Daca as dori sa incep o conversatie care sa te faca sa te simti putin mai bine, oare ce subiect as alege? Exista un subiect de conversatie care iti va produce atat de multa satisfactie incat ai putea deveni dependent, pe viata. Da, exista un asemenea subiect de conversatie! Toate detaliile sunt aici.
Cunostintele despre arta conversatiei afirma faptul ca o conversatie poate fi inceputa in 3 feluri: 1. vorbind despre situatia data (expozitie, protest, coada la covrigi, etc), 2. vorbind despre cealalta persoana ("Cum ati ajuns la petrecerea asta?") sau 3. vorbind despre sine. A incepe o conversatie vorbind despre sine, nu este cea mai stralucita idee, fiindca, in general, acest lucru blocheaza conversatia. Cu toate acestea, este recomandat sa incepem o conversatie vorbind despre celalalt, fiindca, asa cum vom vedea, acest lucru are un impact important asupra modului cum functioneaza creierul acelei persoane.
Potrivit unui studiu aparut pe situl Scientific American, la nivel neuronal, faptul ca suntem invitati sa vorbim despre noi insine, sau, altfel spus, sa ne auto-dezvaluim, are un efect similar celui produs de cocaina, mancare sau sex, incrucat sunt activate regiuni ale creierului asociate cu recompensa si placerea. In mod interesant, a reflecta cu privire la propria persoana, in absenta unei audiente, este o experienta la fel de reconfortanta, ceea ce complica explicatia: ne satisface atentia semenilor sau orice tip de atentie, inlcusiv propria noastra atentie?
Cred insa ca mai importanta decat datele stiintifice obtinute in urma unor studii, este interpretarea acestora si mi-am propus sa gasesc astfel de posibile explicatii cu privire la rezultatele interesante ale acestui studiu. Se presupune ca petrecem cam 60% din timpul dedicat conversatiilor vorbind despre noi insine iar pe social media, vorbim despre noi insine pana la 80% din timp. O facem pentru ca este cel mai familiar subiect de conversatie si, dupa cum demonstreaza studiul respectiv, ne face placere sa vorbim despre noi insine. Si totusi... de ce?
Iata o lista de ipoteze pe care le gasesc foarte plauzibile:
- ATENTIA SEMENILOR - Este o promisiune cu privire la faptul ca nevoile noastre vor fi luate in serios iar supravietuirea ne va fi protejata. Cu alte cuvinte, din perspectiva evolutionista, am avea un motiv foarte bun pentru a ne bucura sa fim in centrul atentiei.
- SIMULAREA UNOR EXPERIENTE - Cand vorbim despre sine, vorbim adesea despre lucrurile care ne fac placere, prin urmare, la nivel mental, simulam experiente placute. Acelasi lucru se intampla si fara o audienta propriu-zisa.
- CREAREA INTIMITATII - Auto-dezvaluirea implica crearea intimitatii cu ceilalti. Faptul ca putem face confesiuni despre noi insine presupune existenta increderii si a familiaritatii, lucru care, de asemenea, este asociat cu cei mai placuti stimului (sexul si hrana, de exemplu)
- REGRESIE FUNCTIONALA - Auto-dezvaluirea ar putea fi asociata cu perioada copilariei, cand eram centrul atentiei mamei, eram "continuti", iar fiecare scancet atragea reactia iubitoare a mamei, dornica sa ofere protectie si grija.
- SENTIMENTUL COMPETENTEI - A vorbi despre sine reprezinta si o arie de maxima competenta, in sensul ca niciun alt subiect de conversatie nu ne privilegiaza mai mult decat acesta. Cine altcineva ar putea sa cunoasca mai bine acest subiect decat noi insine? A ne simti competenti este o recompensa in sine: avem garantia ca suntem valorosi si importanti.
Indiferent care ar fi adevarata explicatie, si este posibil sa vorbim despre o combinatie de factori precum cei de mai sus, cert este faptul ca nicaieri nu vorbim mai mult despre noi insine decat la cabinetul de psihoterapie. Iar daca auto-dezvaluirea produce atat de multa satisfactie, oare asta inseamna ca riscam sa devenim dependenti de terapie si ca terapia ar putea fi una dintre cele mai grele dependente din cate exista, comparabila probabil cu dependenta de cumparaturi, care dispune si aceasta de un mecanism fiziologic al recompenselor, similar?
Cred ca exista o dependenta de psihoterapie, fenomenul este real, iar acum, ca am aflat despre mecanismul acesta al auto-dezvaluirii care activeaza zona recompenselor din creier, totul prinde sens. Dezvoltam dependenta pentru majoritatea lucrurilor placute si deci... Dar oare scopul terapiei este acela de a "forma" persoane dependente de terapie? De fapt scopul pentru care facem terapie este cu totul altul, cel putin la nivel declarativ: imbunatatirea rezistentei la stres de ex, imbogatirea repertoriului comportamental, dezvoltarea capacitatii de a gestiona emotii, dezvoltarea auto-controlului, a competentelor de relationare, etc.
Imi place sa cred ca terapia nu este doar o activitate de agrement, unde "vorbim ca sa ne eliberam de stres" si, "ca bonus" generam niste hormoni ai satisfactiei. Scopul terapiei este independenta si autonomia persoanei respective si n-ar trebui sa scapam din vedere acest lucru. Daca am format persoane dependente de terapie, carora le lipseste capacitatea de a-si "lua soarta in propriile maini", de a se afirma sau de a-si alege emotiile si comportamentele in functie de cerintele situatiei... inseamna ca... am sarit din lac in put.
Atentia focusata pe sine (Self - Focused Attention) reprezinta si un aspect al comportamentelor de tip depresiv. Mai exact, faptul ca dispozitia noastra afectiva este una trista sau negativa, ne determina sa ne orientam atentia catre sine. Este explicabil: o dispozitie trista favorizeaza retragerea, pentru a gasi echilibru si siguranta. In contrast cu asta, o dispozitie fericita nu creste atentia focusata pe sine, dimpotriva. Acum mai ramane sa ne intrebam ce a fost la inceput: oul sau gaina? Altfel spus, atentia orientata pe sine intretine depresia sau depresia produce o atentie predominant orientata catre sine?
Se spune ca medicul Alfred Adler obisnuia sa recomande un anumit 'leac pentru melancolie", care presupunea ca, in fiecare zi, pacientul respectiv sa-si propuna sa-i faca o bucurie cuiva. Cu alte cuvinte, leacul acesta indreapta atentia pacientului catre ceilalti, urmarind in acest fel sa ii ridice moralul. Dupa parerea mea, atentia depresivilor orientata catre sine nu este decat o strategie de economisire a resurselor, in contextul unei boli care nu face altceva decat sa ne desfiinteze resursele psihice. Caci e greu si oarecum "impotriva naturii", sa te gandesti la altii cand esti sleit de puteri.
La depresivi, intregul limbaj pare a purta amprenta suferintei lor sufletesti. Astfel, in afara de limbajul non-verbal, vizibil in expresia dezolata a fetei si miscarile lente, greoaie, in vocabularul propriu-zis apar adjectivele incarcacte de conotatii negative: "singur", "trist", "inutil, "mizerabil". Si, desigur, pronumele la persoana I-a singular: "eu", "mie", "eu insumi", care sunt mult mai frecvente decat "ceilalti", "ei", sau "el/ea".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu