Un psihoterapeut este lovit pe strada de un individ care iesea dintr-un bar. Ce este de facut? Sa riposteze, pentru a dovedi ca este barbat? Sa se refugieze pentru totdeauna in camera lui si sa n-o mai paraseasca vreodata? Alegerea lui a fost socanta.
o o o
Unii oameni au un comportament abuziv. Datorita faptului ca unii oameni au un comportament abuziv, altii pot dezvolta ceea ce se cheama stresul post traumatic, o tulburare psihica care se manifesta prin ganduri, emotii si vise legate de evenimentul traumatic, stres psihic in relatie cu orice provoaca reactualizarea in memorie a acelor evenimente, precum si incercarea de a evita situatii asociate in vreun fel cu traumele suferite. De asemenea, raspunsurile de tip lupta sau fuga sunt accentuate si numeroase situatii aparent banale provoaca astfel de raspunsuri comportamentale.
Dupa cum observati, nu este tocmai confortabil un stres post-traumatic si, ceea ce este si mai interesant e faptul ca stresul post-traumatic este mult mai frecvent decat va imaginati. Spre exemplu, daca considerati ca el se intalneste doar la militarii (americani) care au luptat intr-un razboi sau altul, "pe bune", de curand s-a descoperit faptul ca la copiii care provin din familii dizarmonice functionarea creierului are particularitati similare cu ceea ce observam la militarii cu experienta de front.
Cercetatorii britanici de la Britain's University College din Londra, au realizat un studiu al carui subiecti au fost copii proveniti din familii dizarmonice. Creierul acestora a fost scanat in momentul in care li s-au prezentat stimuli anxiogeni, cum ar fi figurile unor persoane furioase, observandu-se aceleasi reactii ale creierului pe care le prezinta soldatii cu experienta de front - activitate neobisnuit de crescuta in cele doua arii ale creierului asociate cu detectarea pericolelor, insula si amigdala.
Concluzia lui Eamon McCrory, conducatorul studiului, a fost aceea ca experienta abuzului, fie si numai prin faptul ca se asista la scene de abuz indreptat impotriva altor persoane, determina aparitia unui mecanism adaptativ caracterizat prin hipervigilenta si reactivitate crescuta la potentiale surse de amenintare si pericol. Aceaste reactii pot fi exprimate prin intermediul furiei sau anxietatii, adesea scapate de sub control, lucru care, asa cum stim, sunt simptome asociate psihopatologiei.
Dar nu ar trebui sa ne lasam coplesiti de faptul ca s-a observat aceasta modificare a functionarii creierului ca urmare a experientei abuzului, caci creierul poate fi "sculptat"
dupa cum si ADN-ul se poate modifica pe parcursul vietii noastre prin intermediul stilului de viata. Ceea ce mi se pare a fi un aspect cu mult mai important decat abuzul (ceea ce ti se intampla) este felul cum interpretezi acest abuz, care determina felul cum reactionezi la ceea ce ti se intampla.
Nu de alta dar, daca te gandesti, niciun parinte nu este perfect si nici un stil parental nu este "pur". Prin urmare abuzul si trauma sunt niste realitati destul de frecvente in viata unui copil. Dupa cum am mai afirmat aici, fiecare copil a trait in copilarie cel putin un eveniment in fiecare zi pentru care nu a fost pregatit. Caci niciun copil nu se naste pregatit sa gestioneze un eveniment precum faptul ca i se interzice sa bage degetele in priza desi pare un joc atat de interesant.
Si totusi, la unii se manifesta stresul post-traumatic iar altii nu dezvolta asa ceva, desi, dupa cum am incercat sa sugerez, copilaria ne-a oferit tuturor cel putin cateva motive sa suferim de stres post-traumatic. O sa-mi spuneti ca unii sunt mai puternici si altii mai slabi din fire si gata cu intrebarile. Dar eu imi doresc totusi sa inteleg de unde vine de fapt stresul post-traumatic. Am ajuns la concluzia ca adevarata problema legata de abuzurile / traumele suferite in copilarie nici macar nu este abuzul in sine.
Mult mai grav decat abuzul / traumele suferite este faptul ca nimic si nimeni nu ne-a ajutat sa dam un sens acelor evenimente si faptul ca nu a existat un spatiu in care sa invatam sa ne regularizam emotiile / trairile. Si de fapt asta vine de la modelele de adulti care stiu sau nu sa isi gestioneze propriile emotii, iar daca ar fi stiut, atunci ar s-ar fi ocupat si de emotiile copiilor, pentru a-I ajuta sa dea acel sens evenimentelor cu potential traumatic. Un copil pur si simplu nu se naste gata echipat sa gestioneze trairi - asta vine de la adultii din viata lui.
Deci evenimentul traumatic aproape ca nu inseamna nimic. Este doar ceva ce ti se intampla. Cu atitudinea pe care o imbratisam in relatie cu ceea ce ti se intampla este o cu totul alta poveste. Am intalnit de curand o poveste pe un podcast pe care il ascult. Este interesanta fiindca ne arata cum gestioneaza un terapeut din America un abuz suferit in plina strada, cand a fost lovit cu pumnul de un cetatean care iesea dintr-un bar. Deci era un eveniment cu potential traumatic - ar fi putut sa il determine de Kirk Honda (terapeutul) sa se inchida in casa si sa nu mai iasa niciodata fiindca... de ce sa iei inca un pumn pe strada? Nu ai invatat din prima?
Kirk Honda insa a avut aceasta interpretare neobisnuita, as zice eu: omul care m-a lovit are probabil probleme si a considerat ca raspunsul se afla in gestul acesta violent. Cu alte cuvinte, Kirk Honda alege sa interpreteze situatia aceasta ca si cand el, cel lovit, ar fi cel puternic, iar cel care a lovit ar fi cel slab, care are nevoie de ajutor si compasiune. Fireste, ca "un barbat adevarat" ar fi demonstrat chiar acolo ca "alegerile au consecinte" si deci l-ar fi lovit si el pe huligan, doar pentru a demonstra ca este barbat.
Rezultatul acestui mod de a intelege lucrurile? Psihoterapeutul nu a dezvoltat un sindrom de stres post-traumatic, iar durerea suferita fizic in urma pumnului incasat, i-a trecut cu totul intr-o saptamana. M-am intrebat daca o atitudine de compasiune, chiar indreptata catre oameni care nu o merita propriu-zis, nu cumva este un fel de leac pentru cel putin unele dintre cazurile de stres post-traumatic si cred exista ceva adevar aici.
Nu de putine ori am intalnit oameni in care exista o anumita incrancenare impotriva lumii si in special impotriva celor care i-au abuzat intr-un fel sau altul. Dar din aceasta incrancenare se nasc si problemele de azi cu furia, depresia, atacurile de panica si alte trairi penibile. Ei nu doresc sa acorde compasiune celor care nu o merita dar alegand aceasta atitudine aleg de fapt sa ramana victime si isi traiesc suferinta in fiecare zi. Si da, este o atitudine profund crestina, promovata de Mantuitorul si de alti invatatori spirituali bine intentionati. Eu doar doresc sa observ ca este o atitudine ce produce ameliorari ale unor simptome care ne fac viata grea si de care ne dorim sa scapam.
(1) Imaginea Punch, de Poisson Lucas, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu