Avem optiunea sa tinem acest doliu pentru totdeauna, asa cum avem si optiunea sa ne imprietenim cu realitatea, sa o tratam cu respect si sa obtinem din partea ei tot ceea ce are de oferit - caci da, in ciuda faptului ca realitatea nu are mai nimic in comun cu asteptarile noastre, ea poate avea cate ceva de oferit.
Durerea este inevitabila. Suferinta este optionala. (Haruki Mirakami) Citatul transmite extrem de multa intelepciune pentru cei pregatiti sa o primeasca. Trebuie sa spun inca de la inceput faptul ca dictionarul explicativ al limbii romane nu face o diferenta intre durere si suferinta, in sensul ca nu sunt foarte bine delimitati cei doi termeni, fiind explicati ca si cand ar fi sinonimi. Autorul japonez al citatului pare a face insa o diferenta intre durere si suferinta. Cred ca aceasta distinctie, daca nu exista, ar trebui sa existe, chiar si in limba romana.
Durerea este termenul care desemneaza pe de o parte durerea fizica, care apare ca un rezultat al perturbarii echilibrului functional al organismului datorita unor factori externi sau interni, ori depasirea pragului de suportabilitate a simturilor (pragul maxim absolut). Dar durerea poate fi si emotionala, aparand ca rezultat al traumelor de natura psihologica, situatii care de regula se produc de fiecare data cand asteptarile noastre nu se potrivesc cu realitatea. Cand vorbim despre durere, fie aceasta fizica, fie psiho-emotionala, avem in vedere o situatie mai curand izolata in timp, si un aspect acut al acesteia.
Suferinta, poate, de asemenea sa fie fizica sau psihologica, dar implica mai curand un aspect cronic al situatiei respective. Cu alte cuvinte, putem sa luam in consideratie o boala fizica care se intinde pe o durata mai lunga de timp si care poate fi asociata cu durerea dar ii este supra-ordonata. Suferinta fizica este greu de controlat si necesita o atentie sporita a cadrelor medicale, o medicamentatie sau chiar o interventie chirurgicala. Pe de alta parte, avem suferinta emotionala, ce are in comun cu suferinta fizica aspectul cronic.
Durerea este, in felul ei, o binecuvantare, fiindca ne invata intotdeauna ceva despre limitele noastre, despre pericolele existente in natura si despre ce avem de facut pentru a le evita, mentinandu-ne astfel in conditii de siguranta. Daca nu am putea simti durerea, deci daca am "suferi" de analgezie sau insensibilitate congenitala la durere, ceilalti ar crede ca suntem retardati fiindca miscarile noastre nu ar dezvolta precizia necesara, ne-am tot lovi in toate tocurile de usa, am tot cadea, am fi plini de rani si vanatai, si nu am invata niciodata sa evitam focul sau electricitatea, fiindca nu am sti ca efectul lor este distructiv. Iata deci cat de valoroasa poate fi durerea si ce dar al evolutiei reprezinta aceasta!
Exista o categorie a suferintei psiho-emotionale care insa poate si ar trebui oprita. Este vorba despre acea suferinta ce apare ca rezultat al refuzului / neputintei de a accepta realitatea sau din refuzul / neputinta de a actiona pentru a schimba realitatea. Am scris "neputinta" fiindca, in unele cazuri oamenii chiar se arata incapabili sa adopte o atitudine diferita. Dar adoptarea unei atitudini noi nu este chiar ca munca lui Sisif, desi unii dintre noi se comporta ca si cand ar fi.
Inflexibilitatea pare a fi "darul" acestor persoane iar recompensa pentru inflexibilitatea lor este suferinta. Caci unii dintre oamenii nu doresc sa traiasca in orice conditii si sunt gata sa sacrifice orice pentru a demonstra lucrul acesta. Este o inflexibilitate legata de obisnuinte, obiceiuri, principii si credinte. In conditiile in care singura constanta din univers este schimbarea, astfel de persoane isi permit "luxul" de a fi inflexibile. Spune asta ceva despre faptul ca sunt obisnuite sa primeasca ceea ce vor? Sau e un protest legat de faptul ca au suportat deja mult prea multe? Ori sa fie un strigat de ajutor? Expresia lor preferata pare a fi "Dar de ce?".
Este ceea ce in termeni de specialitate demunim "ruminatie". Ruminatia nu incearca sa gaseasca solutii, nu este preocupata de asa ceva, ci incearca in schimb sa atraga atentia asupra suferintei produse, asupra traumei, si felului in care realitatea ne-a violat asteptarile. Nu se incearca depasirea momentului si pare ca doliul este un scop in sine, iar trauma este purtata zi de zi, ca si cand ar fi o medalie de merit. Poate va este greu sa intelegeti o astfel de suferinta, deci nu aveti "calificarea necesara", dar nu la fel de greu cum ii este acestei persoane sa inteleaga cum este sa nu se mai chinuie de una singura.
In paranteza fie spus, nu cred ca doliul este un scop in sine, cel putin nu in toate cazurile de acest fel. Ar fi un scop in sine daca persoana respectiva si-ar tine doliul ascuns. In psihologia adleriana avem o intrebare speciala ce are darul de a pune in evidenta adevaratele scopuri ale comportamentelor de acest fel. Aceasta intrebare este urmatoarea: "pe cine mai afecteaza comportamentul tau si in ce fel?". Astfel apar revelatiile...
Dar hei, nu este absolut niciun fel de problema. Nimeni nu ar trebui oprit din suferinta, cu forta. Viata este plina de compromisuri jenante iar visurile ni se ineaca intr-un ocean al nepasarii si relativismului gri. Avem optiunea sa tinem acest doliu pentru totdeauna, in semn de protest, sau ca strigat de ajutor, asa cum avem si optiunea sa ne imprietenim cu realitatea, sa o tratam cu respect si sa obtinem din partea ei tot ceea ce are de oferit - caci da, in ciuda faptului ca realitatea nu are mai nimic in comun cu asteptarile noastre, ea poate avea cate ceva de oferit. Daca nu o tratam cu respect, stiti cum se zice... "nemultumitului i se ia darul". Asadar... alegerea va apartine!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu