Mind, People & Lifestyle





Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com

vineri, 3 martie 2017

Rolul Parintelui de Copil Trumatizat

Observ o adevarata isterie generata de mass-media si sustinuta de anumiti psihologi care vorbesc la televizor despre copiii abuzati in gradinite si efectele "sigure" pe termen lung ale acestor abuzuri. Literatura de specialitate nuanteaza lucrurile.




Efectul pe care il au traumele asupra copiilor a fost privit ca fiind unul devastator, cu repercursiuni grave asupra capacitatii acestora de a se integra social si profesional. Cu toate acestea, exista si voci care sustin faptul ca lucrurile nu stau chiar asa, si ca un copil poate fi mai pregatit decat am putea crede si apt pentru a traversa un episod sau o perioada mai dificila a vietii sale, in ciuda aparentei fragilitati.
Cercetarile pe care le-am trecut in revista privind abuzul in copilarie si dezvoltarea psihopatologiei mai tarziu in viata, ne ofera o lectie valoroasa dar adesea neapreciata: majoritatea copiilor sunt rezilienti in fata stresorilor. Psihologia populara a subestimat rezilienta copiilor, adesea portretizandu-i ca fiind fiinte delicate care sunt expuse "spargerii" cand sunt confruntate cu evenimente pline de stres. Dar acest "mit al fragilitatii copilariei" merge impotriva dovezilor stiintifice.
Spre exemplu, in 15 Iulie, 1976, un numar de 26 copii de scoala, cu varste cuprinse intre 5 si 14 ani, au fost victimele unui teribil incident de rapire in localitatea Chowchilla, CA. Impreuna cu soferul de autobuz, ei au fost luati ostatici si tinuti sub pamant, intr-o masina, timp de 16 ore. Acolo, ei au reusit sa respire prin cateva micute gauri de aerisire.
In mod remarcabil, copiii si soferul au reusit sa scape si au supravietuit cu totii, fara nicio rana. Cand au fost gasiti, majoritatea copiilor erau in stare de soc, iar unii dintre ei facusera pe ei. Doi ani mai tarziu, desi majoritatea erau tulburati de amintirea incidentului, erau cu totii bine integrati social. Sursa: 50 Mari Mituri ale Psihologiei Populare

Mai mult decat atat, exista si voci care sustin ca, in masura in care ne dorim copii rezilienti, este nevoie ca acestia sa beneficieze de un minim nivel de stres si frustrare, de intamplari care depasesc limitele predictibilitatii de zi cu zi, pentru a "roda" capacitatea lor de a da piept cu intamplari care, desi nu le sunt pe plac, pot fi totusi utile in evolutia lor psiho-emotionala.

Pentru ca daca poate fi riscant ca un copil sa traverseze un incident ceva mai brutal, nu este mai putin adevarat faptul ca acei copii care sunt supra-protejati de orice-fel de incidente, raman cu atat mai putin pregatiti sa isi gestioneze emotiile si sa gestioneze situatii cu un grad de dificultate ceva mai ridicat. Iar aceasta nu este de dorit pentru nimeni, fiindca nu ne dorim sa crestem copii total lipsiti de rezilienta, care clacheaza la prima provocare aparuta in viata lor.

Este greu de spus cand anume "e prea de tot", in sensul ca incidentele traversate de un copil sau altul au depasit orice limita de suportabilitate. Cu toate acestea, este esentiala lectia pe care o invata orice copil in timpul respectivelor incidente. Poate fi o lectie de tipul "sunt lipsit de aparare" si "viata este brutala", sau poate fi o lectie de tipul "desi uneori devine dificil, am totusi resurse de a ma descurca".

Fiindca este adevarat, ati ramas cu memoria unor incidente traumatice, dar ati ramas si cu lectia aferenta. Daca ati ramas cu lectia "sunt lipsit de aparare intr-o lume brutala", este clar ca puteti sa dezvoltati psihopatologia - multe persoane cu depresie / tulburari de anxietate prezinta astfel de convingeri. Dar daca ati ramas cu lectia "am resurse nebanuite", se poate spune ca ati transformat trauma intr-o adevarata comoara a experientei, intr-un atu personal. Da, se poate face asta!




Cu alte cuvinte, mai importanta decat trauma in sine, este capacitatea noastra de a-i da o interpretare, de a o "semnifica". Si fireste, copilul da interpretari in functie de ceea ce vede in jurul sau. Daca vede persoane panicate, care si-au pierdut cumpatul si cauta dovezi ale efectelor groaznice ale traumei, ii va fi foarte usor sa isi intre in acest rol. Dar daca vede persoane care ofera incurajare si il ajuta sa-si vada resursele, competenta personala, fireste ca acel copil va creste din punct de vedere emotional.

Principiul promovat de cartea si filmul "Secretul" este valabil, in esenta sa: ceea ce primeste atentie, va creste. Daca oferi atentie neputintei tale, neputinta se "sistematizeaza". Dar daca oferi atentie resurselor personale, acestea tind sa evolueze, tind sa fie puse in actiune, iar copilul va cauta sa se afirme facand uz de ele, nebanuind ca s-ar putea afirma mai simplu, victimizandu-se si plangandu-si de mila.

Nu vreau sa ma priviti ca pe un om lipsit de suflet, incapabil sa empatizeze cu victimele unor abuzuri. Vreau doar sa reflectati la rolul pe care il jucati, in calitate de adulti, in interpretarea evenimentelor mai brutale pe care le sufera copiii vostri. Fiindca nu este doar parerea mea, copiii sunt mai curand nedumeriti, confuzi in urma unor astfel de evenimente. Cei care ii ajuta sa le inteleaga intr-un fel sau altul sunt parintii si adultii din viata lor, care au un rol fundamental in acest proces.

Poate ca nu a fost niciodata sarcina noastra - sau dreptul nostru - a ne proteja copilul de orice cucui sau vanataie. Poate ca obligatia noastra este sa ii indreptam catre incercarile inevitabile ale vietii si sa le spunem: "Dragul meu, aceasta provocare a fost facuta pentru tine. Poate ca doare, dar in acelasi timp iti va dezvolta intelepciunea, curajul si caracterul. Vad prin ce treci si nu este putin lucru. Dar vad si puterea ta si aceasta este si mai mare! Nu este usor, dar noi suntem capabili de lucruri marete." Sursa: Oprah.com

Cred ca exista o atitudine parentala gresita in relatie cu un copil care a traversat o situatie traumatica, dar si una pozitiva. Cea gresita are drept efecte neputinta sistematizata, iar cea pozitiva, are drept efect cladirea stimei de sine, a increderii in oameni si in lume, a capacitatii de a distinge intre ceea ce este bun si frumos in oameni si ceea ce este malefic si bolnav in acestia. O atitudine pozitiva presupune nuantarea faptelor, pentru a evita lectiile absurde: "toti barbatii sunt niste iresponsabili" sau "este mai bine sa ramai acasa, unde esti in siguranta".

In tabelul urmator, am incercat sa sintetizez care sunt trasaturile unui comportament adecvat al parintelui in raport cu copilul care a traversat un incident traumatic, precum si trasaturile unui comportament mai curand nociv. Lecturati cu atentie si intrebati-va cum va raportati voi insiva la trauma copiilor vostri, si daca foloseste la ceva acest comportament.








(1) Imaginea Trauma, de G.S. Mathews, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) OPRAH, (acc. Mar. 03, 2017), The Most Valuable thing a Parent Can Do for the Kids, website: OPRAH

(3) Scott, O.L. (2009) 50 Great Myths of Popular Psychology, Wiley-Blackwell Publishing



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu