Acesta este numele celei mai importante cărți care a fost scrisă până acum despre Revoluția Română din Decembrie 1989. Multă vreme certitudinile cu privire la Revoluție au lipsit cu desăvârșire. Am tânjit după informație până când am învățat să trăim în absența răspunsurilor de care aveam nevoie.
Dacă faceți parte dintre românii cu un pronunțat simț al justiției, care își doresc să cunoască mai multe despre evenimentele din Decembrie 1989, poate că nu ar fi rău să va aruncați o privire peste cartea Ruperea Blestemului, scrisă de Cătălin Ranco Pițu. Iar dacă o faceți, s-ar putea ca în final să știți mai multe adevăruri și să aveți mai multe răspunsuri la întrebări despre evenimentele din 1989 decât cei care le-au trăit propriu-zis sau cei care au azi un certificat de revoluționar obținut pe bună-dreptate. Mai mult decât atât, veți înțelege concepte sofisticate precum dezinformare și diversiune, care sunt atât de actuale, chiar și azi.
Dacă ideea că Revoluția din Decembrie a fost mai curând o lovitură de stat, făcea parte, până nu de mult, din categoria teoriilor conspirației, ei bine, o carte precum Ruperea Blestemului, reușește să o demonstreze în mod minuțios. În acest sens, sunt folosite declarațiile-document ale participanților la revoluție, dar și firul logic care decurge din punerea cap la cap a acestora, sintetizat cu dibăcie de autor — azi procuror militar șef al Secției Parchetelor Militare din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În caz că vă întrebați ce poate să iasă (bun) dintr-o universitate particulară din România, cum ar fi Universitatea Ecologică, ei bine, a ieșit autorul Cătălin Ranco Pițu, un tip care demonstrează nu doar seriozitatea abordării și un profund sentiment al dreptății ci și o minuțioasă atenție pentru detalii, chiar ieșită din comun. Dar de unde numele de Ruperea Blestemului și mai ales, despre ce blestem este vorba?
De ce Ruperea Blestemului? Pentru că revoluția din Decembrie 1989 ne-a adus mult dorita și meritata libertate, însă a adus și teribil de multă tragedie. Noua noastră viață, ca națiune, s-a clădit pe minciună, pe ticăloșie, pe multiple crime, pe trădare de țară, iar toate acestea au provocat o mare de sânge nevinovat și de suferință. Înțelepciunea populară spune că sângele celor nevinovați aduce întotdeauna blestemul. Pentru că, să nu uităm, Dumnezeu a poruncit: "Să nu ucizi!"
Probabil principala idee a cărții este următoarea: la revoluție au murit conaționalii noștri, absolut nevinovați, pentru că:
- Anumite persoane au dorit să-și păstreze puterea și privilegiile
- Anumite persoane au dorit să acapareze puterea
- Anumite persoane au dorit să se sustragă de la înfăptuirea justiției
Mijlocul prin care aceste scopuri au fost atinse a fost o amplă și complexă acțiune de inducere în eroare (ansamblu de dezinformări și de diversiuni) unică în istoria națională. Rezultatul acestei situații a fost instaurarea unei psihoze a terorismului la nivelul întregii populații a României. Dincolo de esența rece a cărții, aceasta este dominată de aspectele tragi-comice ale unor evenimente cumplite care decurg în mod direct din cele expuse mai sus: confruntări armate fratricide, dominate de haos și abuzuri vag justificate.
Doctrina militară definește inducerea în eroare ca fiind un proces sistematic prin care se transmit informații false unui ținte desemnate, cu scopul de a o determina să interpreteze incorect situația și, ca urmare, să ia decizii eronate și să acționeze în avantajul inițiatorului acțiunilor. Componentele de bază ale inducerii în eroare sunt diversiunea și dezinformarea. Diversiunea este definită ca fiind orice acțiune secundară care, datorită tehnicilor și metodelor de execuție utilizate, este percepută ca acțiune principală, menită a asigura atingerea obiectivului principal. Scopul diversiunii este de a abate atenția și efortul țintei de la operațiunea reală sau cea principală. (...) Dezinformarea reprezintă toate informațiile false, parțial false, incomplete sau extrase din context, diseminate cu scopul inducerii în eroare a țintei.
Mi-a atras atenția capitolul 8 al cărții, despre care autorul afirmă că este cea mai importantă parte a acesteia. Aici aflăm lucruri interesante despre bucătăria internă a micului amator de dezinformare / diversiune, și nu putem să nu facem legătura cu ceea ce s-a întâmplat la auto-proclamata Televiziune Română Liberă unde fiecare avea impresia că se află salvatorii noștri dar, așa cum arată faptele expuse în Ruperea Blestemului, avea loc un fel de scenetă care depășea cu mult capacitatea de înțelegere a unei populații deja bulversate, care își căuta calea de ieșire din întunericul dictaturii. Această scenetă părea să facă lumină și să aducă speranță dar adevăratul ei scop era să legitimeze preluarea puterii de către grupul de dizidenți ai lui Ion Iliescu.
Termenul de dezinformare a apărut pentru prima dată în limba rusă. V. Volkoff definește dezinformarea ca o manipulare a opiniei publice în scopuri politice, folosind informații false. Spre deosebire de diversiune, care acoperă partea nonverbală a inducerii în eroare, dezinformarea acoperă aspectele care țin de transmiterea mesajelor utilizând mijloace de comunicare, inclusiv mass-media. Dezinformarea generează creșterea confuziei în rândul țintei (mase, grupuri sociale), interpretarea eronată a situației, etc. Dezinformarea este o acțiune subversivă care, în principiu, are trei scopuri: 1. Să demoralizeze ținta; 2. Să discrediteze autoritatea; 3. Să neutralizeze masele pentru a împiedica orice intervenție spontană, cu scopul cuceririi puterii de către o minoritate. Tehnicile dezinformării includ: demonizarea, divizarea (crearea de două tabere oponente în națiunea adversarului) și psihoza (informația falsă este considerată reală de opinia publică, iar ținta este indusă intr-o stare irațională care nu-i permite să vadă altceva decât sensul dezinformării). (...) Ținta dezinformării o reprezintă întotdeauna opinia publică.
Grupul de dizidenți ai lui Ion Iliescu, asupra căruia planează suspiciunea că ar fi fost coordonat sau influențat de Moscova, prin preluarea mijloacelor mass-media nu a făcut altceva decât să deturneze revoluția română din Decembrie, un fenomen separat, spontan și onest, direct izvorât din frustrarea maselor față de regimul totalitar și abuziv al lui Nicolaie Ceaușescu. Autorul afirmă că atât componenta civilă, cât și cea militară a grupării Ion Iliescu, care activa încă de la începutul anilor '80 era plină de agenți GRU care ulterior au fost recompensați cu funcții și privilegii în aparatul de stat, ceea ce s-ar putea numi (re)KGB-zarea României.
Dacă pentru Ion Iliescu această scenetă părea un joc în care îți este permis să afirmi lucruri care induc panica în populație, consecințele, înțelese sau nu, intenționate sau nu, au fost deosebit de grave — o baie de sânge! Combinația de civili înarmați și dezinformare, la care se adăugau incidente cu vădit caracter diversionist, a avut drept rezultat, așa cum spuneam, mii de victime și abuzuri justificate vag. Partea cea mai șocantă a acestei povești este aceea că există posibilitatea ca anumiți arhitecți ai loviturii de stat erau perfect conștienți că vor exista victime colaterale, și asta era o parte a planului pe care îl concepuseră pentru acapararea puterii.
Există probe clare privitoare la minciunile deliberate care se difuzau la Televiziunea Română Liberă, începând cu comunicatul lui Ion Iliescu referitor la acțiunea structurilor Securității Statului și inventarea de presupuse probe ale acțiunii acestora. Un general al armatei române afirmă în direct și cu bună știință la TVRL că s-au identificat dispozitive explozive în incinta instituției deși știa bine că așa-zisul dispozitiv exploziv era de fapt un dispozitiv electronic de închidere a ușii. De asemenea, sunt raspândite zvonuri cu privire la faptul că apa ar fi otrăvită în anumite orașe din România. Sunt doar câteva exemple de dezinformare deliberată, sistematică și perfidă.
Dacă lucrurile stau astfel, nu ne rămâne decât să sperăm că se va face dreptate, mai ales în ce privește victimele a căror viață a fost suprimată cu bună știință, așa cum reiese din cele câteva incidente atent documentate de către autor — vezi incidentul în care și-a pierdut viața colonelul Trosca. Ca un detaliu picant din carte, aș aminti felul complet aleatoriu în care oamenii detectau teroriștii: dacă cineva a uitat să dea jos stema de pe steag, dacă cineva alerga după tramvai, dacă cineva avea un binoclu, dacă a găsit niște cartușe pe stradă, orice astfel de persoană putea fi suspectată de a fi terorist.
Și dacă aveai norocul și te suspecta cineva că ești terorist, aveai o problemă serioasă, oricât de pașnic ai fi fost. De altfel, îmi amintesc că am văzut la Televiziunea Română Liberă astfel de teroriști, cu ochii vineți. Este interesant însă că toți au fost eliberați și nu s-a putut demonstra vreo activitatea de tip terorist în niciunul dintre cazuri — fiindcă, ei bine, teroriștii nu au existat, ei au fost o invenție! De asemenea, cartea vorbește și despre procesul soților Ceaușescu — o parte ultra-jenantă, din istoria României, care a reprezentat o manevră perfidă și brutală de a ascunde probe (nu singura) privind anumite acte de trădare națională în rândul dizidenților care tocmai preluau puterea.
A nu se înțelege că autorul încearcă re-abilitarea dictatorului comunist care ne-a marcat copilăria multora dintre noi. În ce-i privește pe soții Ceaușescu, Cătălin Ranco Pițu afirmă (și nu ne-a dat motive să nu-l credem) că, dacă i-ar fi revenit această misiune, ar fi putut strânge dovezi suficiente pentru susținerea unei acuzații de crime împotriva umanității: spre exemplu, există dovezi care atestă faptul că Ceaușescu primea informări zilnice cu privire la restricțiile și privațiunile sinistre la care era supus poporul, iar acesta nu a luat niciodată vreo decizie care să le pună capăt.
(2) Pițu, C.R., (2024), Ruperea Blestemului; Revoluția Română din Decembrie 1989, editura Litera, București
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu