Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com

marți, 4 iulie 2017

Drama Absoluta - Ca la TV

Pierderea ne gaseste mai curand nepregatiti. Totusi, depasirea momentului se face in functie de cat de puternici suntem si in functie de varsta noastra emotionala. Cazul critic este acela al copilului ramas fara protectie, iar uneori copilul poate avea chiar si 30, 40 sau 50 de ani...




Un eveniment survenit in viata noastra este ca un eveniment care beneficiaza de o interpretare la un post de televiziune aservit politic. Daca ati avut curiozitatea, ati observat probabil ca daca presedintele Ionannis iese intr-o zi si face o conferinta de presa, cuvintele sale vor primi o interpretare diferita in functie de culoarea politica a televiziunii pe care o urmaresti.

Daca televiziunea este de culoare liberala, probabil ca veti auzi o interpretare de genul... "Presedintele Ionannis le-a dat o lectie celor din PSD". Daca insa televiziunea pe care o urmariti este de culoare socialista, veti auzi o interpretare de genul... "Presedintele Iohannis tocmai s-a facut de ras la conferinta de presa pe care a tinut-o la Cotroceni".

Le spun adesea clientilor mei ca tot la fel este si cu evenimentele care li se intampla lor. Ele primesc o interpretare de o anumita nuanta, ca si cand ar avea niste ochelari cu lentile colorate intr-o anumita culoare. Culoarea respectiva le influenteaza atat de mult interpretarile, iar apoi deciziile si comportamentul, incat, totul depinde de asta. Oare in ce culoare este colorata perceptia ta?

Cand vorbim despre culoarea acestor "lentile ale perceptiei", vorbim de fapt despre personalitate umana. Vorbim despre convingeri care se cer confirmate - caci personalitatea fiecaruia dintre noi are in centrul ei tocmai modul cum o persoana se vede pe sine in interactiune cu lumea din jur (Eul). Cu alte cuvinte vedem o oportunitate sau o amenitare fiindca inainte ca acest eveniment sa apara, noi am fost convinsi ca lumea este plina de oportunitati sau, dimpotriva, de amenintari, iar aceste convingeri TREBUIE sa isi gaseasca confirmarea.

In cazul pierderii unei persoane dragi, care nu este nicidecum un moment simplu, ori usor de parcurs, evenimentul beneficiaza de aceeasi interpretare personalizata. Nu spun ca cineva ar putea sa vada o oportunitate in asta (desi nu exclud cu totul aceasta varianta - vezi "vanatorii de mosteniri"), dar o perceptie colorata in nuante mai luminoase, va gasi totusi o interpretare care sa mentina drama la cote normale.

Exista insa si persoane care nu vor reusi sa integreze un astfel de eveniment, nu vor fi pregatite pentru asta, iar perceptia lor va transforma evenimentul intr-o drama fara sfarsit. Este cu atat mai greu sa ajuti astfel de persoane cu cat iti dai seama ca exista o confuzie intre valorizarea obiectului pierderii si propria incapacitate de a face fata, adica propria descurajare, precum si o confuzie intre ceea ce putem sau nu mai putem schimba.

Incurajarea este atat de importanta incat lipsa ei poate fi considerata principala cauza a comportamentelor deviante. Un copil cu un comportament deviant este un copil descurajat. Orice copil are nevoie de incurajare continua la fel cum o floare are nevoie de apa. El nu poate creste, nu se  poate dezvolta si nu poate dobandi sentimentul apartenentei fara incurajare. Rudolf Dreikurs

Citatul de mai sus se refera la copii si importanta incurajarii in viata acestora. Dar mi-ar placea sa il vedeti ca pe un citat care se refera la om, in general. Sufletul uman nu atinge niciodata un moment in care pur si simplu nu mai are nevoie de incurajare. Ar fi absurd sa se intample asta. Asta nu s-ar numi "maturizare". S-ar numi poate dezumanizare.

Si totusi, unii dintre noi au nevoie de ceva mai multa incurajare decat altii. Iar lipsa incurajarii continua sa aibe aceleasi efecte negative despre care vorbea Rudolf Dreikurs, indiferent care este "numarul" prin care definesti varsta ta biologica. Caci da, in afara de varsta biologica, mai exista si varsta emotionala. La unii varsta emotionala ar putea fi mai mare decat cea biologica. Dar se poate intampla si invers, si de fapt, se intampla adesea.




O varsta emotionala mica se observa in lipsa curajului. Iar concret in:

  • dificultatea de a ne asuma responsabilitati,
  • anxietatea neobisnuita in fata obstacolelor,
  • pasivitate in fata provocarilor
  • dependenta excesiva de suportul celor dragi
  • usurinta cu care suntem raniti de cuvintele altora,
  • teama de a deveni nepopulari, cand grupul greseste
  • inflexibilitatea asteptarilor noastre in fata realitatii
  • dificultatea de a ne recunoaste greselile
  • tendinta de a arunca vina asupra altora. 


Situatia ipotetica de a  pierde o  persoana draga, prin prisma varstei noastre emotionale, este perceputa ca o drama absoluta (copilul ramas fara protectie). Unul dintre parametrii fundamentali ai maturizarii este tocmai capacitatea de a-ti lua viata in propriile maini si de a te descurca pe cont propriu. Asta se simte in modul cum iti concepi existenta la nivel mental, dar si in actiunile propriu-zise de relativa detasare fata de toti acei factori care te mentin in situatia de "copil".

Aceasta capacitate de a-ti lua viata in propriile maini se bazeaza pe ceea ce numeam intr-un articol anterior a fi "resourceful" - adica a fi in contact cu propriile tale resurse, a simti ca dispui de asa ceva si a fi pregatit sa le pui in uz, oricand ar fi nevoie. In absenta unui astfel de "mindset" (sau cadru mental), este foarte usor sa faci din pierdere o "drama absoluta".

Pierderea in Terapie

In lucrul cu clientii mei care au pierdut pe cineva drag, pun accentul pe "mesajul" pe care acea persoana ni l-a transmis pe durata vietii sale, adica "acel ceva" care facea acea persoana sa fie unica si care se face simtit chiar inainte de momentul cand copilul poate vorbi, daca suntem dispusi sa ascultam / observam acest mesaj subtil.

Nu in ultimul rand, fac apel la constientizarea trasaturilor pozitive si a lectiilor pe care o persoana pierduta ni le-a lasat, dupa trecerea sa in nefiinta. De asemenea, intr-un astfel de moment, este relevanta si aprecierea modurilor in care acea persoana a contribuit la evolutia noastra prin exemplul pe care ni l-a lasat. Si proiectarea felului in care suntem dispusi sa aplicam aceste lectii in propria noastra viata.

Mai mult decat a facilita o permanentizare a suferintei, discutia despre relatiile cu cei pierduti ar trebui sa duca intr-o anumita directie: aceea a integrarii experientei de relatie a celui ramas cu cel pierdut intr-o perspectiva mai larga, a unui sir de relatii de acest fel pe care cel ramas le poate cultiva in continuare, avand drept punct de referinta modelul relatiei pierdute si valorile cultivate de aceasta relatie.

Relatia terapeutica, in viziunea mea cultiva increderea  persoanei in sine, in resursele sale personale dar si in resursele acestui univers care ne pune la dispozitie noi si noi oportunitati de inter-relationare si vine in intampinarea nevoilor noastre de comuniune si apartenenta. Atata vreme cat ne dam aceasta sansa, iar atitudinea noastra devine una curajoasa, de explorare a alternativelor disponibile, atunci si universul ramane deschis cu noi si noi oportunitati.








(1) Imaginea Who want to live forever?, de Ivan, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu