Universul nostru AI

Final de an 2025. Trăim vremuri interesante. Deși unora li se zburlește părul când aud despre A.I., azi mi-am propus să scriu un articol unde să vă prezint și părțile bune ale inteligenței artificiale, în caz că acestea există.

☆ ☆ ☆

Nu știu dacă apariția A.I.-ului vă influențează și pe, voi, cititorii blogului, în ce fel și în ce măsură, dar, trebuie să recunosc că prezența inteligenței artificiale se face tot mai mult simțită în zilele noastre, este insidioasă și, probabil, implacabilă. Ea poate fi un lucru pozitiv, dar așa cum desigur ați observat, poate fi și negativ — atunci când unii dintre noi încearcă să aducă dovezi false ale unor fenomene care, poate, se petrec în mod diferit sau nu există absolut deloc. 

În lumea politicii este deosebit de periculos acest apetit de a genera dovezi false cu ajutorul inteligenței artificiale, dat fiind că există în continuare grupuri de interese și dorința de putere care nu ne-a părăsit niciodată și, mai ales, nu i-a părăsit nici pe cei cu tulburări de personalitate despre care am tot scris pe acest blog în cursul anului care tocmai se încheie.

Dar în acest articol mi-am propus să vă aduc niște argumente cu privire la rolul pozitiv al inteligenței artificiale. Am două sau trei argumente de acest fel pe care le voi prezenta în cele ce urmează. Spre exemplu, este cunoscut faptul că oamenii învață mai ușor prin intermediul filmulețelor — deci ar putea fi folosite filmulețe generate cu AI în scopuri educative. 

• Inteligența Artificială în Educație

Mulți oameni se cam zburlesc, când aud de AI. Dar așa cum poți folosi A.I. pentru a induce în eroare, îl poți folosi și pentru a educa. Gândiți-vă la filmele ușor de generat artificial care pot descrie situații reale despre care este nevoie să vorbim în mediul academic — să zicem despre circulația pe drumurile publice, despre felul cum tratăm femeile sau conștientizarea problemelor legate de mediu. Un film educativ poate să coste foarte mult, să implice actori și decoruri speciale sau evenimente care se petrec o dată la zeci de ani. 

• Inteligența Artificială în Creativitate

Unul dintre domeniile în care inteligența artificială ne schimbă viața este acela al creativității umane. Dispozitivele și aplicațiile pe care ni le-au pus la dispoziție magii inteligenței artificiale chiar ne-au pus mintea la lucru iar rezultatul este, de multe ori fascinant. Eu personal am descoperit de curând aplicația SUNO, prin intermediul căreia am început să generez muzică. Știți că mi-am dorit în adolescență să fiu muzician rock iar acum, (bine, toți aveam planuri dubioase în adolecență) s-ar părea că am ocazia să am propria mea trupă, care are produse reale ale activității — vezi canalul meu YouTube @MariusDeWolfMusic

• Inteligența Artificială în Entertainment

Imaginația creatoare facilitată de A.I. are o dimensiune ludică cel puțin la fel de fascinantă. Persoanele dotate cu simțul umorului și imaginație se întâlnesc în locuri cum sunt grupurile de Facebook — vezi Photoshop That, unde imaginația și umorul sunt literalmente nelimitate. Principiul de bază al grupului este că unul dintre membri furnizează o imagine de pornire pe care creatorii o vor folosi pentru a rezolva anumite probleme, sau, de ce nu, pentru a genera probleme noi. Spre exemplu, dacă cineva dispune de o fotografie veche cu un prieten din copilărie, aceasta poate fi reconstruită și actualizată, recondiționată. Dar se poate întâmpla și altfel...

În fine, trăim vremuri interesante, în care observăm cum creativitatea, entertainmentul și educația sunt legate între ele, mai mult decât ne dăm seama. Entertainmentul ne educă iar pentru o educație reușită este nevoie și de puțin entertainment care umanizează și dă gust educației. De asemenea, fără educație, creativitatea este săracă, iar fără creativitatea profesorilor, educația este searbădă. Poate mai există și alte domenii și fațete ale modului în care poate fi folosită inteligența artificială și vă invit să-mi scrieți cum vă afectează sau ce alte moduri de a folosi inteligența artificială puteți să concepeți. 

(1) Imaginea First Contact, de CottonBro Studio, via Pexels

Continue reading

retele sociale

Cultul Morții în Rusia

O mamă își sună fiul și îl numește laș. El a părăsit Rusia pentru a evita încorporarea și a trăi în libertate. Dar mama lui știe că și-a făcut de rușine patria pentru care ar fi trebuit să moară pe front, ca un erou.  

☆ ☆ ☆

Unul dintre aspectele pe cât de interesante pe atât de tragice în războiul care, de ce să nu recunoaștem, ne stresează de aproape 4 ani de zile, este... sacrificiul personal. Desigur, ambele tabere își arată disponibilitatea de a se sacrifica pentru cauze diferite, cu toate că scopurile reale ale conducătorilor pot să nu coincidă cu motivele de sacrificiu percepute de militari. Totuși, dacă ați fost atenți la evenimentele derulate în acest război, nu se poate să nu fi auzit de valurile de militari ruși invadatori care se duc să elibereze Ucraina. 

Pierderile invadatorilor sunt uriașe și par a fi o strategie în sine — uneori am sentimentul că scopul este sacrificiul suprem, în sine, nu obligatoriu obținerea unui rezultat pozitiv cum ar fi acapararea unor poziții cheie sau salvarea unor vieți. Îmi pare său să afirm asta dar aceste valuri de militari îmi dau sentimentul că au plecat în Ucraina ca să moară — un fel de sinucidere colectivă, dacă doriți, organizată de un cult bizar precum Templul Poporului, condus de Jim Jones care în anul 1978 a organizat o sinucidere colectivă, denumită de acesta sinucidere revoluționară.

În videoclipul de mai sus, ce a oripilat internetul, într-o discuție telefonică dintre o mamă din Rusia și fiul ei care a părăsit țara pentru a evita încorporarea, puteți observa modul cum femeia își manifestă disprețul și revolta față de atitudinea fiului. Acesta a preferat să cutreiere lumea și să-și trăiască tinerețea în loc să meargă pe front în Ucraina, ca să-și dea viața pentru ambițiile lui Putin. Mama sa îl numește laș și îl îndeamnă să-și asume riscul, să meargă la război pentru ca apoi să poată fi împreună cu familia. 

Tânărul nu găsește pic de înțelegere la mama sa. Nu afirm că această femeie dorește să-și vadă fiul mort dar în același timp ea pare că nu apreciază corect pericolul pe care îl reprezintă războiul și consideră că există lucruri mai importante decât eventuala pierderea a fiului pe front — cum ar fi ca acesta să demonstreze că este curajos, patriot și demn, în modul creionat de statul fascist rus, așa cum se prezintă el în anul 2025. Dar este cultul morții în Rusia o chestie reală?

În primul rând, cultul morții este un mit fascist și reprezintă unul dintre elementele-cheie identificate de scriitorii sau istoricii care au încercat să caracterizeze fascismul. Într-un articol anterior, vorbeam despre felul cum autorul italian Umberto Eco, în lucrarea sa Fascismul Etern, a descris fascismul prin intermediul a câteva elemente cheie pe care le voi menționa în continuare mai pe scurt decât am făcut-o în articolul inițial. 

Lecturați și articolul Fascismul și Măștile Sale. 

• CULTUL TRADIȚIEI — Ai spune că este un lucru bun să ne păstrăm tradiția (patriarhatul, ortodoxia, credințele populare, etc) dar tradiția nu este preocupată cu ideea de corectitudine și drepturi ale omului, de știință sau cercetare științifică. 

• RESPINGEREA MODERNISMULUI — Modernismul este asociat de ideologia fascistă cu decadența și imoralitatea pentru care ni se cere un efort de toleranță. 

• CULTUL ACȚIUNII (IRAȚIONALE) — Un cult al emoției și al iraționalului care pretinde că este acceptabil să adopți un comportament sub-uman față de oricine te deranjează, dacă așa îți vine.

• DEZACORDUL ESTE TRĂDARE — Fascismul și democrația sunt pur și simplu incompatibile. Ajungerea la putere a fasciștilor reprezintă game over pentru democrație

• TEAMA DE CEI DIFERIȚI — Este de notorietate atitudinea fasciștilor față de evrei dar putem adăuga atitudini similare față de homosexuali, soroșiști și alte entități demne de ură din perspectivă patologic-fascistă.

• CULTIVAREA FRUSTRĂRII SOCIALE — Oricare ar fi nivelul normal de frustrare dintr-o societate, fascismul o amplifică. Asta facilitează acapararea și menținerea puterii politice pe termen nelimitat.

• OBSESIA PENTRU CONSPIRAȚIE — Complotul inventat și intriga, reprezintă un mod de a alimenta frustrarea, în special atunci când receptorul nu este echipat intelectual pentru a solicita dovezi ale celor afirmate. 

• DEMONIZAREA INAMICULUI — Scopul demonizării este mobilizarea poporului prin instaurarea panicii morale, iar pe de altă parte, justificarea abuzurilor pe care un regim fascist la practică în mod normal.

• VIAȚA ESTE O LUPTĂ — Regimurile fasciste sunt vizibil izolaționiste și incapabile de cooperare cu alte state, privite ca niște competitori incorecți pe care îi combați, îi învingi sau îi ții departe. 

• DISPREȚ PENTRU CEI SLABI — Minoritățile sunt percepute ca fiind străine de tradiția strămoșească sau incapabile să se integreze în structura societății fasciste ori să întruchipeze idealul național. 

• CULTUL EROULUI ȘI AL MORȚII — Cultul eroului, în sine, nu are nimic rău. Eroul fascist este cu totul altceva. Bărbatul are obligația să devină erou al patriei și primește onoruri pentru asta, chiar și atunci când ucide în numele patriei. 

• BĂRBATUL MACHO ȘI ARMELE — Într-o societate fascistă, bărbatul se bucură de apreciere pentru capacitatea sa de a lupta cu niște dușmani ai patriei, mai curând imaginari. 

• POPULISM SELECTIV — Poporul este perceput ca o unitate de cuget și simțire, dictate de liderul fascist. 

• COMUNICARE CONTROLATĂ — Așa a apărut post-adevărul pentru a veni în întâmpinarea nevoilor regimului fascist. 

Am vizionat de curând videoclipul postat mai sus în care autoarea rusă Elvira Bary explică modul cum s-a înrădăcinat cultul morții în cultura rusă, prin povești cu care tinerii ruși iau contact încă de la vârste fragede — povești despre o moarte perfectă, despre sacrificiul suprem care de regulă apare în situații critice și care le și rezolvă, punându-le capăt. Elvira Bary susține chiar că acest cult al morții la ruși este mai vechi decât Imperiul Rus sau Uniunea Sovietică. 

Pare că moartea îți oferă mai mult sens decât viața, în sine. Este o idee pe care am mai întâlnit-o la cei care fac parte din celulele teroriste jihadiste — ai ocazia să treci de la o viață lipsită de semnificație, de persoană ștearsă, ignorată de toată lumea și lipsită de perspective, la statutul de erou, iar mijlocul sacru prin care poți accede la acest statut este, desigur moartea. Deci probabil că nu este întâmplătoare apropierea aceasta între Rusia și Iran pe care o vedem în ultimii ani. 

Dacă trebuie să mori oricum, mai bine să mori pentru ceva măreț — este logica din spatele acestei disponibilități de a întâmpina sacrificiul suprem cu seninătate și un anumit fatalism. Dacă ți-ai pierdut viața în acest mod, ești îndreptățit să primești recunoaștere, importanță, vizibilitate, adică tot ceea ce nu ai primit în timpul vieții. Aceasta este povestea pe care ți-o spune Rusia, prin intermediul căreia viața ta capătă sens. Doar n-o să trăiești în stil occidental, pentru confort și plăcere! Asta este pentru țar!  

Dar există o problemă cu acest cult al morții. Evident că a existat o vreme când resursa umană părea inepuizabilă iar pierderile suferite în urma unui război puteau fi recuperate în decursul unei singure generații. În ziua de azi lucrurile s-au schimbat, observă Elvira Bary. Rusia înregistrează scădere demografică deoarece așteptările tinerilor s-au rafinat iar bărbații ruși sunt motivați mai curând cu ajutorul banilor, decât prin vechiul mit al eroului care își dă viața pentru patrie. Înainte ca acest cult al morții să eșueze moral, va eșua matematic. Și totuși, guvernul rus se comporta ca și când resursa umană ar fi inepuizabilă! 

(1) Imaginea Eroism, de Анастасия Демахина, via Pexels

Continue reading

terorism

Patriotism Versus Naționalism

Naționalist sau patriot? Din perspectivă psihologică, discursul naționalist este unul toxic, alcătuit din idei cu trăsături narcisic-paranoide și anti-sociale. În schimb, discursul patriotic încurajează cooperarea reciproc-avantajoasă cu celelalte națiuni. 

☆ ☆ ☆

Am observat că există o discuție la nivelul societății, nu doar prezentă ci chiar intruzivă. Care este diferența între patriotism și naționalism? Există vreo diferență? Nu în ultimul rând, dacă există această diferență, suntem conștienți de conotația fiecăruia dintre acești termeni, pe care, așa cum observăm azi, tot mai mulți ajung să-i folosească pentru a se auto-defini? Consider că această discuție este mai mult decât utilă, ea este necesară și trebuie purtată, iar dacă nu o purtăm acum, mai târziu s-ar putea să ne pară rău că nu am făcut-o!

Naționalismul este o afirmare a superiorității naționale, inclusiv prin asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale, în sensul nazist al cuvântului, în timp ce patriotismul reprezintă devotamentul față de patrie și nu exclude cooperarea armonioasă cu străinii, în beneficiul patriei. Psihopedia, Psihologia Poporului Român

Vă invit să explorăm definițiile celor două cuvinte - concept așa cum apar ele în DEX. 

naționalism substantiv neutru

1. Ideologie și politică derivate din conceptul de națiune, care a contribuit în secolele XVIII-XX la cristalizarea conștiinței naționale și la formarea națiunilor și statelor naționale.

✔ diferențiere — Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor și aspirațiilor naționale.

✔ diferențiere — Ideologie și politică reacționară care susține interesele burgheziei exploatatoare, prezentându-le ca interese ale întregii națiuni, cu scopul de a sparge unitatea de luptă a clasei muncitoare, instigând la ură națională, la asuprirea altor națiuni sau a minorităților naționale.

✔ diferențiere — Ideologie și politică care urmărește întreținerea izolării și ațâțarea neîncrederii și urii între diferite naționalități.

✔ diferențiere — Tendință de a aprecia exclusiv și exagerat tot ceea ce aparține propriei națiuni.

No comment, deocamdată. Iar acum cuvântul patriotism, cu definiția sa din DEX:

patriotism substantiv neutru

1. Sentiment de dragoste și devotament față de patrie și de popor, statornicit în decursul istoriei.

sinonime: civism

Se spune că unde-s mulți, puterea crește. Oare se poate aplica asta unor națiuni reunite, sub formă de conglomerat globalist? Naționaliștii se îndoiesc de acest lucru — celelalte națiuni sunt percepute mai curând ca niște entități care concurează pentru resurse limitate și de aici relații de respingere, izolare și o anumită aversiune față de străini. În schimb, pentru patrioți, în adevăratul sens al cuvântului, cooperarea și comuniunea cu ceilalți, în beneficiul patriei, nu ar trebui să ridice probleme atât de mari. 

Mândria merge înaintea căderii iar trufia merge înaintea pieirii. Proverbe 16:18

 

Din punctul de vedere al psihopatologiei umane, eu personal observ la patrioți trăsăturile sănătății psihice — omul este o ființă socială, care, datorită acestei trăsături fundamentale și a acestui mod de existență în comunitate, prin cooperare, prin dezvoltarea și perfecționarea limbajului și mijloacelor de comunicare, a reușit să devină specia dominantă, să tezaurizeze și să transmită generațiilor următoare cunoștințele și experiența dobândite, lucru care ne-a asigurat această poziție de lideri în lanțul trofic. Omul prosperă în comunitate și prin relaționare cu cei din jur.

În zilele noastre, această însușire a condus omenirea, în mod natural, către globalism — comunicarea între națiuni a devenit atât de simplă, directă și esențială în modul cum existăm, încât era inevitabilă prăbușirea granițelor din trecut, cu beneficii economice cuantificabile și observabile de către fiecare dintre noi. În plus, accesul direct la experiența și bagajul informațional al celorlalte națiuni, ne inspiră, ne stimulează mental și ne ajută să găsim soluții noi pentru problemele cu care ne confruntăm. 

Dacă ne ridicăm de pe scaunul patriotismului, unde avem această perspectivă generoasă asupra direcției în care avansează omenirea și ne așezăm pe scaunul naționalist, lucrurile se schimbă — perspectiva se întunecă, sprâncenele se încruntă și mușchii se încordează. Celelalte națiuni ne stresează fiindcă ne vor răul, ne corup, ne murdăresc și ne aduc prăbușirea. Fiindcă mi-am propus să vă împărtășesc cunoștințele pe care le-am dobândit în pregătirea mea ca psiholog, ei bine, această perspectivă naționalistă vine cu o încărcătură psiho-patologică, deloc de neglijat.

Naționalismul poartă în sine o îmbinare destul de toxică de ideație narcisică, anti-socială și paranoidă care se observă în tendințele comportamentale ale naționaliștilor. Spre exemplu, idealizarea propriei culturi, până la dezvoltarea unui complex de superioritate, este o trăsătură narcisică. De asemenea, a porni de la premisă că celelalte națiuni ne vor răul, în absența unor dovezi clare în acest sens, este o trăsătură paranoidă. Nu în ultimul rând, a-ți oferi pretexte și scuze pentru a-i ataca pe ceilalți este o trăsătură anti-socială. 

Unde duce această doctrină naționalistă? Probabil cel mai ilustru reprezentant al acesteia a fost liderul Germaniei naziste, prea-întunecatul Adolf Hitler. Naționalismul său, reflectat în politicile aberante ale partidului Național Socialist German, a produs până la sfărșitul WW2 o catastrofă umanitară care putea fi evitată și care n-ar fi existat niciodată dacă ideile bolnave ale dictatorului nu ar fi beneficiat de resursele conferite de puterea statului german. 

Războiul cu celalalte națiuni este riscul permanent pe care îl reprezintă acapararea puterii de către naționaliști, în special atunci când apare un lider carismatic care fascinează și bulversează populația cu un discurs toxic, prin care propagă idei narcisic-paranoide și anti-sociale, așa cum le-am descris mai sus. De aceea, unii dintre noi ne temem atât de mult de personalități precum Vladimir Putin sau Călin Georgescu, în timp ce alții pică în plasa vorbelor goale pe care aceștia au talentul de a le potrivi să sune frumos, proiectând asupra celorlalți propriile trăsături toxice.

Lecturează și articolul De Ce Eșuează Națiunile.

Națiunile sunt mai puternice în alianțe și uniuni, unde națiunile membre încearcă să coopereze în mod reciproc avantajos — este adevărat și este uman să fie așa. Totuși, această cooperare ar trebui să vină cu anumite limite de bun simț. Atunci când observăm că o țară se distinge mai curând prin corupție, crimă și represiune politică, un regim extractiv bazat pe abuz, în sensul prezentat în acest articol, decizia înțeleaptă ar fi să luăm distanță de o astfel de entitate unde lucrurile au degenerat și, implicit, apare riscul unei contaminări. Cooperare, da, dar nu cu oricine și nu cu orice preț. 

Desigur, țările cele mai abuzive și regimurile cele mai criminale au talentul de a se prezenta pe sine drept o culme a progresului și purității umane. Acestea și-au dezvoltat un aparat de propagandă eficient deoarece nu se pot baza pe fapte și realități propriu-zise. Dacă în țările democratice, cu regimuri liberale, fiecare cetățean este un ambasador de succes al propriei țări, regimurile dictatoriale naționaliste au nevoie de aparat de propagandă care să genereze percepții noi, mincinoase. Iar aici, semănarea confuziei este un succes în sine. 

(1) Imaginea Head in the Clouds, de Robert Șerban, via Pexels

Continue reading

tulburari de personalitate

Netflix: Jocul Văduvei

Uneori haosul este o problemă de talent nativ. Haosul tău îmi arată o mulțime de stegulețe roșii, până când nu voi mai reuși să le ignor. Pentru cei mai vulnerabili dintre noi, stegulețele roșii nu sunt de ajuns, dar viața nu îi lasă așa, neajutorați, ea le oferă timp de reflecție, în spatele gratiilor. 

☆ ☆ ☆

În caz că vă întrebați dacă mi-a mai atras atenția ceva de pe rețelele de streaming, răspunsul este, desigur, da. Mi-a atras atenția un film spaniol inspirat de un caz real. Numele filmului este în România Jocul Văduvei, și mi-a atras atenția prin câteva lucruri: nivelul de imoralitate al unor personaje, decăderea morală care apare uneori împreună cu vârsta mijlocie și criza asociata acesteia, și, nu în ultimul rând, dificultatea de a înțelege motivațiile profunde ale unora dintre aceste personaje.

Acest film nu este despre victima nevinovată, care își pierde viața pentru motive greu de înțeles — nu, este vorba despre călăii acesteia. Și înainte de a vă deconspira cine este victima și cine sunt călăii, aș dori să vă avertizez că în acest articol intenționez nu doar să deconspir identitatea acestor personaje ci și să le analizez din perspectiva a ce anume le motivează și le pune pe drumul crimei. 

Și dacă articolul v-ar putea răpi satisfacția de a descoperi pe cont propriu detaliile sinistre — dar totuși interesante ale acestei povești, chiar și așa merită să urmăriți filmul Jocul Văduvei. Fiindcă, în fond, văduva victimei este bănuită încă de la început că și-a ucis partenerul iar polițiștii au avut-o în permanență în centrul preocupărilor pe această tânără văduvă care încearcă să joace rolul femeii îndurerate care și-a pierdut partenerul prea devreme, dar indiciile spun o cu totul altă poveste. 

Văduva se numește Maria-Jesus, poreclită Maje și, în ciuda faptului că este o actriță desăvărșită — așa cum se vede la scena înmormântării partenerului, unde ține un discurs lacrimogen, polițiștilor nu le-a luat prea mult timp să descopere cât de bogată și complicată era viața ei sexuală. Astfel Maje, o tânără atrăgătoare care știe să-și pună în valoare calitățile fizice, are lipici la bărbați și se pricepe să-i facă să roiască în jurul ei. 

Mai mult decât atât, ea are tendința să-i folosească în avantajul propriei persoane cu toate că are relații sexuale simultane cu mai mulți bărbați. Realizez în timp ce scriu aceste rânduri că deja am menționat suficiente trăsături de personalitate luate parcă direct din manualul de diagnostic psihiatric, acolo unde este descrisă tulburarea de personalitate antisocială - cunoscută mai bine sub denumirea de psihopatie. 

Așadar avem pe de o parte această psihopată de manual care ar dori să pară doar o altă femeie independentă modernă extrovertită și decisă să-și trăiască viața fară compromisuri și fără a da socoteală nimănui. Pe de altă parte îl avem pe soțul care nu știa cu cine are de-a face și ce se ascunde în spatele femeii de care s-a îndrăgostit. Dar dacă ar fi să vorbim despre un triunghi conjugal tipic, îmi dau seama că nu e vorba despre un simplu triunghi — elementele prezente, aflate într-un haos sexual de nedescris, se acceptă reciproc deși nu înțeleg exact ce se întâmplă. 

Seamănă cu o orchestră unde fiecare cântă altă partitură iar dirijorul menține ordinea într-un mod dificil de înțeles, convingând membrii orchestrei că situația este normală și trebuie acceptată ca atare. O altă metaforă care îmi vine în minte este aceea a unei intersecții din Asia, unde nu se respectă absolut nicio regulă de circulație și pare că domnește haosul, însă pentru cei care iau parte la trafic este doar un alt mod de a defini normalitatea. Dar să revenim la cei implicați în acest haos!

Mai este un coleg de muncă tânăr și în formă care o ajută pe Maje cu gestionarea stresului și se antrenează cu ea, 😉 apoi este Daniel, tipul întâlnit la club (a întâlnit mai mulți tipi la petreceri), de care pare a fi atrasă cu adevărat gravitând oarecum în jurul său, și, în final, mai este și Salva (de la Salvador), un tip trecut de 40 de ani, în mijlocul unei mid-life crisis, care nu pare tocmai genul ei dar în mod interesant, are o relație cu acesta. Oare de ce? Să fie oare un bun instalator? Să fie oare un om cu experiență cu efect reconfortant și vindecător? 

De fapt o mare parte din film este dedicat relației dintre independenta Maje și fanul ei numărul unu — Salva. La început n-am înțeles relația lor și apariția lui Salva m-a bulversat. Ea pare că își caută alinarea în brațele bărbatului, în timp ce acesta este îndrăgostit până peste urechi. E clar că Salva este partea vulnerabilă din această relație iar hormonii nu îl ajută deloc să privească situația în mod lucid. Frumoasei Maje nu îi ia mult timp să îl transforme pe vulnerabilul Salva într-o mașină programată să ucidă pe oricine o supără pe prințesa lui. 

Conform dictonului, când ceva este prea frumos pentru a fi adevărat, probabil că nu este adevărat — dar asta nu îl împiedică pe bietul Salvador, cel cu creierul deep fried (adică prăjit) în hormoni să ia măsuri drastice împotriva soțului Majei, care va muri de mâna sa. Desigur, Salva nu știe că cel pe care l-a ucis este complet nevinovat — el crede că a salvat-o pe Maje de soțul abuziv și că va fi împreună cu ea, dacă tot și-a eliminat rivalul. 

Moartea soțului Majei pare insuficient motivată dar s-ar părea că există o motivație de ordin financiar — o moștenire și o pensie pentru văduve, lunară, de aproximativ 1000 €, ceea ce nu este de neglijat. Sigur, nu oricine poate ucide pentru a beneficia de o pensie generoasă din partea statului, dar hei, e mult mai ușor când trăiești cu această convingere că scopul scuză mijloacele! Încurcate căile Domnului, nu-i asa? 

Filmul ăsta mi-a lăsat tot timpul impresia că urmăresc o intrigă construită în stil film noir, așa cum erau filmele pe care le vedeam în copilărie — da, vedeam la TVR așa ceva, din când în când, deși erau doar 2 ore de program. Erau cu detectivi blazați, cu interlopi și vampe periculoase pentru care lumea era un teren de joacă iar binele reușea cu greu să precumpănească în acest univers corupt. 

Dacă m-a învățat ceva, filmul Jocul Văduvei, acesta este o lecție despre limitele pe care relațiile ar trebui să le aibă și care ar trebui discutate înainte ca respectiva relație să devină serioasă. De asemenea, am învățat cât de vulnerabili pot fi bărbații care traversează criza de la mijlocul vieții și cât de puternice pot fi femeile frumoase. Ceea ce nu înseamnă că ele ar trebui să folosească această forță pentru a stârni haos peste tot în jurul lor. Nu în ultimul rând, am învățat și faptul că unii ignoră stegulețele roșii, și de aceea vor vedea tot mai multe astfel de stegulețe iar prețul va deveni tot mai piperat! 

Am să vă las pe voi să descoperiți ce se întâmplă după săvârșirea crimei, dacă Maje a ajuns să se bucure de pensia de văduvă pentru care a muncit atâta vreme, și cum a reușit să mențină ordinea în tot acest haos pe care l-a construit ea însăși cu migală, făcând uz de talentul ei nativ. Nu în ultimul rând, mai aveți să descoperiți dacă a rămas cu Andres, sau cu Daniel, sau cu Salvador, ori cu tovarășul ei de muncă care o ajuta să se antreneze... 

(1) Imaginea Vamp de Pedro Dias, via Pexels

Continue reading

relatii

Arhetipul Mamei și Psihoterapia

Auto-susținerea și responsabilitatea față de sine reprezintă fundamentul sănătății psihice a persoanei, iar fiecare dintre noi este dator să dezvolte această latură protectoare și hrănitoare față de sine. Punctul de plecare este relația cu mama. 

☆ ☆ ☆

Psihologia lui Carl Jung este ceva cu totul ieșit din comun. De altfel, sistemul de idei generat de Jung, denumit de acesta psihologie analitică poartă amprenta genialității sale și a culturii sale remarcabile. În multe privințe, Carl Jung, care, în mod nedrept s-a aflat mereu în umbra lui Sigmund Freud, este superior acestuia prin pătrunderea psihologică și capacitatea de a trasa corespondențe între elementele de cultură universală și procesele subtile ale sufletului uman.

Pe când nu exista ChatGPT, creativitatea umană și-a spus cuvântul în mod decisiv în aria sănătății psihice — dacă Sigmund Freud aducea explicațiile sexuale în psihoterapie, iar Alfred Adler era un fel de socialist al cabinetelor care tratau problemele sufletului, în timp ce Carl Rogers te asculta empatic, ca un prieten devotat dar lipsit de personalitate, iar cognitivistul Aaron T. Beck a transformat psihoterapia într-un fel de inginerie a sufletului, ei bine la Carl Gustav Jung în procesul de vindecare descopereai... cultura universală.

Arhetipurile familiare din cultura universală — Eroul, Mama, Înțeleptul, Umbra, etc, își dădeau astfel mâna cu sănătatea psihică în beneficiul pacientului, iar procesul psihoterapeutic devenea, în sine, o formă de auto-descoperire și elevare spirituală prin cultură — ceva unic în aria sănătății mentale. Iată o foarte scurtă sinteză a arhetipurilor identificate de Carl Jung.

Lecturează și Întâlnirea cu Renegatul (2016), unde am detaliat experiența mea la workshopul Întâlnirea cu Umbra, susținut de psihoterapeutul analist Florin Vancea.

• EROUL — caută să-și demonstreze valoarea prin curaj și competență, prin înfruntarea răului. Exemple: Neo (Matrix), Făt Frumos, Luke Skywalker, etc.

• MAMA — reprezintă protecția celor vulnerabili, compasiunea și responsabilitatea. Exemple: Fecioara Maria, Sarah Connor (Terminator), etc

• UMBRA — reprezintă latura necunoscută din noi înșine care poate include impulsuri și instincte reprimate. Exemple: Darth Vader, Joker (Batman), Voldemort, Gollum, etc. 

• ÎNȚELEPTUL — o figură care asigură ghidaj moral, înțelepciune și cunoaștere. Exemple: Yoda, Pustnicul din Tarot, Merlin, Oracolul (Matrix) etc.

Sunt mult mai multe arhetipurile umane, la fel ca și laturile existenței noastre, și vă recomand să citiți despre psihologia lui Carl Jung dacă doriți să le cunoașteți în detaliu. În acest articol însă mi-am propus să vorbesc despre arhetipul mamei și câteva aspecte pe care nu le-am conștientizat până acum despre semnificația acestui arhetip pentru sănătatea psihică a persoanei și în mod particular a persoanelor cu tulburare de personalitate narcisică.

Carl Jung vedea arhetipul mamei ca un element important în procesul de individuație — sau auto-realizare / împlinire personală, dar și în procesele asociate sănătății psihice. Mai mult decât figura maternă care îți oferă protecție, hrană și care, în mod responsabil și devotat te ajută să crești, arhetipul mamei reprezintă și modul în care ai interiorizat această atitudine protectoare și responsabilă, transformând-o în auto-protecție și responsabilitate față de sine. 

Se spune că modul în care ți-a vorbit mama în copilărie devine vocea interioară care îți vorbește o viață întreagă — o voce blândă și înțeleaptă care te ajută să gestionezi provocările, sau poate, dimpotrivă, o voce intolerantă și aspră care te face aspru și intolerant cu propria persoană. Dar aceasta este o generalizare și depinde de fiecare dintre noi cum a ales să interpreteze acest stimul puternic și constant în perioada copilăriei. 

Cu toate acestea, ideea de auto-susținere și auto-responsabilitate reprezintă una dintre bazele sănătății psihice a persoanei și fiecare dintre noi este dator să dezvolte această latură protectoare și hrănitoare față de sine. Pentru unii ar putea fi mai ușor să facă asta dacă s-au bucurat de o astfel de atitudine din partea mamei — au văzut concret cum se face fiindcă mama lor le-a arătat-o măcar atunci când era în toane bune. Pentru alții în schimb, lucrurile sunt mai complicate. 

În videoclipul postat mai sus, filosoful israelian Sam Vaknin afirmă că în cazul celor cu tulburare de personalitate narcisică, relația deficitară cu mama a pus bazele unei relații problematice cu sine — mai exact, nu a contribuit la formarea unei atitudini generoase, auto-înțelegătoare, auto-responsabile și de auto-protecție, rezultatul fiind acela că persoana cu tulburare de personalitate narcisică așteaptă din exterior această susținere pe care și-o datorează ea însăși. 

Astfel, auto-susținerea devine narcissitic supply (hrana narcisiscă) — un fel de drog de care este dependent narcisistul și pe care îl așteaptă din partea celor din jur. Dacă nu primește această validare din exterior, din spațiul patologic (adică grupul de apropiați), oricine săvârșeșete acest păcat va cunoaște furia narcisică în ceea ce se cheamă smear campaign (campanie de denigrare). 

Lecturează și articolul Dicționar Pentru Narcis (2017), unde am realizat un dicționar de termeni, o sinteză a termenilor folosiți de Sam Vaknin pentru înțelegerea acestei tulburări de personalitate. Probabil că fiecare persoană cu o tulburare de personalitate ar putea beneficia de pe urma unei atitudini față de sine cum este cea despre care am vorbit în acest articol. Iată o sinteză care v-ar putea pune pe gânduri, în special dacă știți că aveți astfel de caracteristici sau cunoașteți pe cineva care se află în una dintre aceste situații. 

• T.D.P. BORDERLINE — în problema instabilității emoționale și a sentimentelor de abandon, ar putea beneficia în mod deosebit de o atitudine mentală generoasă și auto-protectoare, deoarece numai o mică parte din nevoile de îngrijire și protecție sunt responsabilitatea celor din jur. 

• T.D.P. DEPENDENTĂ — cu dificultățile sale de a lua decizii sau de a se descurca pe cont propriu pare să provină dintr-o relație deficitară cu mama, care, în ciuda protecției, nu a reușit să încurajeze în mod adecvat.

• T.D.P. EVITANTĂ — ar beneficia de puțina auto-susținere maternă în situațiile unde nu primește acea susținere din exterior, când teama de critică, umilire și respingere le blochează acțiunile necesare punerii în valoare a potențialului. 

• T.D.P. OBSESIV-COMPULSIVĂ — despre care se crede că are la bază o atitudine aspra și autoritară din partea părinților, vine cu misiunea de a lucra la dezvoltarea unei atitudini înțelegătoare cu sine, care să cultive relaxarea intra și inter-personală de care persoana cu această tulburare de personalitate are atât de multă nevoie. 

Îți recomand și articolele Adaugă Puțin Zahăr (2020), sau Prietenia cu Sine (2015), în care subiectul a fost tot relația cu sine din perspectiva lucrurilor pe care le putem face pentru a ne facilita auto-creșterea. 

Ca un gând de final, psihoterapia în sine poate fi văzută ca un proces prin care clientul deprinde abilități ce-i vor facilita creșterea, responsabilitatea, auto-susținerea, auto-înțelegerea și auto-protecția. Iar psihoterapeutul, deși activitatea sa este înțeleasă în diverse moduri (spre exemplu, ar putea sugera și arhetipul Înțeleptului, al Eroului, sau poate al Jokerului, în funcție de personalitatea terapeutului — sper să scriu un articol despre asta! ☺), este de multe ori un fel de mamă-surogat care asigură conținerea și suportul — probabil una dintre puținele profesii care oferă un astfel de cadru și un astfel de serviciu. 

(1) Imaginea Mother and Child, de Juan Carlos Leva, via Pexels

Continue reading

psihoterapie

Un Psiholog Acuză

Vești șocante despre modul cum doctorul Cristian Andrei își trata victimele în psihoterapie, meseria de care este îndrăgostit, dar pe care o practică în mod ilegal. Legenda Doctorului Andrei devine absurdă pe final și alunecarea sa în abis pare implacabilă.

☆ ☆ ☆

Probabil a ajuns și la urechile dumneavoastră noul scandal care îl are în centru pe domnul doctor Cristian Andrei. Căci da, este medic, nu psiholog și nici psihoterapeut, așa cum este prezentat de fiecare dată în mass-media, iar dumnealui a obosit să mai corecteze aceste prezentări abuzive pe care, așa cum afirmă dumnealui, nu le poate controla. Dar să trecem peste asta — mass-media este un aspect al problemei iar practica privată este cu totul altceva. 

Unii consideră că activitatea dumnealui în mass-media este problematică, în sine, deoarece recomandările făcute în spațiul public vin din partea unui medic psihiatru care este specializat în neuropsihiatrie infantilă, nu din partea unui consilier de cuplu — dat fiind că foarte multe dintre opiniile sale avizate (mai mult sau mai puțin) privesc cuplurile, cuplăraia și lipelile, dacă pot spune așa, cel puțin aceasta pare să fie una dintre ariile sale de expertiză, care l-au și consacrat în mass-media.

Dacă ar fi absolvit acel modul amărât de etică și deontologie pe care noi, psihologii, îl facem la școlile alea amărâte de psihoterapie, ar fi știut acest detaliu picant — că nu poți să-ți oferi expertiza într-un domeniu pentru care nu dispui de o pregătire formală, recunoscută. Dar nu aș vrea să devin vindicativ așa devreme, fiindcă nu asta mi-am propus... În acest articol am simțit nevoia să reacționez oarecum emoțional la cele apărute în spațiul public, căci doar atât putem face în acest moment. 

Și nici nu cred că doctorul Cristian Andrei poate fi judecat superficial — personajul este unul complex, cu lumini și umbre, cu calități incontestabile, dar, aparent, cu anumite trăsături problematice care par că nu mai rabdă să rămână în umbră... De curiozitate, am făcut o căutare pe blogul Psihopedia cu termenii Cristian Andrei. Am găsit 11 articole în care am menționat cel puțin o dată numele doctorului. În marea majoritate a cazurilor erau mențiuni pozitive — adică fie îl citam, fie menționam un lucru învățat de la dânsul. 

Cu cât sunt mai vechi articolele respective, cu atât mențiunile sunt mai calde și pozitive. În articolele mai recente, adică cele scrise după 2020, atitudinea mea a devenit ceva mai critică sau chiar sarcastică — într-un articol spuneam că, în trecut, BIG DATA era deținută de o bunicuță cu experiență de viață sau de o persoană ca doctor Andrei, în altul, glumeam că americanul doctor Phil l-a copiat pe Doctor Andrei, iar într-unul dintre articole, numit Blestemul Singurătății, îi contestam în mod direct afirmațiile. 

Probabil această evoluție descrie emoțiile mele față de doctorul Cristian Andrei, care, în trecut, a reușit prin exemplul său să imprime o direcție vieții mele dar, ulterior, odată cu descoperirea unor modele noi, a intrat într-un con de umbră — s-ar putea spune că l-am abandonat pe un raft cu amintiri plăcute și obiecte-resursă, alături de alți idoli / modele care și-au făcut datoria față de societate, după cum s-au priceput. Oare ce s-ar fi întâmplat dacă, pe când eram tânăr și lipsit de direcție, nu aș fi rezonat cu modelul profesional și uman reprezentat de Cristian Andrei? 

Fiindcă, așa cum se spune, tot pățitu`i înțelept, îmi amintesc că la 25 de ani am început să citesc cărți de psihologie într-o perioadă în care România, în sine se afla într-un marasm economic de nedescris. Eram destul de goth-emo pe atunci (deși nu ai fi zis), mi se întâmplase un necaz în plan profesional și ajunsesem să-mi permit doar să-l ascult pe Cristian Andrei la radio și să plătesc un abonament aproape gratuit la Biblioteca Județeană Brașov — am făcut exact ce trebuia!

Eu personal consider că putem găsi în galeria de modele sociale personaje de la care putem lua ceea ce este bun, util și constructiv, ignorând cu desăvârșire părțile lor de umbră, care se întrevăd, când și când. Așa am făcut cu Dave Mustaine, liderul grupului Megadeth, la care am admirat talentul artistic și creativitatea ieșită din comun și am reușit cu brio să ignor poveștile despre dependență și abuz. Am considerat că domnul Cristian Andrei este mult superior modelului din adolescență dar, realizez uneori că și dânsul are o structură de rock-star.

Numai un rock star sau un lider de cult ar putea să considere că este deasupra tuturor, că nu are de învățat nimic, de la nimeni, și că legile nu se aplică obligatoriu în cazul său. În ciuda faptului că am învățat atât de multe lucruri de la dânsul și mi-a fost atât de aproape în tot acest timp, nu pot să nu simt această dezamăgire față de dumnealui, legată de modul cum a gestionat problema legalității activității sale, dar și de respectul (sau lipsa de respect) față de profesia sa.

În cel mai recent videoclip, pe care încă îl puteți viziona pe canalul său de YouTube, începe prin a se prezenta sunt doctorul Cristian Andrei, impostorul. Încă de la început videoclipul mi-a părut a fi o eroare strategică — personajul pare vulnerabil, dar nu în sensul labilității emoționale. Totuși, am urmărit cu interes ce a avut de spus cu așteptarea sinceră de a avea o ieșire emoțională. Nu a avut-o, în schimb a făcut afirmații pe care medicul Cristian Andrei pe care îl știu eu, nu le-ar fi făcut. 

Denigrări gratuite ale psihologilor, what-aboutism de tip rusesc și o încercare de post-adevăr care îți provoacă un puternic șoc emoțional. Îmi imaginez că feministelor le-a provocat și greață dar hai să ignorăm asta! În limbaj popular i-a drăcuit pe cei de la Colegiul Psihologilor — dar nu direct, fiindcă e totuși Cristian Andrei, i-a drăcuit și pe psihologi, în general, cât și pe presupusele victime, care, din ultimele știri, încep să se înmulțească — acum sunt vreo 7 victime ale hărțuirii sexuale. Iată câteva dintre mărturiile victimelor sale:

„Mulți ani, am crezut că «l-am iubit». Dar în toți acei ani, o parte din mine a știut că momentul în care, după vreo 8 «ședințe de terapie», m-a atins cum atinge un bărbat o femeie a fost greșit, o trădare și o vătămare profundă”.

„Și eu am trecut prin «cabinetul» dânsului. Și pe mine m-a luat în brațe și m-a sărutat cu forța”.

„Mă număr printre «victimele» respectivului, dar mă declar o victimă light, întrucât atunci când a început să mă sărute și mângâie, eu m-am tras și nici nu am mai călcat prin cabinetul domniei sale”.

„M-a pus să mă ridic de pe canapea, s-a apropiat de mine și m-a împins cu forță în jos și dacă m-aș fi asezat, aș fi fost în poziția cea mai bună pentru sex oral. Nu m-am așezat. Aproape că mi-a rupt picioarele, dar nu m-am așezat”.

„Pune mâinile pe tine, te ia în brațe, se așează lăngă tine, cât sa nu înțelegi ce se întâmplă. (…) Se purta ca și cum ar avea afecțiune specială pentru mine și mi-a spus că dacă el n-ar fi căsătorit, s-ar căsători cu mine”.

„În timpul abuzului sexual eu am aflat că soția lui era însărcinată cu al treilea copil, ceea ce a fost șocant”.

„De la prima ședință a încercat să mă seducă, oferindu-mi bani pentru a-mi plăti o datorie către fostul partener de afaceri. Am refuzat, iar la următoarea ședință a insistat sa îmi ofere banii, cu conditia de a ne revedea la o cafea.”

Este interesant faptul că domnul Cristian Andrei chiar îți lăsa impresia că le înțelege pe femei — am crezut la început că este o strategie de supraviețuire și o dovadă de inteligență strategică, deoarece genul frumos reprezintă principala sursă de venit a psihologilor / psihoterapeuților și suntem datori cu un plus de empatie și profesionalism față de acesta. Și aș putea trece peste faptul că dumnealui îi plac ceva mai mult femeile. Îmi este foarte greu să trec peste lipsa de respect față de acestea și față de profesia de psihoterapeut.

Cristian Andrei afirmă că ceea ce făcea dumnealui este evaluare — după care urmează să facă trimiteri la psihoterapia reală. Probabil că unele dintre paciente au nevoie să trateze inclusiv aceste evaluări psihiatrice... Dar să spunem că acesta nu este doar un paravan pentru ședințele de psihoterapie neautorizate de Colegiul Psihologilor — atunci de ce ai nevoie de peste 2-3 ședințe doar pentru evaluare? Chiar și dacă nu ai pregătire de specialitate, îți dai seama că o evaluare nu poate să dureze 10 ședințe! 

Poate vă surprinde asta dar cred că doctorul Cristian Andrei a fost îndrăgostit de meseria de psihoterapeut, pe care a practicat-o, ilegal, aparent. Îți dai seama că a citit extrem de mult și s-a documentat în legătură cu acest domeniu, dar mai cred că asta nu este suficient. Elon Musk spunea că în ziua de azi, școala este complet inutilă fiindcă toate cunoștințele sunt gratuite și accesibile prin internet. Totuși, există competențe pe care nu le poți dezvolta doar prin lectură. De exemplu, un medic chirurg nu poate învăța din cărți să opereze. 

Am observat că doctorul Cristian Andrei are foarte multe opinii despre ce studiem noi la facultatea de psihologie sau ce se studiază la un curs de formare în psihoterapie, deși nu a absolvit așa ceva vreodată. Modul său de a prezenta profesia și pregătirea psihologilor se bazează pe impresia de pregătire precară pe care i-au lăsat-o câțiva psihologi. Dar nu poți să justifici ilegalitatea activităților tale printr-un what-aboutism ieftin, imprumutat de la propaganda putinistă. 

Cu toate astea, fiindcă sunt conștient că impactul social al lui Cristian Andrei este unul mai curând pozitiv, și știu că are niște copii la care ține foarte mult, sunt dispus să îi acord prezumția de nevinovăție și multe circumstanțe atenuante. Cred că și cei de la Colegiul Psihologilor sunt conștienți că datorită lui Cristian Andrei, multe cabinete de psihoterapie s-au umplut cu clienți, chiar dacă omul nu este chiar ușă de biserică... După cum spuneam, cazul este unul complex, personajul este unul special — ca un lider de cult, poate... despre care unii au de spus numai cuvinte de laudă, în ciuda faptelor. 

Una peste alta, mi-ar plăcea să cred că doctor Cristian Andrei poate fi reabilitat... A mai trecut prin așa ceva în urmă cu ceva timp și a căzut în picioare. De data asta pare să fie ceva mai serios. Și fiindcă spuneam mai sus că aduce a lider de cult, dacă tot urăște atât de mult să se ducă să facă acel nenorocit de curs ținut de acei nenorociți de psihologi incompetenți și să se înscrie în COPSI, poate se gândește să își întemeieze un cult propriu-zis și atunci o persoana de calibrul dânsului ar putea avea mult mai puține probleme de natură legală...  Doar zic! 

(1) Imaginea Cristian Andrei, via Open Source

(2) Hot News, (acc. 13.11.2025), Medicul Cristian Andrei acuzat de către alte șapte femei de abuzuri sexuale întinse pe o perioadă de 20 de ani, website:HotNews.ro 

Continue reading

mass-media

Psihopedia Woke

Există un curent tradiționalist, destul de viguros, care păcătuiește în același fel ca și cultura woke — cultura deschiderii, a toleranței și a unității în diversitate. Când lucrurile sunt duse într-o extremă, rezultatul este absurd. 

☆ ☆ ☆

Cât de woke este Psihopedia? Probabil ca, de când lecturați articolule pe care le scriu, v-ați făcut o impresie generală despre cât de liberal este acest blog. Ați întâlnit aici subiecte cu tentă politică — dictatura, totalitarismul, religia, patriotismul, războiul, fenomenul me too, etc. Răspunsul scurt este... destul de woke. Răspunsul complet însă necesită multă elaborare. Ca un indiciu suplimentar, iată ce scriam în articolul Liber la Barbarie:

Unii ma întreabă de ce sunt progresist și de ce am o atitudine deschisă față de LGBT+. Răspunsul este simplu: fiindcă nu am o altă opțiune. Oamenii care au pregătirea mea primesc în cabinetul de psihoterapie exact pe cei respinși de familie și de societate, pe cei care nu se pot integra în familie și societate, pe cei care suferă pentru că nu se pot integra și pe cei care dezvoltă un diagnostic de tip psihiatric pentru ca sunt respinși și pentru că nu se pot integra în familie și societate. Ei bine, printre acești oameni se numără și persoanele din comunitatea LGBT+. 

Am observat că, pe măsură ce avansez în vârstă, devin mai sensibil, în general, și mai sensibil la probleme legate de discriminare, abuz și libertăți personale. Fiindcă am menționat fenomenul me too, îmi amintesc că am avut în trecut o abordare mai tehnică — obișnuiam să privesc victimele abuzurilor ca pe niște victime de profesie, care nu doresc să-și depășească condiția de victime și urmăresc avantajele aferente.

Ei bine, în caz că vă întrebați până unde merge trezirea aceasta, vă ofer ocazia ca în acest articol să cunoașteți exact răspunsul la această întrebare. Ca linie directoare, voi observa încă de la început ca orice ideologie poate deveni bună sau rea în funcție de cât de mult se îndepărtează de bunul simț comun — este un concept desuet, probabil, dar acesta exprimă gradul de pregătire a celor mai mulți dintre noi pentru a îmbrățișa anumite idei. 

În plus, bunul simț comun reprezintă o sinteză de credințe religioase și laice, care se regăsesc într-o formă sau alta și la alte naționalități, deși, de ce să nu recunoaștem, suprapunerea bunului simț comun românesc cu cel arab și cu cel din nordul Europei sau cel nord american poate să nu fie perfectă, existând niște limite deloc de neglijat. Așa stând lucrurile, cu ajutorul bunului simț universal, în caz că există așa ceva, voi analiza câteva idei woke. 

I. Discriminare Pozitivă vs Merit

Blogul Psihopedia crede mai curând în merit decât în discriminarea pozitivă. În orice sistem etic, este incorect să oferi un post sau să admiți persoane într-o instituție de învățământ doar pentru că fac parte dintr-o minoritate, fie aceasta și istoric dezavantajată. Unii afirmă că este util să faci acest lucru, pentru a încuraja prin exemplu. Dar dacă oferi orice fel de avantaj cuiva pe acest criteriu, mă îndoiesc de faptul că exemplul este unul pozitiv — se poate propaga ideea că acea minoritate nu este capabilă să facă ceva prin forțe proprii și recurge la mila grupului majoritar. 

II. Cancel Culture

O parte semnificativă a ideologiei woke a devenit ceea ce se cheamă cancel culture — încercarea activiștilor woke de a denigra pe oricine a greșit în vreun fel, în cuvânt sau faptă, cu sau fără intenție. Eu personal nu consider că este necesar să distrugi o persoană doar pentru că a greșit la un moment dat. Desigur, unele dintre aceste consecințe sunt naturale — în sensul că oamenii ar prefera să nu mai audă de tine după ce, să zicem, ai fost acuzat de trafic de persoane, precum R. Kelly. Cu toate astea, oricine merită o șansă, mai ales dacă are capacitatea de a lăsa în urmă o poveste de acest fel. 

Dar s-a încercat aplicarea cancel culture și pe anumite povești pentru copii, cărți sau filme din patrimoniul universal — ceva care seamănă mult cu interzicerea unor autori sau opere artistice în țările cu regimuri totalitare. Găsesc că aceasta este o exagerare și că, în ciuda faptului că istoria în sine este o poveste despre abuz, discriminare și nedreptate, interzicerea unor opere literare nu înseamnă obligatoriu că vom clădi o societate mai bună. Este important ce alegem să învățam din istorie, nu să ștergem din ea capitole întregi. 

III. Problemele minorității Transgender

Așa cum știți, am promovat pe Psihopedia o atitudine deschisă și înțelegătoare față de minoritățile sexuale, față de homosexualii care s-ar putea integra în societate dacă ar fi priviți cu mai multă empatie, considerând că, atâta vreme cât în manualele de diagnostic psihiatric nu există o mențiune cu privire la minoritățile sexuale iar, în plus Isus și chiar umanitatea noastră ne cere să fim înțelegători, nu avem niciun motiv să respingem o persoană transgender. 

În ce privește temerea că vor exista copii care vor fi influențați de către persoanele transgender este nefundamentată științific și are la bază mai curând disconfortul părinților (legat de ostracizare și oprobiu public) decât sentimentele copiilor respectivi. Cu toate acestea, găsesc că este riscantă medical și deplasată politica potrivit căreia minorii pot face operație de schimbare de sex, dacă așa simt ei. 

Consider că adultul este responsabil pentru bună-starea copiilor și este dator să își asume responsabilitatea pentru orice chestiune care privește sănătatea fizică sau mentală a copiilor. Spre exemplu, un minor nu are dreptul să înceapă consiliere psihologică fără acordul părintelui. În relație cu adultul, copilul este absolvit de orice responsabilitate. Ar fi incorect să-i acordam minorului o responsabilitate pe care, eventual, ar putea ajunge într-o zi să o arunce pe umerii părinților, cu reproșuri și resentimente. 

Emoțiile copiilor și ale adolescenților pot fi schimbătoare, și asta este perfect normal. O operație de schimbare a sexului poate veni cu anumite consecințe ireparabile și riscuri pentru sănătate pe care ar trebui să și le asume o persoană adultă, nu un minor. Nu îmi este ușor să formulez aceste idei dar sunt mult mai multe lucrurile care îi tulbură pe adolescenți — ei se află într-o permanentă negociere între realitate și ideal, iar această schimbare de sex ar putea fi unul dintre acele lucruri la care pot avea acces după majorat, atunci când creierul lor s-a dezvoltat și au reușit să ajungă la un anumit echilibru emoțional necesar unei astfel de decizii. 

IV. Umilirea Publică a Favorizaților

Aici vorbim despre ceea ce se cheamă White Privilege. Îmi pare o dovadă de proastă educație să te apuci să denigrezi pe cineva doar pentru faptul că s-a născut bărbat, alb sau bogat. Și cu toate acestea, frustrarea nu cunoaște limite uneori, iar unii dintre noi fac asta, ba chiar trec la nivelul următor — a fost un caz în Rusia unde o femeie arunca clor pe pantalonii bărbaților din metrou dacă îi prindea șezând pe scaun cu genunchii depărtați. Depărtarea genunchilor era percepută drept un fel de mândrie masculină. 

V. Educația Sexuală

Cred că la noi în țară, educația sexuală în școli este percepută drept un exemplu de aplicare a ideologiei woke și am inclus-o în această listă. Trebuie să fii woke, să consideri că copilul, pe care îl aduce barza, trebuie să învețe la școală că s-a născut din mama sa, ori că unii dintre copii se simt atrași de același gen și nu este o problemă atât de mare, dacă facem precum ne-a învățat Mântuitorul Isus și judecăm mai puțin (vezi metafora cu paiul din ochiul celuilalt), respectiv îl lăsăm pe Dumnezeu să o facă, dacă, în marea lui bunătate cerească consideră că este cazul. 

Ei bine, sunt pentru educație sexuală, începând de la o vârstă pe care specialiști o consideră adecvată — probabil 14 ani, poate sub formă de ore ținute de diriginte, cu un cadru medical invitat, o dată pe semestru. Consider că lipsa acestor ore reprezintă un factor de risc pentru sarcinile neplanificate, bolile cu transmitere sexuală sau comportamentele sexuale care îi pun în pericol pe ceilalți (pe fete). 

VI. Cultura Woke

Arta care incearca sa livreze un mesaj subliminal și-a făcut apariția în sufrageria noastră prin intermediul videoclipurilor sau filmelor de pe rețelele de streaming — așa ajungi să te minunezi ce prieteni buni pot fi persoanele de rase diferite, ce personaje pozitive sunt negrii gangsta sau ce puteri supra-naturale au femeile minione cu părul bălai. Nu în ultumul rând, te minunezi cât de mult bine poate face un medic chirurg gay sau cât de inteligent este un polițist transgender. 

Nu degeaba unii au poreclit rețeaua respectiva Gayflix! Dar rețeaua se dezvoltă, acțiunile sale pe bursă cresc, beneficiază de o tehnologie de invidiat — probabil susținută de informaticienii gay pe care i-a angajat în mod preferențial, și își duce mai departe mesajele woke, spre disperarea unor tradiționaliști care nu știu cum să ne convingă să ne anulăm abonamentele. 

—

Îmi amintesc că am văzut pe Facebook promovarea unui workshop a cărui temă era cum gestionăm întâlnirea cu persoanele woke. Nu știu dacă chiar era nevoie de așa ceva. Presupun că era o strategie de atragere a clienților care erau dispuși să se reunească într-un grup de bârfă, lamentație și plâns unul pe umărul celuilalt, în numele dezgustului pe care îl simt față de orice efort de a tolera persoanele diferite. 

Fiindcă, în fond, noi nu avem o problemă cu faptul că civilizația a generat un curent woke, care impune anumite lucruri care ne sunt străine — toleranța, cultura unității în diversitate, etc. Problema noastră este cu faptul că suntem, foarte mulți dintre noi, nepregătiți să întâmpinăm cu toleranță și deschidere orice formă de diferență. Românii care au lucrat în occident au rămas traumatizați de diferențele întâlnite și își gestionează aceste traume așa cum se nimerește. 

Și dacă este ceva care mă tulbură în relație cu acest curent woke, în afară de reacțiile de ură pe care le generează în tradiționaliști — cu efecte care, din păcate se întorc împotriva minorităților, ei bine mă tulbură faptul că politicienii woke, care nu doresc să accepte vreo limită, vor ajunge să impună politici aberante, cum ar fi operațiile de schimbare de sex la minori sau, oferirea de posturi de ministru pentru că dă bine din perspectivă etnică, rasială sau de gen. 

 

(1) Imaginea Strange Girl, de Bayram Musayev, via Pexels

(2) Cairn, (acc. 25.10.2025), Woke ideology: Favors for the disadvantaged, website: Cairn.info

Continue reading

woke

Netflix: Croazieră de Rahat

În Februarie 2013, 4,000 de  pasageri îmbarcați pe un vas de croazieră, trăiesc aventura vieții lor. Experiența lor absurdă ne învață că, personalitatea se revelează în situații critice și factorii situaționali generează, uneori, provocări copleșitoare.

☆ ☆ ☆

Un documentar interesant și ofertant din perspectivă psiho-socială este Fiasco — WC-ul Plutitor (Trainwreck: Poop Cruise), pe care îl găsiți pe rețeaua de streaming Netflix. Să fiu cinstit, îmi amintește de documentarul din aceeași serie Fiasco — Woodstock '99, unde fiascoul s-a datorat unor alte motive, dar imaginea de haos generalizat din final, semăna izbitor, sub aspect vizual, olfactiv, tactil, etc. Și, la fel ca și atunci când am scris Cronica Unui Festival Eșuat, am avut impresia că Statele Unite confirmă uneori impresia că sunt o țară din lumea a 3-a deghizată într-o țară din prima lume.

Nu mi-am propus să fac propagandă anti-occidentală, dar este fascinant uneori cât de jenante sunt poveștile adevărate pe care ti le-ar putea spune un american oarecare. Și, în mod paradoxal, tocmai prosperitatea și oportunitățile pe care ți le oferă aceasta se află la originea acestor aventuri bizare! În plus, în SUA, existând această libertate de exprimare cu caracter absolut, orice povești interesante vor ieși negreșit la suprafață, fiindcă, în fond, o poveste interesantă înseamnă că povestitorul va face foarte mulți bani. 

Ca și în povestea festivalului Woodstock, fenomenele de grup (această pierdere de sine care are loc în cadrul proceselor de grup) și-au spus cuvântul în mod decisiv — grupul îți oferă factori situaționali de o forță copleșitoare, așa încât unii dintre noi pot deveni de nerecunoscut. Ei bine, WC-ul plutitor este un vas de croazieră, unde în Februarie, anul 2013 în jur de 4,000 de americani au pornit în aventura vieții lor, sperând să găsească distracție, relaxare și lucruri interesante de explorat, în timp ce în jur de 1,000 de angajați încercau să le ofere toate condițiile necesare unei croaziere de lux. 

Experiențele pe care aveau să le trăiască pe vas, au rămas în memoria turiștilor pentru cu totul alte motive.  Ei bine, această navă numită Carnival Triumph, făcea o deplasare în Golful Mexic, pornind din Statele Unite, cu o escală în Cozumel, din Mexic, urmând apoi să se întoarcă în State, în orașul Galveston, din Texas. Problemele au început să apară în ziua a 4-a a croazierei. Nu știu ce planetă era poziționată greșit în horoscop când unul dintre motoarele generatoare de energie electrică ale navei a luat foc. 

Fumul negru care ieșea din navă nu prevestea nimic bun dar niciun pasager nu s-a așteptat la ce avea să se întâmple — motorul respectiv genera electricitate necesară iluminatului, aerului condiționat și chiar deplasării în sine a vasului. În plus, toaletele, care erau electrice, nu funcționau nici acestea. Acum că se arsese, a trebuit ca pasagerii să se adapteze situației de a fi blocați pe un vas de lux care însă nu dispunea de toalete adecvate — li s-a recomandat ca bărbații să-și facă numărul 1 peste bord iar femeile să-și facă nevoile în duș. 

Și aproape că s-au obișnuit cu ideea, dar rămânea totuși de rezolvat problema necesității biologice numărul 2. Potrivit zicalei românești, nevoia îl învață pe om, membrilor echipajului le-a venit ideea că pasagerii ar putea să-și facă numărul 2 într-o pungă pentru deșeuri. Zis și făcut. Nu erau condiții ideale de distracție, și de altfel pasagerilor nici nu le-a fost ușor să accepte această răsturnare de situație ca la OTV, dar ce poți face... sh!t happens! 

Ei bine, de aici lucrurile au degenerat rapid! S-a aflat că vasul nu va mai avea curent electric deoarece cablurile electrice se arseseră. Asta afecta nu doar confortul termic de pe vas ci și senzația de siguranță, în special noaptea. În plus, alimentele perisabile nu mai aveau nicio șansă de a rămâne comestibile în condițiile căldurii sufocante — căci în Februarie, temperaturile de 25 de grade sunt comune în Golful Mexic. 

Senzația de haos s-a amplificat când pasagerii au început să aducă saltelele de dormit pe punte. Iar impresia de experiment bizar a s-a accentuat atunci când pasagerii au început să formeze cozi pentru câte un sandwich amărât, pentru care se aștepta în rând, cam 2 ore, la fel ca pe vremea lui Ceaușescu. În scurt timp au ajuns să se lupte pentru acele sandwich-uri, să facă provizii pentru cei din tabăra proprie, fără să le pese de restul. Părea un fragment de coșmar, rodul imaginației unui autor pasionat de teme apocaliptic-distopice.   

Din păcate, lucrurile nu au funcționat conform planului — scurgerea de la duș s-a înfundat destul de repede, deci pe holurile vasului începuse să băltească urina iar pasagerii nu și-au prea făcut nevoile în pungă deoarece multora le părea o idee penibilă, deci, în final, mirosul pestilențial se simțea de la Casa Albă. Imaginea din toalete, era greu de reprodus — un fel de lasagna cu straturi de fecale și hârtie igienică în care intrai direct cu picioarele. Ți-ar fi greu să-ți imaginezi ceva mai absurd!

Conform Legii lui Murphy, dacă ceva are o șansă să meargă prost atunci va merge prost. Ei bine, membrilor echipajului le-a venit ideea să ofere băutură gratis tuturor celor de la bord — probabil drept consolare pentru situația oribilă în care se găseau și care, din păcate, a continuat și zilele următoare, începând într-o Duminică și luând sfârșit Vinerea următoare, deci 5 zile. What could go wrong? Băutura gratis le-a părut o idee genială dar după ce mai toată lumea a primit pe săturate, haosul s-a multiplicat în mod exponențial! 

Se spune că personalitatea se revelează în situații critice. Pasagerii au pierdut noțiunea timpului iar răbdarea le-a fost pusă la încercare având tot timpul sentimentul că trăiau sfârșitul lumii — deci s-au comportat ca atare... Mai rău era pentru cei care nu veniseră singuri pe vas, fiind însoțiți de minori de a căror sănătate și bună-stare erau responsabili, mai ales că nu puteau face nimic pentru a rezolva problemele fără de sfârșit, apărute pe vas și nici nu puteau să-i educe pe cei din jur. Una peste alta, ai putea avea impresia că ceva atât de penibil nu se poate întâmpla în SUA — și totuși s-a-ntâmplat!

(1) Imaginea Ship Cruise, de Zeynep Sune Emek, via Pexels

(2) Time, (acc. 18.10.2025), The true story behind Trainwreck: Poop Cruise, website: Time.com 

Continue reading

psihologie sociala