Netflix: Titan și Epava

Vara lui 2023 a fost umbrită de incidentul în care un ambițios proiect de turism subacvatic, submarinului Titan, s-a năruit într-o tragedie cu nuanțe de ridicol. Niște milionari și-au pierdut viața în timp ce urmăreau inefabilul, pe fundul oceanului. Iar acum știm toate detaliile acestei povești. 

☆ ☆ ☆

Povestea submarinului Titan, care a făcut implozie în vara anului 2023, când încerca să implementeze un concept revoluționar — turismul subacvatic, având drept obiectiv turistic epava legendară a navei Titanic, merită spusă, cunoscută și înțeleasă. În centrul acestei povești se află compania americană OceanGate Inc, a cărei obiect de activitate era construcția de submarine pentru explorare, cercetare și turism subacvatic și managerul și cofondatorul acesteia Stockton Rush. 

Stockton Rush, care și-a și pierdut viața în acest proiect cu vădit caracter auto-distructiv, pare un tip cool, educat, un savant, chiar un geniu al explorării subacvatice. Știe că este un geniu și are aerul că știe despre ce vorbește. Se spunea despre el că este umil ca persoană, dar extrem de arogant ca om de știință — un fel de macho al lumii științifice care nu te poate învața să faci salată cu ton dar are pretenția să nu fie contrazis într-o discuție despre explorare subacvatică. 

A studiat la una dintre universitățile Ivy League, la Princeton University, ceea ce sugerează faptul că făcea parte din pătura privilegiată a societății americane. Poate de acolo i se trăgea aroganța... Nu este o simplă observație — și despre morți, numai de bine, dar Stockton i-a spus unui apropiat din cadrul companiei sale că, dacă va avea probleme cu Paza de Coastă a S.U.A. în ce privește lansarea submarinului Titan, ei bine, va cumpăra un congresman! Afirmația l-a înghețat pe acel colaborator care ulterior și-a dat demisia. 

Numeroși colaboratori din cadrul proiectului OceanGate s-au aflat în situația de a-și înainta demisia în contextul în care șeful organizației se dovedea a fi intolerant la critică — trăsătură fundamental narcisică, sau dădea semnale de iresponsabilitate îmbinată cu dorința de a reuși cu orice preț. Și orice ar crede alții, consider că este de admirat o persoană care vede că se confruntă cu răul și înțelege situația ca atare, inclusiv pericolul iminent, urmând ca apoi să decidă să abandoneze un proiect, în ciuda faptului că i se promit satisfacții materiale de invidiat. 

Stockton Rush pare animat de un vis, ca un copil entuziasmat de o jucărie nou apărută. Spun asta deoarece îmi este greu să afirm că acționa ca un psihopat, animat de ideea că scopul scuză mijloacele. Nu știu exact care era motivația lui și suspectez faptul că își dorea să rămână în istoria explorării subacvatice cu ceva. Este posibil să fi fost și un visător preocupat de SF care a avut revelația că este mai ușor să populezi fundul oceanului decât planeta Marte. 

Totuși, tragedia submarinului Titan, în care, vă amintesc faptul că că și-au pierdut viața, pe lângă Stokton Rush, alți patru pasageri, pare să poarte semnătura acestui tip curajos până la iresponsabilitate. Pasagerii submarinului erau milionari — deoarece această incursiune teribilistă pe fundul oceanului părea rezervată pentru oameni înstăriți. Dacă nu l-ai fi cunoscut pe Stockton Rush, cu aerul său macho, care îți adormea orice vigilență, ai fi spus că erau și deosebit de curajoși. Dar pare că uneori curajul celor creduli se naște din amăgire.

O anchetă a U.S. Coast Guard finalizată pe 4 August 2025, anul acesta, a concluzionat faptul că s-au găsit probe ale neglijenței criminale a celor de la OceanGate și, desigur a lui Stokton Rush, care era creierul din spatele operațiunilor acestei companii. Povestea submarinului Titan seamănă într-un mod tragic cu aceea a legendarei nave Titanic și pare să demonstreze că aroganța nu ține loc de pregătire minuțioasă a unui proiect, unde riscul reprezintă un element ce nu poate fi neglijat. 

Îmi amintesc faptul că în 2023 m-a fascinat această poveste tragică, mai ales că victimele erau foarte bogate, dar fiindcă abia se întâmplase, lipseau cu desăvârșire detaliile care ne-ar fi dus la o anumită concluzie. Dar acum, după ce anchetele au fost finalizate și concluziile au fost trase, aceste detalii se cunosc și se poate spune că s-a făcut lumină. Mai mult decât atât, povestea are o latură moralizatoare și vine cu o lecție de viață. Vă recomand să căutați pe Netflix acest documentar de aproape 2 ore și să trageți singuri concluziile. 

(1) Imaginea Explorer, de Valentin Antonucci, via Pexels

(2) Wikipedia, (acc. 11.09.2025), Stockton Rush, website: Wikipedia.org

Continue reading

tulburari de personalitate

Imnul și Rugăciunea

Există multe porți către iad. Pe unele dintre acestea ar putea să scrie chiar Ciocăniți Pentru Rai. Cea mai recentă propunere legislativă a Alianței pentru Unirea Românilor, pare a avea drept scop segregarea, marginalizarea și pierderea identității unora dintre români. 

☆ ☆ ☆

Există un curent politic importat mai curând din Est, care pune accent pe valori precum patriotismul sau credința creștină. Mi-am propus să scriu un articol despre acest subiect, cu atât mai mult cu cât s-a propus ca, în școli, să devină obligatorie, înainte de începutul orelor atât intonarea imnului național cât și recitarea rugăciunii Tatăl Nostru. Așa cum ați aflat probabil, este un proiect de lege înaintat de patrioții de la formațiunea politică A.U.R. (care nu înseamnă Aberații, Ură și Răutate, așa cum am auzit de curând o interpretare rău intenționată). 

Iată cum sună argumentația celor de la A.U.R.:

„Într-o societate în care identitatea națională, cultura şi credința sunt tot mai des marginalizate în numele unui relativism valoric globalizant, se impune cu necesitate reintroducerea unor practici educaționale menite să formeze cetăţeni conştienți de rădăcinile lor istorice şi spirituale”. 

Se spune că drumul spre iad este pavat cu bune intenții, si pe bună dreptate. Voi încerca să identific acele motive pentru care o astfel de idee nu poate fi de ajutor în niciun mod, în special în forma sa de obligație legală cu repercusiuni. În primă fază, înțeleg că rămâne la latitudinea directorului unității de învățământ dacă dorește sau nu să recurgă la o astfel de măsură în unitatea școlară pe care o manageriază. Chiar și așa, legea permite apariția unor fenomene specifice în micro-climatul unității respective. 

O evaluare mai atentă a acestor propuneri legislative ne va ajuta să înțelegem faptul că ele pot fi profund dăunătoare în special în ce privește percepția asupra minorităților naționale sau religioase. Iată câteva efecte perverse la care, cel mai probabil, cei de la A.U.R. nu s-au gândit, deoarece acestea fac parte din viziunea lor patriotic - religioasă:

• SEGREGAREA — se naște o distincție care nu a existat până la apariția acestei legi: noi versus ceilalți. Majoritatea pretinde, firește că reprezintă binele în timp ce minoritatea poate fi percepută ca reprezentând orice altceva. 

• MARGINALIZAREA — din segregare se naște marginalizarea, cu consecințe psiho-sociale dintre cele mai grave. Poate apărea o categorie de copii respinși de majoritate, evitați de restul, depresivi sau răzvrătiți.

• DISCRIMINAREA — se crează premisele pentru nedreptățirea minorităților religioase sau naționale pe criteriile apartenenței: spre exemplu, profesorul poate acorda mai puțină atenție elevilor minoritari sau îi poate evalua în mod preferențial. De asemenea, elevii minoritari vor primi mai puțin suport și colaborare din partea majoritarilor români de religie ortodoxă.

• ABUZUL — respingerea minoritarilor se poate face cu perdea, prin evitare fizică dar și prin glume usturătoare, prin batjocură, prin atitudini superioare, prin denigrare sau chiar prin violență fizică. Este suficient să lași o portiță deschisă răului pentru ca acesta să se manifeste.

• RĂZVRĂTIREA — și dacă acesta este tratamentul administrat de majoritari elevilor minoritari, aceștia din urmă pot îmbrățișa o afecțiune psiho-emoțională precum anxietatea și depresia sau pot dezvolta un pattern de comportament răzvrătit care se manifestă printr-o diversitate de manifestări violente, distructive sau vătămătoare prin intermediul cărora aceștia vor încerca să își ia revanșa împotriva majorității, în special asupra celor ușor de victimizat: fete, profesoare, copii mai mici ca vărstă, etc. 

Faptul că, la nivel declarativ ajungem să afirmăm și chiar să impunem celor din jur anumite valori nu înseamnă, obligatoriu că acele valori vor fi asimilate ca atare. Pe lângă efectele perverse pe care le-am prezentat mai sus, s-ar putea ca unii copii să simtă că li se bagă pe gât valori în care nu se regăsesc. Acest mecanism de tip dictatorial poate avea efectul invers celui scontat, în special atunci când statul folosește astfel de valori pentru a limita libertățile individuale sau a solicita sacrificii din partea cetățenilor, în numele acelor valori. 

Aceste reacții de respingere a obligativității de a poza într-un model impus de stat cum ar fi acela de creștin ortodox și patriot, pot fi amplificate și mai mult în situația în care statul are relații de cooperare cu state unde, spre exemplu sunt permise căsătoriile între homosexuali sau este permisă poligamia. Vezi spre exemplu asocierea artificială a unor state din cadrul BRICS — Rusia (unde exprimarea homosexualității este pedepsită prin lege) cu Brazilia (unde sunt permise căsătoriile între persoanele gay) și Iran (unde poligamia este normală). Se naște astfel întrebarea, despre ce fel de valori vorbim și cine crede în ele?

(1) Imaginea Bullying, de RDNE Stock Project, via Pexels

Continue reading

sanatate

Este (sau Nu) Războiul Tău

In experimentul Marshmallow, copiii care au ales să aștepte, și-au dublat recompensa. În schimb, cei care au decis că nu este războiul lor, au pierdut bunătate de prăjitură. O corespondență interesantă între acest experiment clasic și realitățile zilei. 

☆ ☆ ☆

Uneori vezi un băț, în pădure, și crezi că este un șarpe. Sau poate vezi un șarpe și ți se pare că e doar un băț. Lucrurile se complică și mai mult atunci când întâlnești un șarpe care are abilitatea de a poza într-un băț, pentru a-ți adormi vigilența. Mulți dintre privitori vor fi convinși probabil că sunt în afara oricărui pericol. Dar cei care au mai văzut șerpi înainte și sunt dispuși să analizeze cu atenție situația respectivă, își vor da seama cu ce anume au de-a face. La nivel adaptativ este și destul de periculos să te afli în fața unui șarpe și să crezi că este un băț, nu-i așa? 

Viața este prea scurtă pentru a face toate greșelile. Eleanor Roosevelt

 

Experimentul Marshmallow, a fost realizat de cercetătorii americani de la universitatea Stanford. În aparență banal, experimentul pornește de la observația empirica și de la prezumția că în viață reușesc cei care sunt capabili să amâne satisfacerea propriilor nevoi pentru a primi o recompensă mai mare, care de regulă, vine mai târziu. Acest principiu stă de fapt la baza întregului proces educativ și se poate spune că de modul în care reușim să asimilăm principiul amânării recompensei va depinde atât comportamentul nostru în relații interpersonale cât și succesul nostru pe multiple alte planuri.  

Designul experimentului pare sa fie unul banal: unor copii cu vârste cuprinse între 3-5 ani, li se oferă, în laboratorul experimental, câte o prăjitură Marshmallow. Li se spune în același timp că vor primi încă o prăjitură dacă vor aștepta ceva timp, fără a consuma prima prăjitură, și anume până se întoarce experimentatorul. Sarcina nu este tocmai confortabilă pentru copiii aflați la această vârstă dar, cu vizibile eforturi, unii dintre ei vor reuși să o ducă la bun sfârșit. 

Potrivit studiilor longitudinale care au urmărit evoluția micuților pe o bună bucată din viața lor, copiii care au reușit să nu consume prăjitura, au fost și cei care aveau să se descurce mai bine în viață – după criterii cum ar fi reușita în relațiile intime sau statutul social atins. Dar ce se întâmplă cu cei care nu asimilează principiul amânării recompensei? Adică acei copii care nu au răbdare să revină experimentatorul pentru a le dubla recompensa? Sau, mai bine spus, cei care cedează armele, și consideră că acest război nu este al lor? 

Probabil atunci când vor vedea un război la graniță ei își vor dori pacea cu orice preț, imediat — în termeni psihologici se numește gratificație instantă. O pace nedreaptă este cu siguranță un tip de gratificație instantă pe care pierzătorii acestei lumi o preferă în general deoarece nu implică eforturi suplimentare, este imediată iar ei nu dispun de resurse ale personalității care să le permită eforturi, răbdare ori sacrificii. Ei trăiesc după principiul, mă mulțumesc cu puțin acum, fiindcă viitorul este oricum incert. 

Dar viitorul nu este atât de incert dacă ai învățat lecțiile trecutului, dacă ai un bagaj minim de cunoștințe generale și daca îți dorești să înțelegi lumea în care trăiești. Atunci când alegi de partea cui ești într-o confruntare ca aceasta, sau atunci când îți alegi simpatiile, poți avea în centrul atenției un interes pragmatic, precum face prim-ministrul Ungariei dl. Victor Orban, care se bazează pe gazul rusesc, dar poți să reflectezi la aspectele morale ale situației — și Orban chiar reprezintă un exemplu de gratificație instantă.

Ați avut de ales între război și dezonoare. Ați ales dezonoarea și nu ați scăpat de război. Winston Churchill

 

În viața reală se întâmplă fix ca în aforismul lui Winston Churchill — atunci când accepți o umilință venită din partea unui prădător (bully) de profesie, rezultatul nu este pacea, dimpotrivă. Umilințele vor fi din ce în ce mai mari, ți se va cere să renunți la tot mai multe lucruri — la apartenențele pe care ți le-ai ales (NATO și UE), la auto-determinare, la resurse naturale și la orice i se pare prădătorului că i se cuvine.  În fond, tu l-ai învățat că este ușor să obțină mult, cu minim de efort — ai predat armele înainte de a începe războiul. Argumentul său nu este unul moral (deși uneori încearcă să pozeze în Maica Tereza) ci unul primitiv — are măciuca mai mare. 

Nu te-ar deranja să fii vecin cu prădătorul dar uiți că vecinii lui nu au fost fericiți niciodată, cu excepția celor care dețin bombe nucleare (măciuci la fel de mari). Singura bună vecinătate cu prădătorul, pe care unii o experimentează în prezent, fără a dispune de măciuci nucleare, este aceea care presupune să trăiești mai prost decât prădătorul și să încerci să fii o copie a acestuia în propria ta țară — un fel de mini-Eu (vezi președintele Lukașenko). Să-i îmbrățișezi toate idiosicrasiile: ura față de cei diferiți, intoleranța față de orice urmă de opoziție, cultul pentru război și obiceiul de a-i umili pe cei mai slabi. 

Există mereu o perspectivă pe termen scurt — aceea a sacrificiilor făcute, și una pe termen lung — a beneficiilor finale. Pe termen scurt, pare că nimic nu este mai important decât pacea și că ceea ce vedem că se întâmplă este o catastrofă umanitară, în toată puterea cuvântului. Și este! Totuși, adevărata catastrofă ar fi o pace nedreaptă și renunțarea la ceea ce ne dorim cu adevărat — un regim democratic, unde ai voie să-ți folosești resursele personale pentru a prospera și unde vor visa să trăiască toate națiunile pământului. 

(1) Imaginea Monument in Kyiv, de Petkevich Evgeniy, via Pexels

Continue reading

psihopatie

Ozzy, Rusia și Satanismul

Ozzy a trecut în neființă (RIP) iar Rusia a interzis "satanismul internațional", orice ar însemna asta. Pe termen scurt, trupele care au adoptat stilul gotic vor avea nevoie să învețe niște colinde ortodoxe care îi plac lui Putin (căci asta contează), iar pe termen lung, să caute o cale de scăpare. Această situație evocă o vorbă din tradiția românească: hoțul strigă hoții.

☆ ☆ ☆

Stalin spunea că soluția pentru problemele democrației este mai multă democrație. Nu, glumesc. Este un citat comun despre democrație care i-a fost atribuit filosofului și psihologului american John Dewey (1859-1952). Stalin nu a fost preocupat vreodată de acest sistem de guvernământ și cu atât mai puțin de problemele sale. Totuși, un influent curent actual pare să considere că solulția pentru problemele democrației este dictatura. Am aflat de curând faptul că în Rusia, pe lângă multe alte lucruri care au fost interzise, suspendate și abolite -- desigur, spre binele cetățenilor, a fost interzisă mișcarea satanistă, definită așa cum consideră guvernul rus. 

Nu că aș fi eu un mare satanist, dar problemele apar atunci când încercăm să definim ce anume reprezintă satanismul internațional (publicația Politico, observă că așa ceva nu există ca mișcare propriu-zisă), cine poate fi considerat un adept al satanismului și cum îi recunoaștem pe cei care practică sau răspândesc satanismul. Căci așa cum se întâmplă adesea în societățile dictatoriale, bazate pe abuz împotriva cetățenilor, legea cu satanismul ăsta ar putea fi doar un cadru legal pe care sistemul totalitar îl va folosi în mod convenabil pentru a-și elimina rivalii ori contestatarii. Spre exemplu, dacă cineva protestează într-o piață publică împotriva guvernului și acțiunilor sale iresponsabile, poate fi considerat posedat? De ce nu? 

Este interesant principiul care stă la baza sistemelor totalitare -- individul este considerat complet iresponsabil și incapabil să ia decizii cu efect pozitiv asupra propriei vieți și atunci se naște nevoia de Tătuc, care să ia toate aceste decizii în locul individului. Fără îndoială, o mare parte dintre noi sunt complet iresponsabili și incapabili să ia decizii care să-i ajute să se descurce în hățișul vieții de zi cu zi. Probabil că aceștia sunt cei mai dornici să vadă un sistem totalitar. Se adaugă cei care și-ar dori să vadă mai multă ordine și așa-zisă pace socială, dar și cei care sunt seduși de idea egalității. Toate aceste categorii vor fi îngrozite de atâta ordine, pace și armonie...

Probabil că Ozzy Osbourne, regretatul rocker tocmai trecut în neființă, cunoscut și ca Prințul Întunericului, s-ar fi putut încadra foarte bine în definiția satanismului care atrage pedepse și persecuții din partea legislației existente azi în Rusia. Îmi amintesc că pe când cădea blocul comunist, în August 1989, a avut loc festivalul Moscow Music Peace Festival, unde Ozzy era cap de afiș, alături de o mulțime de trupe rock. Gorbaciov a considerat că este o idee bună să găzduiască acest festival care simboliza eliberarea și deschiderea față de cultura națiunilor prospere occidentale. 

Eu am aflat târziu de acest festival, (deși e posibil să fi auzit ceva la Europa Liberă) deoarece revoluția română a survenit mai târziu, în Decembrie, iar Ceaușescu nu ar fi difuzat așa ceva în cele 3 ore de program (în 1989, probabil sub presiunea veștilor din țările comuniste, se mai adaugase o oră de program la TVR). Ei bine, am înțeles că majoritatea dintre cei care veniseră acolo la festival veniseră în mod special pentru Ozzy Osbourne. Era enorm de popular în Rusia, așa cum aveau să recunoască cu gelozie membrii celorlalte trupe participante, nu mai puțin celebre: Bon Jovi, Skid Row, Motley Crue, Scorpions. 

Prima piesă a Prințilui Întunericului pe care am ascultat-o vreodată a fost Shot in the Dark. Nu știu exact cum a apărut această piesă, din ce izvor de inspirație, din ce suferințe obscure și subiective ale autorului, dar ni se potrivea și nouă, copiilor Epocii de Aur, căci și noi fuseserăm închiși în întuneric, pentru zeci de ani, iar acum, ne încercam norocul într-o aventură capitalistă, care ne speria și ne fascina, în același timp. Multe dintre cântecele lui Ozzy din acea vreme erau compuse într-un stil sofisticat, creativ, original și captivant, toate la un loc. 

După cum observați, Ozzy are compoziții din care nu lipsește melodia, degajă energie, sentimentul compentenței personale și au mesaje revoluționare. Unii le-ar numi anarhiste, deoarece violarea regulilor te duce cu gândul la așa ceva. Dar revoluțiile reprezintă în sine o violare a regulilor impuse de regimurile anacronice care se cer prăbușite pentru a lăsa loc noului, aventurii și fanteziei necesare generării unor structuri noi. Cu alte cuvinte, apariția lui Ozzy cu muzica lui stranie reprezenta un fel de semn ceresc legat de vremurile pe care le trăiam. Dar este muzica lui Ozzy diabolică? 

În videoclipul de mai sus, unde Ozzy arată fix ca un vampir și emană aceeași energie, versurile și simbolurile te duc cu gândul la un prădător de un fel sau altul, în a cărui lume suntem conduși, nu obligatoriu pentru familiarizare și identificare ci și ca o formă de înțelegere a unui subiect care te fascinează din perspectivă uman-psihologică. Arta este un tango între creator și consumator, unde creatorul inserează simboluri, triggeruri sau cârlige, dar depinde mult de nivelul de evoluție al consumatorului ce va face cu aceste elemente: le va folosi pentru a înțelege un subiect delicat, cum ar fi trăirile pradătorului sau, dimpotrivă, pentru a se identifica cu prădătorul și a le face viața grea celor care se află in the wrong place, at the wrong time? 

În alte cântece, abordarea este oarecum  neutră, deși pare că există o satisfacție admirativă cu privire la ororile descrise. Tema pradătorului (cântecul de mai sus este despre cultul Charles Manson Family) pare a fi recurentă în portofoliul artistului și este explorată cu un nesaț nedisimulat. Oare asta înseamnă că toți fanii lui Ozzy sunt prădători într-un anumit stadiu al devenirii lor? Sigur, artistul britanic are și balade plictisitoare cum ar fi Mama I'm Coming Home, sau Dreamer, dar acum vorbim despre răul din muzica lui. Ei bine, la întrebarea de mai sus, cred că răspunsul cel mai potrivit, este, desigur, că DEPINDE. 

În anumite condiții, unii dintre fanii lui Ozzy se pot identifica atât de mult cu personajele descrise în cântece încât ar putea deveni chiar ei unul dintre acei prădători periculoși. Cu toate acestea, putem spune la fel și despre cei care au drept hobby un joc cu împușcături, care sunt destul de populare în ziua de azi, sau chiar despre cineva care merge la biserică în fiecare Duminică. A devenit de notorietate cazul politicianului republican Vance Luther Boelter (57) care predica în biserică cuvântul Domnului, dar a împușcat totuși 4 politicieni democrați (cu două victime decedate), deoarece votau prostii în Congres, cum ar fi drepturi pentru femei, imigranți și membrii comunității LGBT. Nu există ură precum dragostea creștină...

Cum spune o vorbă din popor, când este să te ia naiba, te ia și de sub poala popii. Politicienii populiști pot să instituie tot felul de măsuri de interzicere a unor curente artistice, ca să mai uite lumea de inflație și decesele de pe front, dar în final rezultatul este o amputare a creativității umane, care nu se dezvoltă din interdicții, dimpotrivă, din libertate. Orice artist trebuie să creeze lucruri care îi plac dictatorului și abia apoi să se gândească dacă va avea public pentru ceea ce a generat. L-am auzit pe Putin lăudând creativitatea americanilor dar s-ar părea că nu îl preocupă creativitatea la propriul popor. 

Și încă ceva: politicianul care, din beția de putere ajunge să considere că se pricepe la religie, psihopatologie, sexualitate, medicină. curente muzicale, și, in general, are competențe nelimitate, trebuie privit cu maximă atenție. Într-o zi acțiunile sale vor avea un impact direct asupra propriei tale vieți. Pe de o parte s-ar putea să te simți protejat de legile împotriva satanismului sau LGBT, dar cine îți va proteja copiii când deșteptu' pământului îi va trimite pe front pentru că se simte amenințat de tot felul de lucruri?

(1) Imaginea Femeia Întuneric, de Pedro Dias, via Pexels

(2) BBC News, (acc. 17.08.2025), Minnesota Shooting suspect..., website: BBCNews.com

(3) Politico, (acc. 17.08.2025), Russia Bans Non-existent Movement, website: Politico.eu

Continue reading

psihopatie

De Ce Eșuează Națiunile

Așa cum există personalități providențiale, există și cărți providențiale, care ne ajută să vedem viitorul în funcție de experiențele trecutului. O prezentare a cărții care a primit premiul Nobel pentru Economie în 2024.  

☆ ☆ ☆

Cartea De Ce Eșuează Națiunile, ar putea fi providențială, pentru noi românii, dacă acceptăm că o carte, ca și o persoană, poate fi providențială pentru o națiune. Desigur, potrivit unor statistici recente, națiunea noastră se distinge, mai nou, prin numărul mare de litri de alcool ingerați pe an - 16 litri pe an, și probabil acest hobby nu îi permite să găsească ceva providențial într-o carte. Cu toate acestea, mi-am propus să vă prezint câte ceva despre această carte în articolul de față. 

Dar de ce ar putea fi această carte providențială pentru națiunea noastră? Ei bine, probabil ca un rezultat al propagandei deșănțate anti-UE, care se face prin social media de către cel mai mare inamic al Uniunii Europene, s-a generat în mod artificial un așa-zis curent nostalgic care nu a existat până acum. Să nu uităm că până nu demult epoca Ceaușescu era cunoscută de români drept regimul de tristă amintire. Ei bine, această carte v-ar putea oferi niște indicii: totuși, de ce este de tristă amintire, mai exact? 

Cartea De Ce Eșuează Națiunile nu este despre epoca Ceaușescu, numită sarcastic și Epoca de Aur. În schimb este despre regimurile politice ale lumii și felul cum acestea influențează creșterea economică a statelor, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Regimurile totalitare, cum este și comunismul sunt prezentate sub aspectul instituțiilor extractive, pe care acestea le generează, ca alternativă utopică pentru pentru democrațiile liberale occidentale și impactul lor asupra societății. 

Ce sunt Instituțiile Extractive?

Instituțiile Extractive, așa cum sunt descrise de autorul Daron Acemoglu, reprezintă tipuri de organizare politică și economică care concentrează puterea și resursele în mâinile unei elite restrânse sau clase conducătoare, adesea cu prețul exploatării populației majoritare. Aceste instituții au tendința să sufoce creșterea aconomică, să descurajeze inovația și investițiile și să perpetueze inegalitatea. 

Exemple de Instituții Extractive:

• DICTATURA ȘI REGIMURILE AUTORITARE — Guvernele cu conducere autoritară sau sistemele unipartidiste mențin instituțiile extractive. Puterea este concentrată în brațele unui conducător sau ale unui grup, permițându-le să exploateze resursele și să suprime opoziția politică. Elita conducătoare folosește instituțiile pentru a-și asigura îmbogățirea personală și prvilegiile, restricționând în același timp drepturile politice și economice ale populației majoritare. 

• CAPITALISMUL OLIGARHIC — Instituțiile extractive se pot manifesta sub forma capitalismului oligarhic, unde conexiunile politice și favoritismul joacă un rol esențial în activitatea economică — vezi Rusia. În astfel de sisteme, un grup select de indivizi conectați politic primesc tratament preferențial și acces la resurse sau piețe. Acest tip de instituții extractive anihilează competiția, împiedică antreprenoriatul și întăresc inechitatea. 

• LIPSA DREPTULUI DE PROPRIETATE — În mediile unde dreptul la proprietate este slab definit sau nesigur, instituțiile extractive pun stăpânire pe resurse. Când indivizii sau afacerile sunt lipsite de protecție legală asupra mijloacelor de producție, devine riscant să investești, să obții credit sau șă te bucuri de beneficiile activității economice. Asta descurajează antreprenoriatul și investițiile, împiedicând activitatea economică. 

• REȚELE DE CLIENTELĂ — Instituțiile extractive implică stabilirea de rețele clientelare unde liderii politici distribuie favoruri, poziții sau resurse suporterilor loiali. Aceste rețele crează un sistem de clientelă, întărind forța elitei dominante și generând bariere ce împiedică ascensiunea celor din afara acestui sistem. 

• CĂUTAREA PROTECȚIEI — Instituțiile extractive facilitează corupția statală și un sistem în care beneficiile economice și accesul la resurse se obțin prin influență politică mai curând decât prin activități productive. Contează nu ceea ce știi să faci și ce abilități deții, ci conexiunile pe care ești capabil să le pui în valoare, care te pot propulsa către vârful ierarhiei. 

• LIPSA INSTRUMENTELOR DE VERIFICARE — Ceea ce în lumea democratică se cheamă checks and balances, lipsește cu desăvârșire în societățile unde predomină instituțiile extractive. Acest climat de corupție generalizată îi permite conducătorului sau elitei conducătoare să manipuleze instituțiile economice sau juridice astfel încât acestea să le deservească interesele, primind în schimb protecție și privilegii, recompense pentru loialitate. 

Instituțiile extractive au tendința să creeze un cerc vicios în care elita conducătoare să beneficieze de acces la resurse dar lipsa stimulentelor economice care să genereze inovație, distrugere creatoare (înlocuirea mijloacelor de producție învechite și a modurilor anacronice de a rezolva problemele) nu face altceva decât să blocheze creșterea economică. Așa se întâmplă că, pe termen scurt, instituțiile extractive prin forță și planificare atentă, generează creștere, ordine și stabilitate, dar pe termen lung, se accentuează inechitățile, frustrările și luptele pentru accesul la resurse. 

Ce merge prost?

Instituțiile extractive sunt foarte frecvente în istorie pentru că au o logică puternică. Pot genera un grad limitat de prosperitate pe care o distribuie în același timp în mâinile unui grup restrâns de elite. Pentru ca această creștere să se producă, trebuie să existe centralizare politică. (...) Luptele interne și instabilitatea sunt astfel trăsături intrinseci ale instituțiilor extractive și nu doar că produc mai multă ineficiență, dar, de asemenea, anulează orice centralizare politică, uneori producând chiar colapsul total al legii și al ordinii și căderea în haos, așa cum s-a întâmplat cu orașele-stat mayașe în urma succesului lor relativ în timpul epocii clasice. Deși inerent limitată, creșterea în cadrul instituțiilor extractive poate totuși să pară spectaculoasă atunci când se produce. Mulți oameni din Uniunea Sovietică și chiar mai mulți din lumea occidentală, au fost uluiți de creșterea sovietică din anii 1920-1960, la fel cum sunt fascinați de ritmul amețitor al creșterii economice din China, de astăzi. Dar China sub conducerea Partidului Comunist, este un alt exemplu de societate care experimentează creșterea în cadrul instituțiilor extractive și este la fel de puțin probabil ca aceasta să genereze creștere susținută dacă nu suferă o transformare politică fundamentală, pe calea instituțiilor politice incluzive. 

Așa cum se spune, ai grijă ce-ți dorești... Stabilitatea pe care instituțiile extractive o instituie, blochează creativitatea membrilor societății din care s-ar putea naște creșterea economică. Contrariul instituțiilor extractive este reprezentat de instituțiile incluzive, unde din aparenta dezordine se nasc idei noi de afaceri, investiții și avânt tehnologic care asigură accesul la resurse oricui dă dovadă de creativitate. 

Probabil că o națiune care se mândrește cu locul întâi la consumul de alcool nu deține resursele umane necesare creativității și inovației — care reprezintă motoarele economiilor din statele cu instituții incluzive și i s-ar potrivi mai mult o societate în care niște elite îi oferă băutură ieftină, case modeste și mașini proaste, limitându-i în același timp orizonturile de civilizație și creștere cultural-economică. Nevoia psihologică a unei astfel de populații nu este aceea de a străluci și de a se afirma pe scena internațională ci aceea de a obține protecție din partea clasei dominante. 

Dar hei, cel puțin vom avea garanția unei societăți egalitariste, în care există mai puțini bogați pe care să-i invidiezi! Vă puteți imagina cu ușurință că nostalgicii societății extractive promovate cu încăpățânare de familia Ceaușescu nu sunt niște antreprenori de succes sau niște personalități înzestrate cu capacități creative ieșite din comun. Este îngrijorător faptul că ei tind să devină majoritari și sunt dispuși să-și vândă sufletul pentru a reinstitui dictatura și societatea totalitară care făcuse din România ceea ce azi reprezintă Coreea de Nord. 

Spre deosebire de restul formelor de organizare a instituțiilor extractive, comunismul este prezentat ca o formă egalitară de societate, în care ordinea, cooperarea și planificarea vor aduce saltul omenirii către progres și un nivel superior al civilizației. Ceea ce se întâmplă în realitate, este acapararea puterii de către o elită care împarte resursele după bunul plac, scopul ei principal fiind auto-conservarea prin distrugerea opoziției — iar aici conștiința morală este mai curând o dizabilitate decât o valoare în care să crezi. 

(1) Imaginea Touching the Light Bulb, de Luca Nardone, via Pexels

(2) Alcohol Help, (acc. 05.08.2025), Top 15 Countries with the highest alcohol consumption, website: AlcoholHelp.com

(3) Tutor2U, (acc. 05.08.2025), Extractive Institutions, website: Tutor2U.net

Continue reading

politica

Cea Mai Fericită Zi

Care este cea mai fericită zi din viața ta? Oare ce zi îți vine în minte prima dată? Ei bine, cred că cea mai fericită zi din viața mea a fost aceea când am aflat că Ceaușescu a părăsit CC-ul cu elicopterul, la presiunea mulțimii de revoluționari furioși.

☆ ☆ ☆

Înțeleg că (mai nou) e multă lume care considera ca Ceaușescu a fost un lider adevărat și că perioada comunistă a fost mai bună pentru România decât cea actuală. Aveam 13 ani la revoluție. Nu vreau să vă povestesc că stăteam la cozi interminabile în loc să-mi trăiesc copilăria, că am suferit de frig, foame sau frică deoarece, de la natura, eu personal ma adaptez repede la orice condiții de viața. Iar adevărul, de regulă, este mai nuanțat decât atât.  

La acele cozi mă puteam gândi la fata visurilor mele, Daniela, o tipă mai mare cu un an pe care o întâlneam când luam harta pentru Geogra, fiindcă și ea era desemnată să ia harta. Sau poate chicoteam fiindcă îmi aminteam de glumele spuse de colegul de clasă, care era și prietenul meu cel mai bun. Sau mă bucuram că Vineri voi putea asculta o emisiune la Radio România Tineret, numită Exploratorii Lumii de Mâine, (vezi link) cu tematică SF, sau o emisiune de jazz pe care nu prea o suportam dar era ceva diferit și se difuza după ce terminam orele, Sambăta — o asociere interesantă... Și totuși...  

INSCOP Research în parteneriat cu Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Comunist (IICCMER), a realizat un studiul legat de percepția românilor față de regimul comunist. Concluziile generale arată o tendință de considera acea perioadă mai bună decât cea prezentă. Sursa: Europa Liberă România

Principalele concluzii ale studiului

• Există o prăpastie imensă între realitatea istorică a regimului comunist și percepția publică actuală. O mare parte a populației idealizează această perioadă, contrar faptelor istorice documentate;

• Aproape 50% dintre participanții la sondaj sunt de părere că înainte de 1989 se trăia mai bine în România.

• 66% dintre români consideră că Nicolae Ceaușescu a fost un lider bun, deși regimul a comis fapte grave și a generat probleme sociale majore.

• Nostalgia față de comunism este alimentată nu doar de un fenomen natural (regretul pentru tinerețe sau stabilitate economică aparentă), ci mai ales de dezinformări sistematice și campanii de manipulare, interne și externe.

• Această nostalgie colectivă are potențialul de a afecta grav stabilitatea regimului democratic din România, prin alimentarea unor repere valorice denaturate și promovarea unor mituri periculoase.

• Fenomenul este deosebit de accentuat în rândul grupurilor vulnerabile, nemulțumite economic și social, în contextul lipsei unor politici publice eficiente și a unui vid educațional privind istoria recentă.

Cu toate acestea, ziua când am primit vestea ca Ceaușescu a fugit din CC (Comitetul Central al Partidului Comunist Român), cu elicopterul, a fost una dintre cele mai fericite din viața mea, dacă nu cumva cea mai fericită, trăită împreună cu familia și prietenii mei, care îmi împărtășeau fericirea - eram (cu toții) ca niște copii în magazinul cu dulciuri, unde oportunitățile erau nelimitate. Fiecare își alegea o nouă identitate,  iar perspectiva să devenim și noi o țară înfloritoare, cu democrație liberală, precum cele din Vestul Europei, ne fascina pe toți, ca o fata Morgana. Care era secretul acestor țări? 

Dădeam dovada de creativitate: unii deveneau fani Depeche Mode, alții descopereau filmele polițiste franțuzești, meditația, artele marțiale  si yoga, alții descopereau revistele de moda sau muzica lăutărească cu versuri fără perdea...  Iar cei mai curajoși, ei bine, "se privatizau"! Asta, de regulă, însemna că își deschideau o mică afacere bazată pe speculă, sau un mic magazin într-o cameră de apartament sau într-o casă la șosea, unde fiecare putea găsi ceva: alimente de bază, un dozator cu sucuri ieftine care conțineau mult zahăr și colorant, sau niște dulciuri care îi isterizau pe preșcolari. Acești antreprenori erau de admirat iar foarte puțini dintre ei sunt azi plini de bani. 

Mă îngrijorează profund rezultatele studiului prezentat astăzi de INSCOP și IICMER.

În opinia mea, principalul motiv pentru care tot mai mulți români idealizează comunismul este dezamăgirea profundă față de clasa politică din ultimele trei decenii. Corupția, lipsa de transparență, promisiunile nerespectate și sentimentul de nedreptate au slăbit încrederea oamenilor în prezent și în viitor. Când speranțele sunt înșelate ani la rând, nostalgia devine o reacție firească, chiar dacă se bazează pe o imagine distorsionată a trecutului.

Sigur că această imagine falsă despre perioada comunistă este întreținută și de campanii de dezinformare, care încearcă să submineze valorile democratice și să ofere un trecut împachetat frumos, în timp ce ascund adevărul despre represiune, frică, foamete și lipsa de libertate.

Faptul că două treimi dintre români îl consideră pe Nicolae Ceaușescu un lider bun arată cât de fragilă este memoria noastră colectivă și cât de ușor pot fi manipulate percepțiile atunci când statul nu investește suficient în educație istorică, civică și în comunicarea onestă cu cetățenii.

Pentru a păstra democrația vie și relevantă, trebuie să combatem ferm dezinformarea, să redăm oamenilor încrederea prin politici publice corecte și să construim o societate în care dreptatea, echitatea și dezvoltarea reală să fie resimțite de toți cetățenii.

România nu poate construi un viitor solid privind înapoi cu iluzii. Avem datoria de a învăța din trecut, nu de a-l reînvia.  Sursa: Nicușor Dan, Facebook

Partea cea mai grea pentru mine era izolarea in care ne ținea regimul-sectă pe care îl clădise epoca de tristă amintire (e o expresie des folosită după revoluție dar pe care românii, cam devreme, au cam uitat-o). A nu avea acces la informație, entertainment si cultură universală era pentru mine motivul principal pentru care simțeam că viața mea e pe jumătate irosită. Și m-a urmărit multă vreme complexul Europei de Est. Iar azi când văd ca Europa de Est înflorește și prosperă, descopăr că societatea românească a uitat de unde vine... 

Unii nu știu ce să facă cu libertatea lor. Nu înțeleg conceptul de antreprenoriat (care nu exista pe vremea lui Ceaușescu) și cred că libertatea de exprimare sau libertatea de a protesta, sunt definitive. Daca aveți 3 ore libere s-ar putea sa vi se pară o povară faptul că, de fiecare dată, ați ales greșit ce să faceți cu ele. Dar cine v-a spus ca poate veni un tătuc, ca sa decidă el in locul vostru, v-a amăgit. Veți avea pe cine să dați vina dar tătucul vă va lua mult mai mult decât cele 3 ore. 

Poate ca ceea ce va lipsește este auto-disciplina și responsabilitatea, înțelegerea faptului că alegerea este cea mai puternică armă din univers și vă aparține. Nu, nu aveți nevoie de un dictator. Aveți nevoie de cultura si dezvoltare personala. Puteți începe cu aceasta carte: De ce eșuează națiunile. Recomand. Promit să revin și eu în curând cu un rezumat al acestei opere care a luat un premiu Nobel pentru economie dar, așa cum veți putea vedea, conține și foarte multă psihologie. 

(1) Imaginea Palatul Parlamentului, de Vector Box, via Pexels

(2) Europa Liberă România, (acc. 25.07.2025), Studiu Inscop/IICCMER, website: EuropaLiberaRomania.org

Continue reading

dictatura

A Fost (sau nu) Genocid?

Democrațiile liberale din Occident au o mare slăbiciune. Iar propagandiștii lui Putin o cunosc foarte bine, deși în Rusia ea nu există propriu-zis. Așa a apărut Aleea Îngerilor, o pagină de propagandă putinistă demnă de o cauză mai bună. Ce este Aleea Îngerilor și care este slăbiciunea democrațiilor liberale?  

☆ ☆ ☆

În ciuda faptului că în această lume oamenilor buni li se întâmplă lucruri rele și nu sunt recompensați în mod adecvat chiar întotdeauna, trăim cu un puternic sentiment al justiției sociale. Nedreptatea ne înfurie și ne este greu să acceptăm că aceasta este o lume incorectă. În sistemele democratice acest lucru pare a fi mai vizibil, deoarece vocile cetățenilor sunt ascultate ori cel puțin aceasta este principiul aflat la baza societății democratice, în contrast cu societățile totalitare, unde vocea cetățeanului nu prea contează și asta induce o resemnare generală și o acceptare a injustiției ca principiu director — ai dreptate doar dacă deții puterea. 

Propaganda putinistă știe că oamenii din vest au un puternic sentiment al dreptății și de aceea a încercat să justifice invazia în fel și chip — zugrăvindu-i pe ucraineni ca fiind personajul negativ care a săvârșit un genocid împotriva populației de etnici ruși din Donbas. Circula spre exemplu un filmuleț despre Aleea Îngerilor din Donețk. Este vorba despre o alee amenajată într-un parc pe care au expus fotografii ale unor copii care și-au pierdut viața în conflictul Ruso-Ucrainean. Totuși, Curtea Internațională de Justiție nu a găsit dovezi ale unui astfel de genocid.

O campanie de propagandă cu acest nume (Allee der Engel) s-a desfășurat în Germania în scopul de a slăbi suportul acestei țări pentru independența Ucrainei. Dacă pe cetățenii ruși — cei care nu au părăsit țara, îi pot trata cu electroșocuri, propaganda rusă știe că simțul dreptății este punctul nostru vulnerabil și de aceea este nevoie să inventeze o Alee a Îngerilor, numai bună să justifice o invazie militară atroce, în timp ce adevăratele scopuri ale invaziei rămân protejate de ochii neîncrezători ai curioșilor. 

Dacă Rusia credea cu adevărat că se petrece un genocid în Donbas, ar fi putut să demonstreze asta într-un mod mai puțin violent. Rusia ar fi putut să prezinte dovezi în organizațiile internaționale cum ar fi Națiune Unite, inclusiv Oficiul pentru Prevenirea Genocidului și să înainteze o petiție pentru inițierea unei investigații.

 

Intervenția militară pentru a preveni atrocitățile — genocid, crime împotriva umanității, crime de război și purificarea etnică — ar fi câștigat legitimitate doar dacă s-ar fi adus dovezi clare în comunitatea internațională. Era necesară și colaborarea cu alte țări în cadrul Națiunilor Unite sau altor actori globali sau regionali.

 

Rusia nu a făcut asta.

 

Dată fiind lipsa de dovezi ale atrocităților și eșecul în a interacționa cu restul puterilor lumii, utilizarea de către Rusia a forței în Ucraina nu poate fi caracterizată ca „intervenție umanitară” pentru a preveni genocidul. Este o invazie.

 

Această invazie a Ucrainei violează legea internațională și probabil ca va cauza exact genul de criză umanitară și moarte pe scară largă pe care Rusia pretinde că dorește să o prevină. 

 

Naivitatea cu care oamenii occidentali cred într-o lume justă este una dintre marile vulnerabilități ale Occidentului. Și atunci de ce nu am reușit noi, occidentalii, să vedem că adevăratul genocid este săvârșit de Rusia împotriva naționalității ucrainene și nu invers? În era post-adevărului, unde orice se poate interpreta în fel și chip, în special de către perfida propagandă rusă, omul occidental poate fi prins în plasa naivității sale ca o insectă care nimerește accidental în plasa unui paianjen.  Iar paianjenul este, de multe ori, infailibil. 

Iată câteva argumente cu privire la faptul că adevăratul genocid se face împotriva poporului Ucrainei:

• NEGAREA IDENTITĂȚII UCRAINENE — în repetate rânduri oficialii statului rus, inclusiv Putin, au fost auziți afirmând că ucrainenii, ca națiune propriu-zisă nu există, fiind același lucru cu rușii. E mai mult decât o sfidare.

• ACUZAȚII ÎN OGLINDĂ — reprezintă un instrument folosit în mod repetat de-a lungul istoriei, cu eficiență înspăimântătoare: acuzăm cealaltă parte de exact acel lucru pe care intenționam să îl facem — adică genocid.

• DEZUMANIZAREA ADVERSARULUI — statul rus a orchestrat o campanie deșănțată de propagandă în care portretiza regimul de la Kiev ca fiind degenerat, nazist, condus de un narcoman care autorizează genocidul, și, printre altele, permite pedofilia, ca normă occidentală. Pedofilia nu este normă nicăieri în lume, cu atât mai puțin în occident, unde se vorbește despre drepturile omului mai mult decât oriunde altundeva. 

• AMENINȚARE EXISTENȚIALĂ — Ucraina este portretizată ca o forță care conspiră pentru distrugerea Rusiei și este frecvent asociată cu al 3-lea Reich, iar războiul pornit de Rusia este definit ca unul de eliberare de mizeria nazistă, pentru a-l cita pe însuși V. Putin. La această propagandă își dă concursul în mod activ și Biserica Ortodoxă Rusă, pentru un plus de credibilitate. 

Iar dacă ceea ce am menționat mai sus ajunge să domine cugetul populației spălate pe creier cât e ziua de lungă, iată și rezultatul comportamental al acestei acțiuni sistematice care trădează existența unui plan genocidal al statului rus:

• CRIME ÎN MASĂ — investigațiile occidentale au evidențiat numeroase acțiuni prin care civilii din teritoriile ocupate au fost torturați sau, literalmente, executați în numele purificării despre care vorbeam mai sus.

• ATACURI DELIBERATE — sub diferite pretexte, au fost atacate coridoarele umanitare, adăposturile sau rutele de evacuare, care au fost bombardate cu precizie, indicând o strategie militară.

• BOMBARDAREA ZONELOR REZIDENȚIALE — în mod curent, armata rusă bombardează zonele rezidențiale dens populate, tot ca strategie militară interzisă de legile internaționale ale războiului. 

• GENERAREA DE CONDIȚII LETALE — amenințarea vieții civililor se face nu doar prin bombardamente propriu-zise ci și prin distrugerea infrastructurii vitale, atacarea și distrugerea spitalelor, blocarea ajutorului internațional sau a coridoarelor umanitare, folosirea înfometării ca armă de război.

• VIOLUL ȘI VIOLENȚA SEXUALĂ — numeroase cazuri documentate de presa internațională prezintă militari ai armatei ruse agresând sexual femei din adăposturi sau în locuințe, violând părinți în prezența copiilor și vice-versa. 

• RELOCAREA FORȚATĂ — are legătură cu genocidul din moment ce ținta genocidului este identitatea unei națiuni cu intenția de a o desființa. În acest sens, relocarea în Rusia a peste 1 milion de ucraineni dintre care 180.000 copii, reprezintă unul dintre cele mai eficiente mijloace.

Occidentalii, a căror minte nu poate pătrunde amplitudinea răului cu care ne confruntăm, s-au întrebat cum vor reuși rușii să le introducă pe gât ucrainenilor, cu forța, dictatura brutală a lui Putin — noi ne imaginam că ar fi dificil să domini o populație ucraineană reticentă și dușmănoasă. Cu toate că în Rusia răul s-a infiltrat gradual, măsurile pe care Putin le va institui în Ucraina vor fi de o cruzime fără margini. Probabil că aici l-am subestimat pe individ. 

(1) Imaginea Ghost, de Shane Kell, via Pexels

(2) The Conversation, (acc. 12.07.2025, Putin's claims that Ukraine is committing genocide are baseless, website: TheConversation.com

(3) Wikipedia, (acc. 12.07.2025), Allegations of genocide in Donbas, website: Wikipedia.org

(4) Alley of Angels, (acc. 12.07.2025), Dedicated to Angels, website: AlleyofAngels.ru

Continue reading

razbunare

Long Bright River

Barack Obama își face publică preferința sa pentru best sellerul american Long Bright River, a cărei ecranizare o puteți găsi pe rețeaua de streaming HBO Max. De ce merită să priviți acest film hrănitor la nivel emoțional. 

☆ ☆ ☆

Fiindcă este vară și se simte atmosfera de vacanță, vă recomand un film care mi-a atras atenția în ultima vreme — Long Bright River, pe care îl puteți găsi pe rețeaua de streaming HBO, Max, HBO Max (sau cum vreți sa-i spuneți). Dacă vă imaginați că filmul este despre un râu, veți aștepta zadarnic vreo 2-3 sau mai multe episoade să vedeți acel râu dar nu va apărea nici de-al naibii. Denumirea este probabil o metaforă și va trebui să vă întrebați despre ce râu era vorba de fapt: să fie râul iubirii fraterne sau râul consecințelor unor alegeri sau poate Kensington Avenue, celebrul bulevard-horror din Philadelphia este un râu în sine? 

Long Bright River este o carte profundă și puternică a cărei autoare arată o enormă compasiune față de personajele sale. Mi-a plăcut extraordinar de mult! Barack Obama

Voi explica ce tocmai am scris mai sus dar pentru început să spunem că Long Bright River este ecranizarea unei cărți scrise de autoarea americană Liz Moore, un best-seller instant. Cartea a fost menționată chiar și de fostul președinte Barack Obama care a afirmat despre aceasta că a reprezentat una dintre lecturile sale preferate ale anului 2020. Veți vedea că președintele are dreptate și probabil veți putea afirma cam același lucru despre această carte remarcabilă care te face să simți, încă de la început, că nu este doar o altă carte, respectiv, doar un alt film american, ieftin. 

Îmi amintesc faptul că, în urmă cu câțiva ani, fiind amator de podcasturi, am dat absolut întâmplător peste un podcast în care era intervievată Liz Moore unde aceasta își prezenta cartea și spunea că urmează să se toarne un film în care rolul principal va fi jucat de Amanda Seyfried. Mi-a părut o tipă interesantă și, vorbind despre Long Bright River, mi-aș fi dorit să văd filmul doar că nu aveam acces în acel moment. Anul acesta am dat, tot întâmplător peste filmul respectiv, pe HBO. 

Îmi plac filmele în care misterul se îmbină cu romantismul și complexitatea psihologică a personajelor, deci m-am îndrăgostit repede de acest miniserial în 8 episoade pline de suflet, personaje interesante cu povești de viață fermecătoare. Apăruse un studiu psihologic care a condus la concluzia că beletristica îi face pe amatorii de lectură niște persoane mai empatice, sporind capacitatea cititorilor de a manifesta compasiune față de semeni. Cred că Long Bright River nu doar că te ajută să înțelegi de ce se întâmplă asta, dar vă va spori compasiunea mai mult decât alte cărți ecranizate. 

Și acum să revin la ce spuneam în primul paragraf — despre ce râu ar putea fi vorba în filmul Long Bright River? Ar putea fi râul iubirii fraterne, deoarece acțiunea se petrece în orașul Philadelphia, statul Pennsylvania, cunoscut drept orașul iubirii fraterne. De asemenea, dat fiind că filmul spune povestea unei polițiste care încearcă să își găsească sora dispărută sau poate mai bine zis înghițită, de lumea drogurilor, întărește și mai mult idea de iubire fraternă. 

În plus, relația de iubire camaraderească și oarecum fraternă dintre polițista Mickey Fitzpatrick și colegul ei Truman, care se transformă, pe nesimțite, într-o iubire cu componentă sexuală, pare să vorbească despre un râu luminos al intimității. Dar poate că nu aceasta este râul la care face referire titlul și ar putea fi celebrul bulevard horror Kensington Avenue în sine — un râu în care peștele mic este consumat de peștele puternic, unde viața și moartea se întrepătrund într-o manieră periculoasă și unde se desfășoară, ca într-un micro-cosmos, existența unei întregi faune. 

Cu toate că nu reușesc să îmi dau seama exact de ce se numește astfel această ecranizare, am totuși sentimentul că numele Long Bright River este un nume inspirat, plin de semnificații misterioase, așa cum sunt și personajele acestui film sau evoluția imprevizibilă a acțiunii. Nu-mi rămâne decât să vă îndemn să priviți acest film hrănitor din punct de vedere emoțional și poate vă întoarceți să îmi spuneți ce impresie v-a lăsat, mai ales că, în ziua de azi, filmele de acest fel, din păcate, au devenit o raritate.

(1) Imaginea Philadelphia, de Trev W. Adams, via Pexels

(2) Wikipedia, (acc. 01.07.2025), Long Bright River, website: Wikipedia.org

(3) Discover Magazine, (acc. 01.07.2025), How Reading Fiction Increases Empathy and Encourages Understanding, website: DiscoverMagazine.com

Continue reading

Netflix

Importăm Putinism (de Frică)

Putinismul, izvorât din mentalitatea colectivistă a URSS-ului, este emanația unui individ care calcă pe morminte pentru a-și atinge scopurile, având abilitatea de a se prezenta pe sine ca fiind personajul pozitiv al poveștii.

☆ ☆ ☆

Au trecut alegerile, ne-am mai liniștit, dar putinismul nu a murit. Acesta îmbracă tot felul de haine și poartă tot felul de măști, însă îl recunoaștem după trăsăturile sale fundamentale: lipsa de scrupule, puterea cu orice preț și, desigur, abilitatea de a apărea deghizat în patriotism și dragoste creștină — vorba aceea: nu există ură mai mare decât dragostea creștină. Putin și-a dorit sferă de influență și mi-e teamă că sfera lui de influență domina în prezent prima democrație a lumii. Republicanii radicalizați din America au ajuns astfel și pentru că există influența de nivel planetar a putinismului. Ei au îmbrățișat cu entuziasm toate ideile lui Putin, față de care unii își exprima admirația, fără vreo rezervă.

În data de 14 Iunie 2025, un american republican naționalist pe nume Vance Boelter a ucis o membră democrată a Congresului American și pe soțul acesteia și a rănit alți doi soți, dintre care unul era, de asemenea, membru democrat al Congresului. Era costumat în polițist, ceea ce sugerează premeditarea și sângele rece al acestui creștin. Intenția lui era probabil una pozitivă (cu ghilimele de rigoare) — ca să nu mai îndrăznească toți sataniștii democrați să voteze legi care le oferă drepturi femeilor, imigranților — ăia care mănâncă animale de companie, sau membrilor comunității LGBTQ, care fac tot felul de chestii urâte...

Am putea afirma, desigur, că tipul este dereglat mental, dar eu personal, văd aici putinism — singura doctrină a prezentului care, sub pretextul apărării unor valori creștin-tradiționale, îți permite, dacă nu chiar te îndeamnă să sacrifici pe oricine te enervează. 

Putinismul care reprezintă produsul de succes pe care îl exportă Rusia, mai curând prin minciună, prin forță și prin frică, are toate trăsăturile mentalității fasciste (cultul tradiției, teama de cei diferiți, cultul eroului și al morții, intoleranța în fața dezacordului și al dizidenței, etc), și a fost pus în aplicare în Rusia sub formă de cult al personalității, având, de asemenea, toate trăsăturile unui cult (spălarea creierului, izolarea de exterior, deposedarea de resurse și exploatarea membrilor, presupusa omnisciență a liderului și lipsa de răspundere a acestuia, etc). Dacă doriți să aflați mai multe lucruri despre fascism, vă invit să lecturați articolul Fascismul și Măștile Sale. Iar dacă doriți să cunoașteți mai bine fenomenul de cult al personalității, vă recomand articolul România (Re)devine Sectă.

În caz că vă tentează ideea că putinismul poate fi de ajutor sub o formă sau alta, vă recomand și cartea Criminalul de la Kremlin, scrisa de jurnalistul BBC, John Sweeney, pe care o puteți audia pe aplicația VOXA. Este o antologie completă care detaliază cu acuratețe manifestările concrete ale putinismului în Rusia, punând accentul pe componenta de forță lipsită de scrupule și acapararea cu orice preț a puterii. Știți probabil că Putin este un criminal de dimensiuni istorice, dar lecturând sau audiind această carte, v-ar putea suprinde câte (alte) crime sunt puse pe seama ordinelor date de acest individ periculos, unele dintre acestea netezindu-i calea către Kremlin și puterea absolută.

Spre exemplu, poate că ați auzit despre Alexei Navalny, care a decedat în condiții misterioase, într-o închisoare din Rusia unde era încarcerat pentru motive vagi. Sau poate aveți cultură generală bogată și vă este cunoscut și incidentul în urma căruia și-a pierdut viața dizidenta Anna Politkosvkaya, jurnalistă de investigații care a fost ucisă total întâmplător, pe 7 Octombrie 2005, adică de ziua lui Putin! Dar de politicianul Boris Nemtsov știți? Sau de spionul rus Alexander Litvinenko, otrăvit în Londra de doi agenți GRU? Oricâte crime ați cunoaște, în această carte veți descoperi cel puțin o crimă venită din ordinul lui Putin, despre care nu știați!

O întrebare la care merită să găsim un răspuns, este cum a ajuns putinismul un fel de modă care are în centru extremismul și violența brută, frumos deghizate în patriotism și dragoste de cele sfinte, pe care observăm că încearcă să le copieze tot felul de wannabes, chiar și pe la noi. Iar începutul, așa cum observă autoarea rusă Elvira Bery în videoclipul de mai sus, se află în Rusia, în mentalitatea primitivă a poporului rus care trăiește în condiții precare, nu a călătorit niciodată în străinătate și nu cunoaște limbi străine — de aici și ușurința de a fi manipulat și spălat pe creier în legătură cu intențiile și preocupările neprietenoase ale străinilor.

Sărăcia lucie reprezintă un teren propice pentru îmbrățișarea putinismului. Sărăcia îți influențează, opiniile cu privire la lume, societate, dar și prioritățile ori oportunitățile la care ai acces. Sărăcia și lipsa de perspective îi împinge pe ruși în brațele alcoolismului. Faptul că, în ultimii ani, rușii au acces la internet, nu face decât să le sporească frustrările: ei privesc în fiecare zi cum trăiesc cei care au mai multe oportunități decât ei. În acest context, moartea devine un fapt comun: bărbații mor cu 20 de ani mai devreme, ca urmare a stilului de viața nesănătos și a conduitei de risc. Dacă mai mor unii căzând pe fereastră, împușcați în piață de un necunoscut, otrăviți sau la război, asta nu schimbă nimic. 

O altă față a putinismului o preprezintă dependența de autoritate. În Rusia, statul este a-tot-puternic. Prin urmare, cetățeanul se percepe pe sine ca fiind lipsit de orice capacitate de a răzbi în viața, prin sine însuși — în opoziție dramatică cu mentalitatea occidentală care îți oferă o societate a tuturor posibilităților, în care individul este încurajat să devină antreprenor, proprietar de afacere sau liber-profesionist, independent și puternic — în fond, un cetățean puternic este un plătitor de taxe ideal. În acest context, pierderea protecției statului reprezintă o dispariție socială. Prin urmare, în societatea putinistă faci tot ceea ce ți se cere, ori verticala puterii putiniste te va mânca de viu. 

N-ar trebui să uităm disimularea patriotismului și a valorilor creștine pe care rușii o practică pentru a-și proteja viața de intruziunea brutală a acestui stat a-tot-puternic. Tot ce am spus până aici seamănă mult cu sistemul comunist de la noi, pe care ni-l amintim foarte bine cei care avem peste 45 de ani. Seducția unui stat puternic care îți oferă chestii pe gratis (casă, nevastă și loc de muncă) iar apoi pune stăpânire pe viața ta, este mijlocul prin care putinismul a încercat să acapareze mințile românilor, iar acest proces continua în timp ce noi vorbim, deoarece oamenilor le place să fie mințiți frumos mai mult decât să lectureze un articol complicat de pe blogul Psihopedia, care încearcă să demaște acțiunea perfidă a putinismului. 

Putinismul, izvorât din mentalitatea colectivistă a URSS-ului, este emanația unui individ care calcă pe morminte pentru a-și atinge scopurile, având abilitatea de a se prezenta pe sine ca fiind personajul pozitiv al poveștii. Întâmplarea face ca acolo unde se află acest personaj pozitiv, care apare la biserică cu o lumânare în mână, să apară tot mai multe cadavre de oameni nevinovați — oponenții săi pe care i-a liniștit, definitiv. Trăim vremuri istorice și avem de-a face cu personaje ale istoriei despre care urmașii noștri vor povesti cu un frison pe spinare. Oare vom fi capabili să răspundem cu înțelepciune acestui tip de provocări? Și totuși, foarte mulți dintre noi preferă să cumpere imaginea frumos lustruită pe care o vinde propaganda lui Putin...

(1) Imaginea Protester, de Florian Lisi, via Pexels

(2) The Guardian, (acc. 17.06.2025), The mysterious, violent and unsolved deaths of Putin`s foes and critics, website: TheGuardian.com

(3) Sweeney, J., (2022), Criminalul de la Kremlin, editura Niculescu, București.

Continue reading

politica