Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com

luni, 20 mai 2019

O Scena Memorabila

Este oare libertatea mai curand "o povara" pentru unii dintre noi? Este adevarat oare ca unora dintre noi, libertatea de alegere le dauneaza grav... sanatatii?


o o o

Am mai vorbit aici despre puterea artei si cred ca toata lumea a ramas convinsa ca arta are o influenta asupra sufletului omenesc, in special atunci cand ne expunem pentru perioade mai lungi de timp la acelasi gen de arta. Acum, care anume este influenta respectiva, este mai greu de spus. De ce? Findca, in fond aceasta este o alegere personala: cum intelegem un anumit gen literar / muzical si cum dorim sa manifestam aceasta intelegere in plan comportamental.

In Statele Unite se duce o lupta incrancenata cu privire la titlurile si genurile de literatura care le sunt permise celor aflati in puscarii in calitate de detinuti. Tot felul de entitati care tin de autoritatile statale, federale sau chiar autoritatile unitatilor respective intervin pentru a interzice genurile "mai delicate" de arta literara: cum ar fi genul horror, nu-i asa, sau, desigur, genul erotic sau soft core.

Se presupune ca detinutii, care oricum nu prea exceleaza la capitolul "discernamant" sau constiinta morala, ar fi mai bine sa fie tinuti departe de astfel de genuri literare, doar asa, preventiv, fiindca nu stii niciodata ce are un detinut in minte si ce poate face cu informatiile preluate din astfel de carti. Mai mult decat atat, se considera periculos pentru societate ca detinutii sa aiba acces liber la ceea ce se cheama "true crime".

Acest gen de literatura si documentar este, intr-adevar, o sursa de informatii destul de aprofundate referitorare la, pe de o parte, practicile ilegale ale criminalilor iar pe de alta parte, modul de a conduce o ancheta, tehnologia folosita, algoritmii de lucru si gestionarea datelor de catre politisti. Va puteti imagina cum ar putea fi folosite astfel de informatii de catre un detinut, nu-i asa?

Din proprie experienta va pot spune ca astfel de programe "true crime" chiar te initiaza in munca detectivilor, iar daca pana acum, puscaria era denumita in mod sarcastic "facultate" - pentru ca infractorii pot sa iasa mai bine pregatiti pentru cariera lor infractionala, ei bine, daca mai au si acces la "true crime", s-ar putea spune ca, fie si fara o diploma, puscaria poate sa devina o specializare in domeniu.

O sa ma contraziceti si, poate, pe buna dreptate - de unde stiu eu ca detinutii vor folosi datele astfel asimilate pentru a comite infractiuni din ce in ce mai "bine gandite", din ce in ce mai bine organizate, mai apropiate de "crima perfecta" si tinand cont de toate acele realitati ale muncii de detectiv pe care pana acum le-ar fi ignorat cu succes? Ei bine, nu am de unde sa stiu.

Poate ca datele pe care le vor asimila in urma unor astfel de lecturi ii vor determina sa renunte pentru totdeauna la cariera lor infractionala, constienti fiind de faptul ca acest domeniu a ajuns atat de departe incat face aproape orice incercare de a "fenta legea", sau de a comite "crima perfecta", total inutila. Si adevarul este ca nu avem de unde sa stim ce anume va alege sa faca un detinut cu datele astfel obtinute.

Se crede spre exemplu ca literatura beletristica ne face mai empatici. Acesta ar fi un castig urias pentru cei aflati in puscarii fiindca, multi dintre acestia fiind afectati de tulburarea de personalitate antisociala (psihopatie), chiar duc lipsa de empatie. O crima care apare in acest context al liberului acces la informatie, ne-ar putea pune pe ganduri - oare este ok sa le oferim detinutilor acces liber la orice doresc ei sa citeasca?

Dar despre ce scena memorabila este vorba in titlu? Am revazut de curand Ultimul Mohican. Exista in finalul acestui film o scena care a marcat pe foarte multa lume, chiar daca unii considera ca filmul este plictisitor, cel putin pana aproape de final. Am gasit o pagina de internet in care zeci de persoane se declara fascinate de aceasta scena, fara a putea sa precizeze motivul. Este pur si simplu sublima.

Simpla descriere a acestui moment nu reuseste sa transmita continutul sau real. Poate ca ceea ce am sa spun este hiperbolic, dar este si adevarul. Ati experimentat vreodata un moment pe care nu l-ati putea explica, in care se intampla ceva care te afecteaza intr-un mod nicicand asteptat. si un mod strain oricarei alte persoane, si intr-un mod care iti va ramane strain si tie de acum inainte? Asta mi s-a intamplat mie aici. Privirea pe care a aruncat-o Jhodi May catre camera in acea fractiune de secunda a filmului m-a miscat, mi-a facut inima sa se opreasca in loc, m-a facut sa lacrimez si nici macar nu am inteles de ce.  (Sursa: Victim of Time Blog)


Dar daca este sublima nu inseamna ca este si folositoare ori constructiva, din pacate. Este vorba despre scena in care o tanara care isi pierduse iubitul intr-o confruntare dramatica, pe versantul abrupt al unui munte, alege sa isi ia viata aruncandu-se in gol, mergand astfel "dupa iubitul ei". O multime de intrebari cu privire la motivatia fetei si la problematica suicidului sunt activate de gestul extrem prezentat in film.




Foloseste la ceva sa iti iei zilele? Cine are de castigat din asta? Chiar merita sa iti iei zilele daca ti-ai pierdut iubitul? Sau merita sa iti iei zilele decat sa traiesti o viata pe care nu ti-o doresti, o viata de umilinta, alaturi de cei care i-au facut de petrecanie persoanei iubite, poate chiar in calitate de prizoniera / sclava a acestora?

Se crede ca persoanele care aleg sa procedeze in felul acesta se afla intr-o stare care nu le permite sa analizeze situatia foarte profund - este vorba despre acea "ingustare a campului constiintei" care vine pe fondul unor emotii extrem de puternice, cum erau probabil acelea traite de fata care s-a azvarlit in gol: sentimentul de a fi pierdut un lucru pe care nu isi permitea sa il piarda, disperarea si, in acelasi timp, repulsia fata de cei care ii luasera acel lucru - credeti ca "m-ati avut" dar nu stiti inca ce imi poate pielea si ce revansa imi iau eu acum... In plus, nu stiti ce privire sexy o sa am in tot acest timp! LOL

Dar aceasta nu este o discutie despre valoarea etica a sinuciderii. Stim deja ca este un lucru rau, poate chiar si atunci cand ne sinucidem "din altruism", pentru patrie, societate ori familie. Ceea ce ma preocupa de fapt este cat de puternica este o astfel de scena si cum poate aceasta sa schimbe intregul nostru esafodaj psihologic, al optiunilor disponibile in relatie cu viata si cu problemele inerente existentei.

Caci, in fond, chiar si daca vorbim despre o situatie extrema (pierderea iubirii), iar situatiile extreme "cer masuri extreme", nu-i asa, totusi, sinuciderea e doar una dintre multe optiuni disponibile. Este fascinant faptul ca multi cinefili se declara miscati de aceasta scena, fara a putea spune ce anume i-a miscat. Cu alte cuvinte, scena chiar este puternica, are un potential de a "atinge destine".

Si mi-e teama ca aceasta "analiza si reflectie" nu ma duce intr-o directie bine definita. Nu stiu daca o astfel de scena ar putea sa schimbe traiectoria unei persoane. Banuiala mea este ca ar putea, cel mult, sa ii influenteze pe cei care deja s-au lasat fascinati de aceasta perspectiva nefericita pentru  eludarea realitatii - adica suicidul.

Fiindca daca pe cei aflati in puscarii ii putem "juca", interzicandu-le din drepturi dupa bunul plac, sub pretextul ca, vezi Doamne, ne preocupa binele societatii, ei bine, nu la fel stau lucrurile in ceea ce ii priveste pe cei care, aflati in libertate, sunt expusi la tot felul de astfel de influente. Este oare libertatea mai curand "o povara" pentru unii dintre noi? Este adevarat oare ca unora dintre noi, libertatea de alegere le dauneaza grav... sanatatii?

Pana si faptul ca discutam acum despre gestul extrem al tinerei Alice Munro din Ultimul Mohican, ar putea sa ii determine pe unii sa creada ca suicidul chiar "este ceva". Caci daca omul se afla in cautarea semnificatiei personale (cum spune Alfred Adler), atunci inseamna ca acest gest disperat, care produce o impresie atat de puternica, chiar si atunci cand il vedem in filme, chiar devine "un furnizor de semnificatie".

Din pacate insa, este un furnizor iluzoriu de semnificatie. Acum, fireste, daca punem problema intr-un mod ecleziastic, orice este desertaciune si iluzie. Dar cred ca dintre toate, sinuciderea pentru a produce o impresie in ceilalti si pentru a ne "hrani" dorinta de semnificatie ante-factum, cred ca asta chiar este o mare iluzie. Si cu toate astea, ramane un gest incarcat de forta.

Cu alte cuvinte, daca faptul ca sinuciderea si puterea ei de a ne "face importanti, unici si puternici"  este doar o iluzie, este o iluzie extrem de puternica, macar pe termen scurt, caci viata comunitatii merge inainte, in fond.  Exista moduri mult mai eficiente de a deveni cineva, de a ne lua revansa sau de a "scrie istorie" decat acesta. Si cred ca avem nevoie sa realizam asta, inainte sa devina prea tarziu. Partea intunecata nu este mai puternica dar este totusi mai seducatoare.








(1) Imaginea Time Flies, de Lauri Keikkinen, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu