cuvântul în mod decisiv — grupul îți oferă factori situaționali de o forță copleșitoare, așa încât unii dintre noi pot deveni de nerecunoscut. Ei bine, WC-ul plutitor este un vas de croazieră, unde în Februarie, anul 2013 în jur de 4,000 de americani au pornit în aventura vieții lor, sperând să găsească distracție, relaxare și lucruri interesante de explorat, în timp ce în jur de 1,000 de angajați încercau să le ofere toate condițiile necesare unei croaziere de lux. 

Experiențele pe care aveau să le trăiască pe vas, au rămas în memoria turiștilor pentru cu totul alte motive.  Ei bine, această navă numită Carnival Triumph, făcea o deplasare în Golful Mexic, pornind din Statele Unite, cu o escală în Cozumel, din Mexic, urmând apoi să se întoarcă în State, în orașul Galveston, din Texas. Problemele au început să apară în ziua a 4-a a croazierei. Nu știu ce planetă era poziționată greșit în horoscop când unul dintre motoarele generatoare de energie electrică ale navei a luat foc. 

Fumul negru care ieșea din navă nu prevestea nimic bun dar niciun pasager nu s-a așteptat la ce avea să se întâmple — motorul respectiv genera electricitate necesară iluminatului, aerului condiționat și chiar deplasării în sine a vasului. În plus, toaletele, care erau electrice, nu funcționau nici acestea. Acum că se arsese, a trebuit ca pasagerii să se adapteze situației de a fi blocați pe un vas de lux care însă nu dispunea de toalete adecvate — li s-a recomandat ca bărbații să-și facă numărul 1 peste bord iar femeile să-și facă nevoile în duș. 

Și aproape că s-au obișnuit cu ideea, dar rămânea totuși de rezolvat problema necesității biologice numărul 2. Potrivit zicalei românești, nevoia îl învață pe om, membrilor echipajului le-a venit ideea că pasagerii ar putea să-și facă numărul 2 într-o pungă pentru deșeuri. Zis și făcut. Nu erau condiții ideale de distracție, și de altfel pasagerilor nici nu le-a fost ușor să accepte această răsturnare de situație ca la OTV, dar ce poți face... sh!t happens! 

Ei bine, de aici lucrurile au degenerat rapid! S-a aflat că vasul nu va mai avea curent electric deoarece cablurile electrice se arseseră. Asta afecta nu doar confortul termic de pe vas ci și senzația de siguranță, în special noaptea. În plus, alimentele perisabile nu mai aveau nicio șansă de a rămâne comestibile în condițiile căldurii sufocante — căci în Februarie, temperaturile de 25 de grade sunt comune în Golful Mexic. 

Senzația de haos s-a amplificat când pasagerii au început să aducă saltelele de dormit pe punte. Iar impresia de experiment bizar a s-a accentuat atunci când pasagerii au început să formeze cozi pentru câte un sandwich amărât, pentru care se aștepta în rând, cam 2 ore, la fel ca pe vremea lui Ceaușescu. În scurt timp au ajuns să se lupte pentru acele sandwich-uri, să facă provizii pentru cei din tabăra proprie, fără să le pese de restul. Părea un fragment de coșmar, rodul imaginației unui autor pasionat de teme apocaliptic-distopice.   

Din păcate, lucrurile nu au funcționat conform planului — scurgerea de la duș s-a înfundat destul de repede, deci pe holurile vasului începuse să băltească urina iar pasagerii nu și-au prea făcut nevoile în pungă deoarece multora le părea o idee penibilă, deci, în final, mirosul pestilențial se simțea de la Casa Albă. Imaginea din toalete, era greu de reprodus — un fel de lasagna cu straturi de fecale și hârtie igienică în care intrai direct cu picioarele. Ți-ar fi greu să-ți imaginezi ceva mai absurd!

Conform Legii lui Murphy, dacă ceva are o șansă să meargă prost atunci va merge prost. Ei bine, membrilor echipajului le-a venit ideea să ofere băutură gratis tuturor celor de la bord — probabil drept consolare pentru situația oribilă în care se găseau și care, din păcate, a continuat și zilele următoare, începând într-o Duminică și luând sfârșit Vinerea următoare, deci 5 zile. What could go wrong? Băutura gratis le-a părut o idee genială dar după ce mai toată lumea a primit pe săturate, haosul s-a multiplicat în mod exponențial! 

Se spune că personalitatea se revelează în situații critice. Pasagerii au pierdut noțiunea timpului iar răbdarea le-a fost pusă la încercare având tot timpul sentimentul că trăiau sfârșitul lumii — deci s-au comportat ca atare... Mai rău era pentru cei care nu veniseră singuri pe vas, fiind însoțiți de minori de a căror sănătate și bună-stare erau responsabili, mai ales că nu puteau face nimic pentru a rezolva problemele fără de sfârșit, apărute pe vas și nici nu puteau să-i educe pe cei din jur. Una peste alta, ai putea avea impresia că ceva atât de penibil nu se poate întâmpla în SUA — și totuși s-a-ntâmplat!

(1) Imaginea Ship Cruise, de Zeynep Sune Emek, via Pexels

(2) Time, (acc. 18.10.2025), The true story behind Trainwreck: Poop Cruise, website: Time.com 

Continue reading

psihologie sociala

Timpul Post Adevărului 2

De ceva timp, pare că politica a devenit showbusiness pentru urâți. Unii politicieni se pricep mai bine la scandal decât la politică și, în mod interesant, aceasta este o rețetă de succes pentru ei. Și totul se bazează pe... post-adevăr. 

☆ ☆ ☆

Ați auzit probabil sintagma de post adevăr și faptul că noi trăim actualmente în era post-adevărului.  În primul rând că acest termen în sine pare a fi un eufemism. În loc să afirmi că trăim în era minciunii coafate și machiate frumos, spui că trăim în era post-adevărului. Totuși, fiindcă am trecut pe la facultatea de psihologie și am aprofundat subiectul, știu că fiecare om are perspectiva sa subiectivă cu privire la fapte. Subiectivitatea este o realitate obiectivă, incontestabilă. Cu toate acestea, cei care au impus această practică a post-adevărului, au transformat această realitate obiectivă într-un prilej de a înfrumuseța minciunile. 

Politicienilor li se datorează faptul că post-adevărul a devenit o industrie care rivalizează cu show-businessul. Observăm și la noi că anumiți politicieni sunt pur și simplu niște showmani desăvârșiți. Oriunde apar ei se va petrece un scandal sau o mare larmă care animă mulțimile. Unii sunt mai activi pe rețelele de socializare decât în parlament ― căci parlamentul se ocupă cu legiferarea, nu cu scandalul. Și așa, politica a devenit un fel de showbiz pentru urâți. În acest proces, un loc important îl ocupă tocmai post-adevărul. 

În Noiembrie 2016, Dciționarul Oxford a anunțat că ¨post-adevărul¨ a fost selecționat ca reprezentând, mai bine decât oricare altul, anul care tocmai era pe sfârșite. Definiția lor pentru ¨post-adevăr¨ era următoarea: ceva care este asociat sau care denotă circumstanțe unde faptele obiective sunt mai puțin importante în formarea opiniei publice decât apelul la emoție și credință personală. Deși cuvântul există încă din anii `90, în 2016 utilizarea lui a crescut cu 2000% comparativ cu 2015 ― The Conversation. 

Și așa ajungem să îl auzim pe Donald Trump vorbind despre felul cum imigranții din Haiti consumă la prânz pisici și căței, deși nu ar putea să vină cu niște dovezi concrete legate de acest subiect. Fiindcă unii politicieni chiar au o vocație a post-adevărului și, aparent, asta le și aduce destul de mult succes personal. Și da, post-adevărul pare a fi deosebit de influent în politică, în special în ce privește politicienii populiști, care au descoperit această piatră filosofală ― post-adevărul. 

Evident, Donald Trump nu este singurul politician populist. Cu toate că nu prea ne-a interesat ce se întâmplă în Rusia, atunci când îl vedem pe ministrul de externe Lavrov, explicțndu-ne că Rusia nu a început războiul și doar încearcă să îl încheie, înțelegem faptul că post-adevărul a fost dus la un cu totul alt nivel în această țară. De altfel, multe dintre afirmațiile politicienilor ruși din prima linie stârnesc râsul ― orice conferință a lui Lavrov este ca un număr de stand-up, doar că după râs pe săturate, îți dai seama că acești indivizi folosesc post adevărul pentru a-și justifica atrocitățile.

Iar post-adevărul rusesc este un fenomen cu adevărat remarcabil ― din păcate nu în sens pozitiv. Așadar. războiul este vina occidentului, invazia este vina Ucrainei iar anul acesta i-am auzit pe politicienii și așa-zișii jurnaliști (propagandiști) din Rusia afirmând că vina pentru accidentul aviatic care a avut loc în luna Iulie, în regiunea Amur din Rusia, în care și-au pierdut viața toți cei 49 de pasageri, se datorează, atenție, sancțiunilor internaționale. Desigur, mai există un mic detaliu ― avionul la bordul căruia se afla era folosit de vreo 50 de ani! Până și România a scos din uz acest tip de avioane, treptat, renunțând complet la ele la sfârșitul anilor `90.

Lecturează și articolul Psihopedia Timpul Post-Adevărului 1

Propaganda rusă a dus post-adevărul la nivelul de artă. Propagandista Olga Skabeyeva la un discurs tinut in fata studentilor rusi care, au nevoie sa invete si ei cum se practica post-adevaru` ăsta, este ca un magician care isi divulga trucurile - vedeti minutul 37:00 al urmatorului videoclip. Dacă nu aveți răbdare să căutați și nu înțelegeți engleza, vă traduc eu mai jos. 

Nu conteaza ce anume se intampla propriu-zis. Ceea ce conteaza cu adevarat este modul cum interpretam evenimentele respective. In lumea noastra moderna acest lucru poarta denumirea de "era post-adevarului". Adevarul este prezent dar poate fi si absent. Spre exemplu, chiar daca un atac a avut loc in realitate, nu acesta este aspectul cel mai important. Ceea ce conteaza este modul cum reactionam la eveniment si modul cum formam opiniile. Ceilalti spun ca atacul nostru in Harkov este un act de agresiune. Dar noi interpretam atacul respectiv ca o actiune de igienizare. (...) Daca ne consideram patrioti, noi trebuie sa imbratisam punctul de vedere al guvernului si sa lucram pentru acesta. Este adevarat, unii numesc asta propaganda. Olga Skabeyeva, propagandist.

Nu știm de unde vine această afinitate a omului modern pentru post-adevăr. Ar putea să provină din consumerism și faptul că oamenii pot fi convinși să cumpere anumite lucruri, dacă le sunt prezentate ca niște priorități vitale. Sau poate vine din arta spectacolului, unde emoția este mai importantă decât faptele. Poate că este o îmbinare între cele două, care a primit un imbold serios odată cu apariția televiziunii dar mai ales a internetului și a rețelelor de socializare cele care ne-au oferit tuturor o platformă dar pare că publicul cel mai numeros se strânge în jurul actorilor. 

În politică, pentru a obține și a păstra puterea, politicienii populiști au nevoie să prezinte o versiune simplificată a realității, în care niște urme de adevăr sunt modificate într-un fel sau altul, precum într-o sală a oglinzilor: exagerare, minimalizare, generalizare, etc. Mai mult decât atât cred că se încearcă și o formă de gaslighting, destul de insidioasă ― dacă vă mai amintiți, gaslighitingul reprezintă un abuz psihologic prin intermediul căruia abuzatorul o determină pe victimă să se îndoiască de propriile percepții și, în final, de propria sănătate mentală: nu ai văzut o invazie, fiindcă a fost o igienizare. 

Este realmente incredibil gradul de îndobitocire la care au fost aduși unii dintre semenii noștri! Fiindcă miza este destul de importantă ― dominația regională, pare că propagandiștii ruși și-au facut destul de bine temele. Ei știu ce fac și știu și cum se face. Mulți dintre conaționalii noștri cad victime acestor tehnici care au inundat pur și simplu spațiul social media. Și fiindcă omul este o ființă supărată, care face ce face și se supăra iar, propaganda le oferă o supapă prin care ei își varsă năduful. În același timp, le oferă și o explicație convenabilă a insatisfacțiilor personale (sistemul, globalismul, etc), iar în final, o direcție ― izolarea. 

(1) Imaginea Marionette, de Amirr Zolfaghari, via Pexels

(2) The Convresation, (acc. 07.10.2025), The surprising origins of post-truth, website: TheConversation.com

Continue reading

manipulare

Număr Necunoscut

Uneori găsești un film pe Netflix și ai sentimentul că va fi o totală pierdere de timp. Dar apoi decizi să-i acorzi o șansă și realizezi ca este unul dintre cele mai interesante filme pe care le-ai văzut vreodată. Așa este documentarul Număr Necunoscut.

☆ ☆ ☆

Acum că George Simion ne-a cerut să ne anulăm abonamentul de Netflix — deoarece avem lucruri mai bune de făcut în această viață, cum ar fi probabil să-l ajutăm pe dânsul să preia puterea, eventual prin lovitură de stat, m-am gândit să vă fac o ultimă recomandare Netflix, după care ne anulăm cu toții abonamentul și  îl ajutăm pe George Simion să preia puterea. 

Multă vreme am văzut că există acest documentar despre cyberbullying numit în mod stereotip Număr Necunoscut — Un scandal de cyberbullying la liceu și de fiecare dată mă gândeam: oh, pe bune? alt documentar despre cyberbullying, fie el și la liceu... (unde alt-undeva?)... Așa că multă vreme l-am ocolit fără să bănuiesc măcar ce surpriză avea să-mi rezerve!

Ei bine, poate că am cunoscut la viața mea povești prea interesante despre cyberbullying, după care am văzut și povești serbede despre acest subiect, așa încât am început să mă îndoiesc că poate să apară o poveste mai interesantă decât cele cu care am fost obișnuit. Am scris în acest blog despre povești fascinante care se petrec pe internet: în articolul Internetul și Fantomele Sale sau în articolul Triada Șantajului Emoțional. Dar se poate mai mult decât atât?

Ei bine da. Povestea reală de cyberbullying denumită Număr Necunoscut iese în evidență prin două elemente: pe de o parte este misterul privitor la identitatea personajului care realizează cyberbullyingul — este la fel de interesant ca un film polițist de tip who-done-it, în special în prima parte a documentarului. Există tot felul de suspecți și mai ales suspecte care ar putea avea un motiv să facă cyberbullying și care s-ar potrivi profilului unui cyberbully. 

Al 2-lea element care face acest documentar să iasă din rândul poveștilor obișnuite de cyberbullying este revelarea identității — unde partea interesantă este șocul descoperirii (fiindcă nu te aștepți nici măcar un moment ca demonul care chinuie prințesa să fie tocmai acea persoană!) dar și încercarea de a înțelege ce anume l-a motivat pe demon să îmbrățișeze acest comportament demn de un psihopat. 

Să mai spunem, pentru cei care nu știu, că cyberbullyingul reprezintă comportamentul prin care o persoană folosește comunicarea electronică (prin internet, pe platformele sociale, de gaming, aplicații de tip messenger sau prin e-mail) pentru a umili, răni, a genera sentimente negative și se poate manifesta prin răspândirea de zvonuri, publicarea unor imagini sau informații jenante, reale sau nu, amenințarea ori îndemnurile la auto-flagelare ori suprimarea propriei vieții.

Fiindcă mi-am propus să nu vă spun chiar totul despre acest documentar în această recomandare, tocmai fiindcă misterul joacă un rol decisiv, ei bine, vă spun totuși că o tânără adolescentă pe nume Lauryn Licari (13 ani) și prietenul ei Owen McKenny, ambii elevi, sunt terorizați de către cyberbully timp de mai mulți ani, până când relația lor este distrusă. Pare că suspecte ar fi fetele din anturajul celor doi, care ar fi putut să-și dorească o relație cu Owen.

Mesajele sunt explicite, vulgare, lipsite de umanitate și extrem de dure. În plus, sunt zile în care Lauryn primește 50 de mesaje! Și cam la fel i se întâmplă și lui Owen. Bieții copii ajung să depună armele și să-i ofere demonului din spatele numărului necunoscut ceea ce pare că acesta își dorește — ca relația lor să înceteze. Cu toate acestea, după ce demonul a obținut acest lucru, el a continuat să o chinuie pe Lauryn, trecând la următorul nivel — acum pur și simplu îi cerea să se sinucidă! 

Poliția a avut toate bunele intenții și și-a dat concursul pentru prinderea acestui demon al internetului, dar munca lor nu a dat niciun rezultat și nimic nu s-a schimbat — tortura a continuat ani întregi, până în momentul când au intervenit specialiștii informaticieni ai FBI-ului, care au reușit destul de repede, să-i dea de cap acestei povești. Intenționez să mă opresc aici cu detaliile, în speranța că v-am stârnit interesul. 

Aș mai fi vrut să vă vorbesc despre sindromul Munchhausen prin Internet, dar ar însemna să vă deconspir identitatea demonului care o chinuia pe Lauryn și pe Owen (dar și pe toți ceilalți, inclusiv pe cei suspectați de poliție). Și este greu de stabilit care a fost motivația acestui demon. Cert este că în anumite momente, viața reală poate să reprezinte o sursă continuă de deziluzii, dezamăgiri și resentimente, lucru care te poate împinge la situația în care să construiești un edificiu al răului, îmbrățișând o carieră de cyberbully. 

Și cred că este util să înțelegem sau să le explicăm celor care suferă un astfel de atac, că aceasta nu este problema lor — este problema agresorului. Agresorul este cel care trebuie compătimit și direcționat către consilierea psihologică. Nu știu dacă va avea capacitatea de a vă asculta sfatul, dar merită să îl dați, iar apoi să întrerupeți orice comunicare cu el (sau ea). Pe de altă parte, dacă vă vedeți în situația de a fi chinuiți de un cyberbully, care prinde aripi atunci când observă că reușește să vă afecteze dispoziția emoțională, iar acțiunile sale au un impact asupra dvs, ca victimă, nu ezitați să vă adresați psihologului dar și poliției! 

Și fiindcă îmi doresc mult să vă determin să priviți acest documentar, vă mai dau un detaliu picant: victima acestui caz de cyberbullying, Lauryn, spre deosebire de fostul ei prieten Owen, își dorește totuși o relație cu persoana identificată de către FBI ca fiind demonul care a chinuit-o timp de mai mulți ani! Oare de ce? Ei bine, da — această poveste este chiar atât de interesantă! 

(1) Imaginea Lady in Black, de Yusuf Timur Celik, via Pexels

Continue reading

bullying

Memoria Veacurilor

În mintea ta deții o făbricuță care aduce în această lume produse, de un fel sau altul. Calitatea acestor produse depinde de calitatea resurselor pe care le folosești: Unii folosesc resentimentele și neîmplinirile personale, în timp ce alții folosesc recunoștința, pentru a genera astfel de produse. Povestea unui polonez, în România. 

☆ ☆ ☆

Scriam într-un articol precedent despre Traumele Alese și Terorism. Spuneam acolo că ele reprezintă procesul psihologic prin intermediul căruia nepoții și strănepoții victimelor au tendința să-și ia revanșa împotriva nepoților și strănepoților abuzatorilor, cu toate că primii nu au suferit niciodată acele abuzuri, iar ceilalți nu poartă responsabilitatea faptelor strămoșilor. 

Și fiindcă există această propensiune de a-ți răzbuna strămoșii, există și actele teroriste. Teroriștii acționează ca și când abuzurile despre care vorbeam mai sus s-ar fi întâmplat săptămâna trecută, deși vorbim despre evenimente care au avut loc în urmă cu zeci de ani, iar în anumite situații, sute de ani. 

Dar nu este singurul element care mă determină să observ că unele națiuni par să stea mult, mult mai bine cu memoria decât noi, românii. Și nu știu dacă ăsta este un lucru bun. Am sentimentul că, cel puțin unele dintre lucrurile întâmplate în urmă cu zeci și sute de ani, ar fi mai bine să rămână în cărțile de istorie... și cam atât. 

Pare că unii au învățat din istorie niște lecții care nu-i ajută în vreun fel, nici pe ei și nici națiunile cărora le aparțin — cel puțin atunci când observi acțiunile lor dușmănoase sau criminale, îndreptate împotriva celor din jur. E trist atunci când găsim în istorie motive pentru a ne purta mizerabil cu cei care aparțin altei națiuni...

Și găsim numeroase astfel de scuze de a fi mitocani, respingători sau de-a dreptul criminali cu alții. Mă voi întoarce la această idee spre sfârșitul capitolului. Până acolo vreau să vă mărturisesc faptul că ideea acestui articol mi-a venit atunci când am întâlnit pe internet — probabil s-ar fi putut întâmpla și în viața reală — mărturia unui polonez, despre ceea ce știe el despre România, pe care o postez mai jos.

Traducere: Când Germania și Rusia au invadat Polonia, în anul 1939, România și-a deschis granițele și a oferit azil polonezilor. Știu asta pentru că străbunicul meu l-a escortat pe președintele Poloniei către România și i s-a oferit adăpost acolo. Vă mulțumim! Noi încă ne amintim! ❤️

Mie personal îmi place ideea de a avea o relație specială cu Polonia, deși, dacă te gândești bine, strămoșii noștri nu s-au înțeles întotdeauna atât de bine, cum reiese din acest comentariu. Ba chiar au existat lupte directe între polonezi și moldovenii conduși de domnitorul Ștefan cel Mare — bătălia de la Codrii Cosminului, nu-i așa? Ceea ce vreau să sugerez este faptul că găsești în istorie pretext pentru absolut orice...

Un număr în creștere de studii științifice indică o relație semnificativă între gratitudine și fericire. Practica recunoștinței și a generozității sunt importante pentru toți cei care caută fericirea adevărată. A-i învăța pe copii să-și exprime recunoștința, le îmbunătățește acestora capacitatea de a învăța și reduce prevalența problemelor de sănătate mentală, cum ar fi depresia — ResearchGate.net

Și totuși acest tip din Polonia a găsit în istoria Poloniei un motiv pentru a fi recunoscător României! Cred că este remarcabil că s-a întâmplat acest lucru și mai cred că recunoștința în sine este un sentiment pe care nu oricine îl poate nutri, fiind rezervat mai curând persoanelor înzestrate cu o anumită noblețe a spiritului. Pare că unii pur și simplu aleg din istorie motive pentru a fi recunoscători în timp ce alții găsesc motive pentru a aduce nenorocire pe oriunde trec!

De ce se întâmplă așa — probabil că răspunsul ține de personalitate și de ceea ce obișnuiam să numesc făbricuța din creierul omului. Această făbricuță găsește mereu materie primă, resurse și energie pentru a genera acțiuni de un fel sau altul — produse dacă doriți, ale activității acestei făbricuțe. Calitatea morală a acestor produse ține adesea de calitatea resurselor investite — de exemplu lecțiile pe care alegem să le învățam din istorie.

Uneori mă întreb dacă ucrainenii vor rămâne recunoscători pentru suportul pe care l-au primit din partea noastră și a întregului continent — cel puțin noi le-am oferit ocazia! Mă refer la noi, cei care admiră curajul Ucrainei, nu la conaționalii noștri care au, așa cum am observat, un milion de motive pentru a detesta acest popor greu încercat. Nu în ultimul rând, oare nu am ratat ocazia de a fi recunoscători Franței pentru că președintele Macron ne-a oferit garanții de securitate atunci când americanii păreau că bat în retragere? 

Martin Seligman, un pionier al Psihologiei Pozitive, a dezvoltat exercițiul numit Trei Lucruri Bune, cunoscut și sub numele Ce a Mers Bine — pentru a cultiva gratitudinea și a crește nivelul de fericire. Exercițiul presupune să scrii 3 evenimente pozitive care au avut loc pe parcursul zilei și motivele pentru care s-au întâmplat acestea, în scopul de a ne focaliza pe experiențele pozitive, în locul celor negative. 

Un alt exercițiu interesant, numit Vizita de Gratitudine, presupune să scriem o scrisoare plină de recunoștință pentru cineva care a avut un impact pozitiv asupra vieții tale, influențându-te în bine, și să predai această scrisoare, în persoană — scrisoarea poate fi citită cu voce tare de către autor, la predare. Se pot chiar organiza evenimente în grupurile de consiliere psihologică, prin care invităm persoanele respective și le facem cunoscută contribuția pozitivă, în fața tuturor. 

În aceeași ordine de idei, naționaliștii maghiari, despre care am scris pe larg în articolul Trauma Maghiară, au învățat din istoria lor o lecție destul de tristă — faptul că imperiul lor a fost sfâșiat într-o mulțime de bucățele care azi alcătuiesc alte țări. Probabil că și din această cauză — dacă nu cumva numai din această cauză, maghiarii cumpără gazul criminalului Putin, sponsorizându-i astfel acțiunile teroriste în Ucraina, în timp ce ne acuză pe noi că înarmăm Ucraina și nu ne dorim pacea!

Cum spuneam, este fascinant ce alege fiecare să învețe din istorie, mai ales că istoria ne oferă un număr inestimabil de lecții, dintre care unele te fac să ai un comportament uman, de într-ajutorare, căldură și generozitate, în timp ce altele te fac să te comporți cu răceala unei pietre. Și în final, dacă folosești istoria pentru a găsi pretexte de a te comporta mizerabil cu cei din jur, consider că ai o problemă pentru care merită să te adresezi unui psiholog bun. 

(1) Imaginea Thank You, de Marcus Wockel via Pexels

(2) Research Gate, (acc. 30.09.2025), Gratitude and Generosity, website: ResearchGate.net

Continue reading

valori

HBO: Hacker Adolescent

De când folosești internetul probabil ai fost și tu uimit de cât de mult rău îți pot face unii. Și nu, nu este vorba doar despre comentarii și atitudini răutăcioase care, după un timp încep să te lase rece. Un articol în care vei descoperi cât de departe poate ajunge răul, pe internet. 

☆ ☆ ☆

În caz că vă întrebați ce s-a întâmplat cu eroii din poveștile copilăriei, sau, poate vă întrebați ce s-a-ntâmplat cu zmeii sau anti-eroii din poveștile copilăriei, ei bine, aceștia nu au dispărut, s-au transformat și au îmbrăcat haina zilelor noastre. Eroii zilelor noastre își etalează aptitudinile în aria tehnologiei, acolo unde abilitățile lor pot face diferența, chiar și în ce privește războiul. Un erou al zilelor noastre concepe o dronă de spionaj sau o dronă kamikaze prin care aduce pagube inestimabile inamicului.

Din păcate, aria tehnologiei avansate a devenit o scenă și pentru zmeii zilelor noastre, cei care, profitând de cunoștințele lor și având cam aceleași motivații precum zmeii din povești — a face rău și a genera suferință, își lasă amprenta asupra societății umane moderne. Cred că hackerii fac parte din această categorie, în special cei care aleg să-și folosească cunoștințele pentru a face rău — deoarece hackerii sunt ca vrăjitoarele: ei practică magia albă sau magia neagră.

Despre un astfel de personaj este documentarul Cel Mai Căutat Hacker Adolescent, de pe rețeaua de streaming HBO Max. Numele lui este Julius Kivimaki, un drac de copil, dacă ar fi să îl caracterizăm în termeni populari. De ce este în stare acest drac de copil din Finlanda v-ar fi greu să vă imaginați, căci, așa cum spun poveștile, dacă n-ar fi, nici nu s-ar povesti. Dar iată o descriere succintă luată dintr-un articol apărut pe situl Digi24:

Una dintre victime a povestit cum a luat hackerul legătura cu ea. Ea era într-o saună finlandeză când a primit un mesaj pe telefon de la un expeditor anonim care avea numele ei, numărul de asigurare socială și alte detalii private. (...) Expeditorul i-a scris că obținuse informațiile ei private de la un centru de psihoterapie în care era pacientă.  (...) Doi ani de înregistrări amănunțite ale discuțiilor cu terapeutul ei în timpul a zeci de ședințe erau acum în mâinile acestui bărbat care a șantajat-o că dacă nu plătește o răscumpărare în 24 de ore, informațiile vor fi postate online. (...) Datele a încă 33.000 de  pacienți de terapie au fost furate și mii au fost șantajați în ceea ce a devenit cunoscut ca dosarul penal din Finlanda cu cel mai mare număr de victime. Baza de date furată de la cabinetul de psihoterapie Vastaamo conținea informații sensibile despre subiecte sensibile, de la relații extraconjugale până la mărturisirea crimelor. Toate ajunseseră acum o monedă de schimb. — Digi24

În primul rând este greu să-ți dai seama cum îi poate veni cuiva o idee atât de tâmpită — aceea de a folosi date confidențiale din terapie pentru a stoarce bani de la niște persoane care, și așa, au destule probleme pe cap. Este probabil cea mai grava năzdrăvănie comisă, dacă ignorăm faptul că acest minor blond din Finlanda a reușit să deturneze o cursă aeriană doar fiindcă își dorea să se răzbune pe unul dintre pasagerii aflați la bordul acelui avion. Și lista tâmpeniilor lui Julius Kivimaki nu se oprește aici! 

În documentarul HBO, Julius vorbește cu detașare, dându-și aere de star rock și minimalizând suferința victimelor sale, despre ceva care poartă numele de swatting — adică solicitarea unei echipe SWAT, de militari înarmați până-n dinți la o anumită adresă, unde nu se întâmpla nimic ieșit din comun dar unde locuiește cineva care urmează să trăiască o sperietură zdravănă, ca răzbunare fiindcă un hacker lipsit de empatie și necopt la minte, precum Julius, dorește să-i dea o lecție sau să-i facă o farsă. 

Ce altceva mai poate să îți facă un hacker lipsit de suflet? Ei bine poate să îți întrerupă contractul cu furnizorii de lumină, apă, telefonie sau internet — desigur, tot ca o formă de răzbunare, lecție sau farsă. Chiar și dacă locuiești într-o altă țară! Ba chiar va face în așa fel încât să-ți vadă reacția, în direct, căci ce rost are să-i faci o astfel de farsă cuiva, dacă nu îl vezi enervându-se? Lumea hackerilor adolescenți este, după cum observați, plină de abuzuri, clăbuci, senzații tari, răzbunări și farse de care te-ai putea lipsi. 

Așa cum afirmam mai sus, și în buna tradiție a personajelor cu tulburare de personalitate anti-socială (a.k.a. psihopatie), Julius Kivimaki are obiceiul de a minimaliza suferința produsă celorlalți — la acel swatting nu s-a întâmplat nimic deosebit, nimeni nu a pățit nimic rău, de parcă totul ar fi fost calculat de el la milimetru, așa încât să se distreze inclusiv victimele care s-au trezit cu vreo 20 de pistoale și automate încărcate, țintindu-le fix în față. 

Cu toate acestea, documentarul este interesant de urmărit. Acesta te lasă întrebându-te ce nu a funcționat în ce privește educația primită de un tip inteligent precum Julius Kivimaki? Este el însuși victima unei educații aberante sau are niște trăsături anti-sociale moștenite pe cale genetică care pur și simplu au scăpat de sub control? Cred că este util, atunci când observi în forme incipiente, lipsa de empatie a copiilor să-i ajuți să conștientizeze că ceilalți au emoții și ei, că gesturile lor au un anumit impact asupra acestora și că o societate fără empatie este extrem de urâtă. 

 

(1) Imaginea Dangerous Hacker, de TheBooringLens, via Pexels

(2) DIGI 24, (acc. 21.09.2025), Povestea Adolescentului care a Ajuns..., website: Digi24.ro

Continue reading

tulburari de personalitate

Netflix: Titan și Epava

Vara lui 2023 a fost umbrită de incidentul în care un ambițios proiect de turism subacvatic, submarinului Titan, s-a năruit într-o tragedie cu nuanțe de ridicol. Niște milionari și-au pierdut viața în timp ce urmăreau inefabilul, pe fundul oceanului. Iar acum știm toate detaliile acestei povești. 

☆ ☆ ☆

Povestea submarinului Titan, care a făcut implozie în vara anului 2023, când încerca să implementeze un concept revoluționar — turismul subacvatic, având drept obiectiv turistic epava legendară a navei Titanic, merită spusă, cunoscută și înțeleasă. În centrul acestei povești se află compania americană OceanGate Inc, a cărei obiect de activitate era construcția de submarine pentru explorare, cercetare și turism subacvatic și managerul și cofondatorul acesteia Stockton Rush. 

Stockton Rush, care și-a și pierdut viața în acest proiect cu vădit caracter auto-distructiv, pare un tip cool, educat, un savant, chiar un geniu al explorării subacvatice. Știe că este un geniu și are aerul că știe despre ce vorbește. Se spunea despre el că este umil ca persoană, dar extrem de arogant ca om de știință — un fel de macho al lumii științifice care nu te poate învața să faci salată cu ton dar are pretenția să nu fie contrazis într-o discuție despre explorare subacvatică. 

A studiat la una dintre universitățile Ivy League, la Princeton University, ceea ce sugerează faptul că făcea parte din pătura privilegiată a societății americane. Poate de acolo i se trăgea aroganța... Nu este o simplă observație — și despre morți, numai de bine, dar Stockton i-a spus unui apropiat din cadrul companiei sale că, dacă va avea probleme cu Paza de Coastă a S.U.A. în ce privește lansarea submarinului Titan, ei bine, va cumpăra un congresman! Afirmația l-a înghețat pe acel colaborator care ulterior și-a dat demisia. 

Numeroși colaboratori din cadrul proiectului OceanGate s-au aflat în situația de a-și înainta demisia în contextul în care șeful organizației se dovedea a fi intolerant la critică — trăsătură fundamental narcisică, sau dădea semnale de iresponsabilitate îmbinată cu dorința de a reuși cu orice preț. Și orice ar crede alții, consider că este de admirat o persoană care vede că se confruntă cu răul și înțelege situația ca atare, inclusiv pericolul iminent, urmând ca apoi să decidă să abandoneze un proiect, în ciuda faptului că i se promit satisfacții materiale de invidiat. 

Stockton Rush pare animat de un vis, ca un copil entuziasmat de o jucărie nou apărută. Spun asta deoarece îmi este greu să afirm că acționa ca un psihopat, animat de ideea că scopul scuză mijloacele. Nu știu exact care era motivația lui și suspectez faptul că își dorea să rămână în istoria explorării subacvatice cu ceva. Este posibil să fi fost și un visător preocupat de SF care a avut revelația că este mai ușor să populezi fundul oceanului decât planeta Marte. 

Totuși, tragedia submarinului Titan, în care, vă amintesc faptul că că și-au pierdut viața, pe lângă Stokton Rush, alți patru pasageri, pare să poarte semnătura acestui tip curajos până la iresponsabilitate. Pasagerii submarinului erau milionari — deoarece această incursiune teribilistă pe fundul oceanului părea rezervată pentru oameni înstăriți. Dacă nu l-ai fi cunoscut pe Stockton Rush, cu aerul său macho, care îți adormea orice vigilență, ai fi spus că erau și deosebit de curajoși. Dar pare că uneori curajul celor creduli se naște din amăgire.

O anchetă a U.S. Coast Guard finalizată pe 4 August 2025, anul acesta, a concluzionat faptul că s-au găsit probe ale neglijenței criminale a celor de la OceanGate și, desigur a lui Stokton Rush, care era creierul din spatele operațiunilor acestei companii. Povestea submarinului Titan seamănă într-un mod tragic cu aceea a legendarei nave Titanic și pare să demonstreze că aroganța nu ține loc de pregătire minuțioasă a unui proiect, unde riscul reprezintă un element ce nu poate fi neglijat. 

Îmi amintesc faptul că în 2023 m-a fascinat această poveste tragică, mai ales că victimele erau foarte bogate, dar fiindcă abia se întâmplase, lipseau cu desăvârșire detaliile care ne-ar fi dus la o anumită concluzie. Dar acum, după ce anchetele au fost finalizate și concluziile au fost trase, aceste detalii se cunosc și se poate spune că s-a făcut lumină. Mai mult decât atât, povestea are o latură moralizatoare și vine cu o lecție de viață. Vă recomand să căutați pe Netflix acest documentar de aproape 2 ore și să trageți singuri concluziile. 

(1) Imaginea Explorer, de Valentin Antonucci, via Pexels

(2) Wikipedia, (acc. 11.09.2025), Stockton Rush, website: Wikipedia.org

Continue reading

tulburari de personalitate

Imnul și Rugăciunea

Există multe porți către iad. Pe unele dintre acestea ar putea să scrie chiar Ciocăniți Pentru Rai. Cea mai recentă propunere legislativă a Alianței pentru Unirea Românilor, pare a avea drept scop segregarea, marginalizarea și pierderea identității unora dintre români. 

☆ ☆ ☆

Există un curent politic importat mai curând din Est, care pune accent pe valori precum patriotismul sau credința creștină. Mi-am propus să scriu un articol despre acest subiect, cu atât mai mult cu cât s-a propus ca, în școli, să devină obligatorie, înainte de începutul orelor atât intonarea imnului național cât și recitarea rugăciunii Tatăl Nostru. Așa cum ați aflat probabil, este un proiect de lege înaintat de patrioții de la formațiunea politică A.U.R. (care nu înseamnă Aberații, Ură și Răutate, așa cum am auzit de curând o interpretare rău intenționată). 

Iată cum sună argumentația celor de la A.U.R.:

„Într-o societate în care identitatea națională, cultura şi credința sunt tot mai des marginalizate în numele unui relativism valoric globalizant, se impune cu necesitate reintroducerea unor practici educaționale menite să formeze cetăţeni conştienți de rădăcinile lor istorice şi spirituale”. 

Se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenții, si pe bună dreptate. Voi încerca să identific acele motive pentru care o astfel de idee nu poate fi de ajutor în niciun mod, în special în forma sa de obligație legală cu repercusiuni. În primă fază, înțeleg că rămâne la latitudinea directorului unității de învățământ dacă dorește sau nu să recurgă la o astfel de măsură în unitatea școlară pe care o manageriază. Chiar și așa, legea permite apariția unor fenomene specifice în micro-climatul unității respective. 

O evaluare mai atentă a acestor propuneri legislative ne va ajuta să înțelegem faptul că ele pot fi profund dăunătoare în special în ce privește percepția asupra minorităților naționale sau religioase. Iată câteva efecte perverse la care, cel mai probabil, cei de la A.U.R. nu s-au gândit, deoarece acestea fac parte din viziunea lor patriotic - religioasă:

• SEGREGAREA — se naște o distincție care nu a existat până la apariția acestei legi: noi versus ceilalți. Majoritatea pretinde, firește că reprezintă binele în timp ce minoritatea poate fi percepută ca reprezentând orice altceva. 

• MARGINALIZAREA — din segregare se naște marginalizarea, cu consecințe psiho-sociale dintre cele mai grave. Poate apărea o categorie de copii respinși de majoritate, evitați de restul, depresivi sau răzvrătiți.

• DISCRIMINAREA — se crează premisele pentru nedreptățirea minorităților religioase sau naționale pe criteriile apartenenței: spre exemplu, profesorul poate acorda mai puțină atenție elevilor minoritari sau îi poate evalua în mod preferențial. De asemenea, elevii minoritari vor primi mai puțin suport și colaborare din partea majoritarilor români de religie ortodoxă.

• ABUZUL — respingerea minoritarilor se poate face cu perdea, prin evitare fizică dar și prin glume usturătoare, prin batjocură, prin atitudini superioare, prin denigrare sau chiar prin violență fizică. Este suficient să lași o portiță deschisă răului pentru ca acesta să se manifeste.

• RĂZVRĂTIREA — și dacă acesta este tratamentul administrat de majoritari elevilor minoritari, aceștia din urmă pot îmbrățișa o afecțiune psiho-emoțională precum anxietatea și depresia sau pot dezvolta un pattern de comportament răzvrătit care se manifestă printr-o diversitate de manifestări violente, distructive sau vătămătoare prin intermediul cărora aceștia vor încerca să își ia revanșa împotriva majorității, în special asupra celor ușor de victimizat: fete, profesoare, copii mai mici ca vărstă, etc. 

Faptul că, la nivel declarativ ajungem să afirmăm și chiar să impunem celor din jur anumite valori nu înseamnă, obligatoriu că acele valori vor fi asimilate ca atare. Pe lângă efectele perverse pe care le-am prezentat mai sus, s-ar putea ca unii copii să simtă că li se bagă pe gât valori în care nu se regăsesc. Acest mecanism de tip dictatorial poate avea efectul invers celui scontat, în special atunci când statul folosește astfel de valori pentru a limita libertățile individuale sau a solicita sacrificii din partea cetățenilor, în numele acelor valori. 

Aceste reacții de respingere a obligativității de a poza într-un model impus de stat cum ar fi acela de creștin ortodox și patriot, pot fi amplificate și mai mult în situația în care statul are relații de cooperare cu state unde, spre exemplu sunt permise căsătoriile între homosexuali sau este permisă poligamia. Vezi spre exemplu asocierea artificială a unor state din cadrul BRICS — Rusia (unde exprimarea homosexualității este pedepsită prin lege) cu Brazilia (unde sunt permise căsătoriile între persoanele gay) și Iran (unde poligamia este normală). Se naște astfel întrebarea, despre ce fel de valori vorbim și cine crede în ele?

(1) Imaginea Bullying, de RDNE Stock Project, via Pexels

Continue reading

sanatate