Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com

marți, 6 octombrie 2020

Cultura Victimizarii

Porniram de la curajosul si auto-suficientul "Yes, I can!" si ajunseram la vulnerabilul si neputinciosul "#MeToo". Pentru ca, la fel ca si vestimentatia, curentele sociale isi predau stafeta pentru a face loc noului. Articolul prezent incearca o paralela intre cele doua atitudini promovate la nivel social. 



☆ ☆ ☆


In urma cu nu foarte mult timp, exista o cultura a lui "Yes, I can", sau, pe romaneste "Da, pot!". Era o cultura a eroismului care ne parea oarecum ieftina si anosta, poate si putin stupida, din cauza ca, fireste, nu poti chiar orice, fiindca nu esti Superman, si, desigur, in general, purcelusii nu pot sa zboare iar plopul nu face pere. In cultura asta exista un singur tip de final, si anume "Happy Endul Fericit". Si asta ajunge uneori sa-ti produca repulsie si dorinta de a schimba ceva. Dar unde poti sa duci cultura pop mai departe de "Yes, I can?" Exista ceva superior acestei atitudini mentale care incearca sa dea curaj si sa elibereze resursele?

Acesta e momentul cand a aparut memorabilul hash tag #MeToo, cel care a facut tot ce i-a stat in putinta sa inlature cultura lui "Yes, I can", ori sa o reinventeze, punand in loc ceva de care nu cred ca suntem constienti pe deplin dar, iata, incerc prin acest articol sa contribui la asta. Prin urmare "Yes, I can" a fost detronat de catre "#MeToo", ce pare ca a dus "Da, pot!" in zona lui "Da, pot sa-mi plang de mila" - suprema performanta umana. 

In consecinta, acum nu mai este absolut nicio problema in a organiza ceea ce se cheama cate o "pity party", in cadrul careia, cu mai multi sau mai putini spectatori, cu sau fara inghetata si savarine, poti sa "depeni amintiri" cum ar fi cele in care ai fost abuzat sexual, emotional, fizic, etc.  Este okay sa iti "permiti sa fii vulnerabil" si, unii tin cu tot dinadinsul sa faca asta sa para "cool", inclusiv psihoterapeutii, fiindca spun ei, in felul acesta descurajam abuzul - de parca psihopatii tin cont de asta. 

Cred ca orice atitudine are plusuri si minusuri. Spre exemplu, lui "Yes, I can", i s-ar putea reprosa faptul ca este o atitudine excesiv de bazata pe sine, lucru care impiedica cooperarea cu ceilalti si, in acelasi timp, reduce capacitatea de a cere ajutor. Cu alte cuvinte, exista cel putin un lucru pe care cel ce traieste cu ideea de "Yes, I can" nu prea poate sa-l faca: sa ceara ajutor. Rezultatul este, desigur, intarzierea unor proiecte, in ciuda faptului ca, da, avem initiativa, increderea si ne pastram independenta.

Spre deosebire de atitudinea "Yes, I can", atitudinea "#MeToo", desi pare ca promoveaza slabiciunea personala si chiar neputinta de a trece peste anumite detalii auto-biografice mai delicate, faciliteaza in schimb accesul la resursele altora pe care, fireste, ii sensibilizezi cu povestile tale lacrimogene. Dar hei, s-ar putea sa aiba de castigat din asta si psihoterapeutii care au impresia ca a-ti plange de mila ani intregi face parte din procesul de vindecare. Permiteti-mi sa ma indoiesc de asta.

Unii iti vor acorda tot felul de premii si recompense, pentru care ai varsat o multime de lacrimi in live-urile de pe Facebook, sau chiar pe un post national, de ce nu? E vorba despre atentie, poate si companie, poate chiar si un loc de munca, un acoperis deasupra capului s.a.m.d. ca doar suntem oameni. Si nu conteaza cine are nevoie de ajutor cum conteaza cine stie sa atraga atentia. Vorba aceea: copilului care nu plange nu ii da mama... 

In cultura aceasta a victimizarii apar cateva personaje de referinta pe care le-as identifica dupa cum urmeaza:

  • VICTIMA. Este, fireste, personajul principal al povestii si este inzestrata cu multe calitati precum sensibilitate, rani deschise, lacrimi si suspine. Ea dispune de o capacitate magica de a acapara atentia, fiindca in societatea moderna exista un adevarat cult pentru ceea ce se cheama "True Crime", iar True Crime nu este posibil fara victime. De asemenea, in cultura noastra moderna se promoveaza senzationalul si, nu-i asa, ce este mai senzational decat sa auzi ca Vasilica a abuzat-o pe Joitza cand nu era atenta. 
  • AGRESORUL. Nu este intotdeauna aratat cu degetul, dar poate fi identificat ca atare. In general, orice adversar (politic, economic sau de alt tip) va fi asimilat acestui concept si se va incerca transformarea acestora intr-un agresor. Spre exemplu Donald Trump este un Agresor tipic si, oricine si-a pastrat atitudinea "veche" de tip "Yes, I can" and "Think Big", este usor de transformat in Agresor. Dar exista si Agresori autentici, cum ar fi liderii de secta sau cei care comit violuri si alte nazdravanii. Adesea agresorii pot sa adopte atitudini ce inhiba destainuirea Victimelor.
  • SALVATORUL / APARATUL DE SUPORT. Sunt disponibili si au rabdare cu tine, ba chiar, de foarte multe ori par a incuraja tot ceea ce face Victima, oferindu-i o platforma, un spatiu si un moment, un umar pe care sa planga si tot felul de alte lucruri de trebuinta, fara sa se intrebe care este efectul acestei atitudini asupra Victimei si ce-i mai ramane acesteia de facut, daca primeste totul de-a gata. Aparatul de Suport poate sa ascunda insa dorinta de a castiga adeziunea "celor multi si plangaciosi", oferind iluzia ca timpul, suportul si iubirea sunt neconditionate si nu costa nimic, de parca am trai intr-o distopie SF. In plus, aparatul de suport si cei care il formeaza, pot ascunde o viata anosta, lipsita de stimulare sau chiar satisfactia sadica de a afla un secret morbid despre cineva si a contribui la desfiintarea sociala a acestuia.  

Da, este okay sa ii pedepsim pe monstrii acestei lumi insa astfel apar si anomaliile. Spre exemplu, unii profita de faptul ca sunt de culoare existand suspiciunea ca ar fi defavorizati si reusesc sa evite cu succes indatoririle sociale cum ar fi munca, plata impozitelor, cinstea, s.a.m.d. Daca cineva doreste sa ia masuri, vor striga din gura de sarpe "Discrimare, discriminare" si te vor face "Rasist", desi nu au cum sa dovedeasca asta in vecii vecilor amin, daca ar incerca. Dar hei, nu doreste nimeni sa dovedeasca Rasismul celor care vor sa aplice legea fiindca acesta este de la sine-inteles, un dat de care ne putem bucura in voie, doar asa, fiindca "luptam cu inegalitatea". 

Un adolescent de culoare din Texas a aparut cu o poveste lacrimogena, afirmand ca cineva i-ar fi pus sub stergatoarele masinii cateva mesaje "rasiste" cum ar fi urmatoarele: "Toate vietile conteaza"(ALL LIVES MATTER!) si "Nu apartii acestui loc" (YOU DON'T BELONG HERE!) si, desigur "The N Word" (Negrotei - perceput in SUA ca o mare insulta cu caracter rasist). Investigatia Politiei a demonstrat insa faptul ca baiatul isi pusese singur acele mesaje sub stergatoare din motive pe care vi le puteti imagina si singuri.




Se intampla anomalii similare cu orice categorie defavorizata fiindca acest curent a creat premisele unui spectacol fara de sfarsit. Bunaoara, intr-o biserica apare o tanara cu pantaloni mulati / colanti / leggings / iegari / cum vreti sa le spuneti. O femeie mai coapta, cu patru baieti de varste variate este nevoita sa paraseasca slujba fiindca baietii ei si incusiv dansa, se uitau la fundul domnisoarei respective. Femeia coapta vine acasa si isi varsa naduful pe Tweeter: "de ce sa vii asa la biserica?". Primeste raspunsuri cum ar fi urmatorul:

Maryann, imi pare rau pentru ca acei colanti te-au impiedicat sa ii inveti pe baietii tai ca femeile sunt oameni inainte sa fie niste obiecte. Poate ca ai nevoie sa citesti cate ceva despre un parenting adecvat, in loc sa ne predici noua cum sa ne imbracam. Daca cresti baieti care nu pot sa le trateze pe femei decat ca pe niste obiecte cand sunt imbracate intr-un anumit fel, inseamna ca undeva este o problema. Imi amintesti de mentalitatea "daca porti fusta scurta inseamna ca iti ceri violul". Imi pare rau daca colantii mei ii fac pe barbati sa se holbeze la mine. Poate ca ei ar trebui sa dobandeasca auto-control si vointa pentru a realiza ca femeia este mai mult decat o parte din corpul ei. 


Dupa cum observati, cultura lui "#MeToo" isi face simtita prezenta. O persoana este traumatizata de alegerile vestimentare ale cuiva in timp ce alta transforma totul intr-o poveste despre asuprirea milenara a femeii, careia i se restrang drepturile de cand lumea si pamantul, doar fiindca barbatii nu pot sa se stapaneasca. Pe mine nu ma preocupa "cine are dreptate" - e un subiect pentru alt articol. Ma preocupa in schimb ce alege fiecare dintre ele sa faca. 

Din acest punct de vedere ele seamana extrem de mult - sunt ca la concurs! Si ambele isi doresc chestii nerealiste: una isi doreste ca vestimentatia tuturor enoriasilor sa fie imprumutata de la bunica in timp ce alta isi doreste ca toti oamenii sa-i accepte vestimentatia si sa o trateze ca pe o fiinta umana, nu ca pe un obiect. Poate ca imi veti spune ca una din ele are mai mult bun simt decat cealalta, oricare ar fi aceea. Totusi, in esenta, ceea ce urmaresc dansele, este sa schimbe lumea. Nu vor reusi, iar asta le face frustrate pe termen nedeterminat. Ambele au nevoie de un salvator si il vor primi in schimbul unui vot. Sau mai curand, nu.








(1) Imaginea Chaos Inside, de Hartwig HKD, via Flikr, sub licenta CC BY-ND 2.0 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu