Încă o carte-eveniment publicată de Cătălin Ranco-Pițu. O lucrare documentată, unde autorul dă dovadă de o vastă cultură generală și geo-politică și de o înțelegere aprofundată a proceselor și contextului în care au apărut mineriadele. 
După ce am citit Ruperea Blestemului, cartea lui Cătălin Ranco Pițu despre revoluția română din Decembrie 1989, pe care am apreciat-o deosebit de favorabil la momentul respectiv, mi-am propus să citesc / mai bine spus să ascult, și cartea apărută ulterior, publicată de aceleși autor, cea despre mineriade — acest fenomen românesc în proporție de 100%, pe care sunt convins că nu l-au înțeles foarte mulți dintre noi. Din păcate, pare că evenimentele pot fi cu adevărat înțelese abia după zeci de ani, cel puțin la noi în România.
Lecturați și articolul Ruperea Blestemului, despre cartea cu același nume, scrisă de Cătălin Ranco Pițu.
Primele 3 mineriade, din Ianuarie, Februarie și Iunie le-am trăit pe la vârsta de 13 ani și drept să spun, nu prea mă interesau. De fapt mă interesau atât de puțin încât multă vreme am crezut că prima mineriadă a fost cea din 13-15 Iunie. Poate și datorită faptului că doar acea mineriadă se comemorează și este menționată în spațiul public. Dar mai este un motiv pentru care nu am știut despre aceste mineriade. Și acela ține de mijloacele de comunicare în masă care existau la vremea aceea.
În Ianuarie 1990, la numai o lună după revoluție, nu exista foarte multă presă independentă care să aducă puncte de vedere noi în spațiul public, ce să mai vorbim despre televiziuni independente! Iar preocuparea Televiziunii Române Libere, cum era cunoscută pe atunci, precum și a posturilor de radio aferente Radio România era aceea de a securiza preluarea puterii de către neocomuniști — adică de Ion Iliescu, agentul KGB care s-a bucurat de o viață lungă și fericită dar nu a mai ajuns vreodată să fie judecat pentru trădare.
Cartea Mineriada s-a născut la Revoluție, așa cum spune și titlul, face această legătură între evenimente, ideea principală fiind aceea că violența utilizată în aceste mineriade este una de inspirație comunistă, iar beneficiarii acestei violențe au fost, desigur neocomuniștii lui Ion Iliescu, cel care a și preluat puterea în mod eficient, bucurându-se de poziția numărul 1 în statul român timp de 2 mandate și ceva. De altfel, un capitol întreg al acestei cărți este dedicat metodelor de teroare prin intermediul cărora comunismul și-a pus în practică obiectivele utopice.
Comunismul și teroarea pot fi percepute ca un tandem de tip SCOP și MIJLOC. După afirmațiile autorului, întotdeauna și în fiecare caz, comunismul a preluat puterea prin teroare, nu prin vot popular. Toți ideologii comuniști par a fi de acord cu principiul că obiectivele revoluției comuniste trebuie puse în aplicare cu forța și prin teroare, potrivit principiului că Scopul Scuză Mijloacele. Despre acest principiu am mai menționat în acest blog, în repetate rânduri, atunci când vine vorba despre psihopatie sau tulburarea de personalitate antisocială.
Cu alte cuvinte, există destul de multă psihopatie în comunism, așa cum vedem că există psihopatie din belșug în fascismul practicat de Vladimir Putin în Rusia sau de Donald Trump în SUA. De aceea și este atât de periculos ca niște extremiști să preia puterea în oricare țară din această lume, dar în special într-o mare putere mondială, unde există acces la resurse și, desigur, la arme extrem de sofisticate și eficiente. Dar să revenim la povestea despre mineriade. Și aș vrea să mă leg de rolul pe care l-a avut Televiziunea Română, așa zis Liberă. Iată citatul cu care dl Pițu își începe cartea:
Cei care te pot face să crezi absurdități, te pot face să comiți atrocități. (Voltaire)
Ei bine, dacă la Revoluția din 1989 rolul televiziunii a fost unul esențial, fiindcă prin televiziune a existat o anumită coordonare a maselor, în mare parte mincinoasă și perversă, televiziunea a continuat să joace un rol important, extrem de pervers și manipulator. Toate astea în ciuda faptului că se auto-re-brenduise drept TVRL — Televiziunea Română Liberă. Numai liberă nu era! După cum afirmă Cătălin R. Pițu în această carte, aceasta instituție de presă a lucrat sistematic pentru a securiza businessul lui Ion Iliescu, dacă putem spune așa.
TVRL nici măcar nu pomenea despre demonstrațiile de protest care au avut loc în permanență în București, prin care diferite entități civice sau politice își exprimau dezacordul față de preluarea puterii și rolul central pe care și-l asumaseră niște comuniști până în măduva oaselor. Îmi amintesc momentul când Iliescu s-a scăpat, și tot comunismul său a dat pe din-afară în direct la TVRL. Tipul era fantastic de comunist — îi critica pe comuniștii răi care au făcut comunismul de rușine cu o ingenuitate de copil cu părul bălai.
Când însă încerca să se adreseze maselor, era cam huiduit și i se amintea mereu că acest comunism nu este obligatoriu atât de popular în România, cum își imagina el. Eu personal, nu eram obișnuit cu demonstrațiile de protest, după toți acești ani de comunism în care m-am născut și am crescut, iar când TVRL a început să arate manifestațiile din Piața Universității, acestea m-au cam tulburat. Prin urmare, cu scuza că nu eram decât un copil de 13 ani, tindeam să fiu de acord cu Ion Iliescu — cum erau majoritatea care l-a și votat în atâtea rânduri pe acest comunist cu zâmbet adorabil, de bunicuță care face cornulețe.
Ulterior, odată cu trecerea timpului, am învățat că demonstrațiile de protest sunt un semn de sănătate a unei societăți și trebuie să trăim cu ele, în ciuda aspectului inestetic pe care îl îmbracă uneori. Fără pretenția că am realizat o prezentare adecvată cărții lui Cătălin R. Pițu, vreau să vă postez în final un citat aparținând academicianului Răzvan Theodorescu, cel care conducea TVRL pe atunci și care, în mod sistematic a făcut în așa fel încât populația țării fie nu a cunoscut amploarea manifestațiilor anti-comuniste, fie le-a înțeles ca pe niște evenimente jenante, generate de o mână de golani.
Pe mine mă tulbură cuvintele acestui domn academician, dar nu în sens pozitiv:
Nu, demult, în aula Academiei Române a avut loc o dezbatere internațională în centrul căreia se afla un scenariu de IF HISTORY — ce va fi Europa peste 50 de ani? Au intrat în discuție, firește, datele geo-politice ale prezentului și cele ale unui trecut în care, acum alți 50 de ani, continentul nostru era împărțit în 2 blocuri opuse ideologic, economic, politic și militar. Într-o ipoteză pe care am expus-o cu acel prilej și care îmi pare și verosimilă și atrăgătoare, Europa viitorului va fi din nou divizată după acest moment de iluzorie unitate. Absolut iluzorie, pentru că Europa consumeristă a Apusului și Europa ideocratică a Răsăritului sunt realități tangibile în fiecare zi, într-o comunitate unde zona monedei euro cunoaște o criză fără precedent — care merge până la amenințări de excludere a unor țări — unde spațiul Schengen devine restrictiv pentru rațiuni aparent bine întemeiate și unde par a fi tot mai actuale cuvintele lui Paul Valery de acum aproape un secol — Europa este, în realitate, o mică peninsulă a continentului Asiatic. (Răzvan Theodorescu — Cele 2 Europe.)
Cât despre golanii care au protestat în Piața Universității, nu pot decât să îmi exprim admirația față de nivelul de înțelegere al evenimentelor de la revoluție și de după aceasta. Câteva partide politice (PNȚ-CD, PNL), ale căror sedii au fost pur și simplu devastate, câteva organizații civice pro-democrație și câteva organizații studențești care, pe atunci păreau niște încurcă lume, puși pe balamuc, au reprezentat de fapt tot ce aveam mai de preț în România la momentul respectiv. Academicianul Răzvan Teodorescu (RIP) a făcut în așa fel încât să credem altceva. Regretabil.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu