Ce esti dispus sa oferi in schimbul succesului? Da, vrei sa muncesti mai mult decat altii. Dar nu stii ca, intre paranteze, ti se mai cere ceva - sanatatea. In special atunci cand sansele tale de succes sunt limitate.
Vorbeam intr-un entry anterior despre ce se intampla cu cei care nu stiu sa piarda si evidentiam faptul ca o multime de probleme psiho-somatice, dependente de substante sau accidente de tot felul reprezinta modul de manifestare a dificultatii de a pierde, un domeniu in care "exceleaza" asa-zisele personalitati de tip A, care nu stiu sa piarda nici macar un meci de badminton jucat in vancata, pe o plaja insorita.
Am mai vorbit in trecut si despre un studiu care scotea in evidenta problemele cardiace ale femeilor tinere, care, de asemenea, platesc un pret piperat pentru dorinta lor de a invinge, de a-si depasi limitele, spre deosebire de femeile cu mai multa experienta, care, s-ar parea ca sunt mai relaxate in relatie cu evenimentele vietii. Si poate ati intalnit si voi, ca si mine, femei tinere care traiau cu pastile de inima in poseta datorita unui "incident problematic" din adolescenta.
O carte pe care am citit-o pe vremea cand descopeream lecturile de dezvoltare personala, si care se numeste "Am reusit!" s-ar parea ca m-a vindecat de tendinta aceasta disperata de a obtine totul, cat mai repede, indiferent cu ce costuri. Se promova acolo nu doar descoperirea si valorificarea resurselor personale ori planificarea atenta ci si o viziune mai relaxata asupra succesului. Autorul Guy Missoum era sustinatorul ideii ca succesul nu ar trebui obtinut cu pretul sanatatii si ca trebuie sa avem asteptari rezonabile de la noi insine.
Din pacate, intalnim multe persoane care nu prea isi inteleg limitele personale, mai bine spus, nu prea le iau in serios, si asta are consecinte destul de dramatice asupra stilului de viata, dar mai ales asupra starii de sanatate fizica si psihica. A nu-ti lua in serios limitele personale este aproape ca atunci cand sari de pe bloc sperand ca iti vor creste aripi pana ajungi in contact cu solul.
Un ciclu de studii in domeniul performantei si succesului scoate in evidenta faptul ca, pe langa cei care nu stiu sa piarda, se afla, intr-o conditie cam la fel de dramatica, si cei care, tot pentru ca nu stiu sa piarda si nu stiu sa-si aprecieze limitele, incearca sa se depaseasca pe sine, in ciuda faptului ca sansele de a reusi sunt mici. Daca ai o sansa mica de a reusi, dar ai o atitudine "buna", s-ar parea ca poti sa reusesti totusi. Intrebarea este cu ce pret?
Ei bine, este vorba de sanatatea noastra fizica si emotionala. S-a vorbit in multe randuri despre problemele celor care sunt dedicati succesului cu orice pret si despre dificultatea lor de a concepe o viata "mediocra". Ei isi pot lua 3-4 joburi sacrificandu-si astfel ani din viata, pentru ca apoi sa investeasca aproape tot ce au castigat in medicamente si tratamente costisitoare. In cel mai bun caz, cauta oameni ca mine si invata sa isi gestioneze stresul, ajuns la proprotii colosale.
Se mira cand afla ca de fapt stresul vine din ei insisi, nu din exterior, din modul lor de a interpreta lucrurile si din convingerile exagerate care ii pun in miscare. Cum sa se relaxeze si cum sa se bucure de viata un om care considera ca fara bani este nimeni si ca acesti bani ar trebui facuti zi si noapte? Sau cum sa isi dea ragaz o persoana care crede ca odraslele sale o vor uri pentru ca nu le-a oferit "tot ce e mai bun"?
Nu cred ca este intamplator faptul ca multe femei tinere au probleme cardiace. Societatea are asteptari exagerate din partea lor si ele par a trai cu obesia performantei si a reusitei personale. Multora dintre ele le-ar fi greu sa conceapa faptul ca o femeie care a avut un loc de munca normal si a crescut un copil frumos este un succes si merita tot respectul nostru. Pare ca societatea cere mult mai mult din partea lor...
Pare ca societatea cere foarte mult din partea fiecaruia dintre noi. Simtim presiunea zi de zi fiindca ne comparam cu oamenii care au acces la lucrurile "fine" ale societatii de consum. Ne-ar fi greu sa acceptam ca in aceasta societate in care fiecare este "liber", in masura in care se exploateaza pe sine insusi suficient de mult, este loc chiar si pentru sanatate psihica, echilibru si intelegere.
Probabil ca stiti faptul ca persoana cu renumele de a fi fost cel mai bogat om din lume John D. Rockefeller nu a fost bogat in copilarie, dimpotriva, el se inscrie cu brio in categoria celor care au reusit in ciuda sanselor modeste de reusita. Mai putini stiu insa faptul ca miliardarul care a intemeiat prestigioasa firma Standard Oil a avut probleme mari de sanatate, confirmand asadar teoria care sustine ca cei ce reusesc in ciuda sanselor modeste, prezinta riscul sa dezvolte boli cu originea in stresul psihic.
Cum sa te suporti pe tine insuti cand stii ca altii au mai mult succes, mai multi bani, sunt mai tineri, mai frumosi, mai in centrul atentiei? Cum sa iti oferi tot felul de scuze? Nu suntem egali si de aceea, trebuie sa muncim mai mult decat cei care au primit totul pe tava... Cum sa-ti tolerezi momentele de odihna cand stii ca ai o sansa din 10 de a fi la fel de puternic precum cei puternici?
Poate ca regimul muncii este ca o casnicie - un compromis, rezultatul unei negocieri de care, poate ca nici macar nu suntem constienti. Depinde de fiecare dintre noi pretul pe care suntem dispusi sa il platim pentru acest compromis. Si, din pacate, asa cum nu suntem pe deplin constienti ca am facut aceasta negociere cu destinul nostru, nu suntem constienti nici de costul ridicat al succesului.
(1) Imaginea Cross of Sacrifice, de Oli4.D, via Flikr, sub licenta
CC BY-NC-ND 2.0
(2) New York Times, (acc. Apr. 05, 2017), Why succeeding against the odds makes you sick, website: New York Times
(3) History, (acc. Apr. 05, 2017), Rockefeller's Standard Oil, website: History
(4) Missoum, G., (2003), Am Reusit!, editura Polirom, Iasi
(2) New York Times, (acc. Apr. 05, 2017), Why succeeding against the odds makes you sick, website: New York Times
(3) History, (acc. Apr. 05, 2017), Rockefeller's Standard Oil, website: History
(4) Missoum, G., (2003), Am Reusit!, editura Polirom, Iasi
Pana la urma...suntem cum ne vad/percep ceilalti sau cum ne simtim? Am realizat ca toate framantarile mele de acum ani, cand am pierdut o sansa "importanta" in cariera mi-au facut doar rau. Problema nu era ca altii credeau una sau alta, neintemeiat, ci faptul ca eu nu concepeam ca poti sa fii fericita ca femeie si altfel decat avand o cariera strict ascendenta...totul depinde insa de prioritizare! Anii au trecut si, sincer, in afara de mai multi bani...constat ca nu am pierdut nimic si o pot lua de la capat mai frumos, pe masura ce copilul creste si devine tot mai independent! Pentru mine a fost important sa fiu alaturi de el in cei 7 ani de pana acum, mai ales ca nu aveam pe cineva foarte apropiat (fizic) care sa se poata ocupa de copil in locul meu. Nu am ales constient, fiindca nu concepeam termenul "casnica" pentru mine (dupa facultate si master, adica nu am crescut o clipa cu gandul la stat acasa, renuntand chiar si numai temporar la a vrea mai mult...inclusiv material), insa acum ma bucur ca lucrurile au iesit asa (imi raman 30 de ani pentru cariera in fata, timp destul sa fac ce imi place, dar primii ani alaturi de copilului meu nu i-as fi putut retrai mai tarziu). Desi mai exista momente in care ma intreb cat de departe as fi putut ajunge in anii de pana acum, revin repede cu picioarele pe pamant. :)
RăspundețiȘtergereInteresanta marturisirea ta... Dar eu am ramas 'intepenit' in intrebarea de la inceput: 'suntem cum ne percep ceilalti sau suntem asa cum ne simtim noi?' Daca ar fi sa risc un raspuns la aceasta profunda intrebare, as spune ca eu cred intr-un adevar supra-ordonat noua - cel al comunitatii din care facem parte.
RăspundețiȘtergereDar nu as vrea sa crezi ca un membru izolat al comunitatii poate sa te defineasca mai bine decat te definesti tu insati. Adevarul supraordonat despre care iti vorbesc transcende viziunile subiective ale celor din jur. Adevarul comunitatii este similar adevarului comunitatilor subordonate noua si comunitatilor supra-ordonate noua.
Incearca sa-ti imaginezi care este sensul vietii unei celule. Se pare ca ne este mult mai usor sa ne dam seama care este sensul existentei altor entitati decat sa ne dam seama care este sensul propriei noastre existente.
Sensul existentei unei celule este acela de a sluji tesutului din care face parte, nu-i asa? Cand celula nu mai face acest lucru, intregul incearca sa se debaraseze de celula respectiva (vezi celulele canceroase, de care incercam sa scapam).
Revenind la intrebare ta: 'suntem cum ne simtim sau suntem cum ne percep ceilalti', as zice ca s-ar putea sa nu fim nici cum ne simtim si nici cum ne percep ceilalti. Suntem cum ne percepe universul - in masura in care servim intregului din care facem parte si contribuim la existenta acestuia, fara a perturba procesele si functiile sale, suntem vrednici de respect.
Iar felul in care ne simtim noi este dependent de feed-backul extern, dupa cum probabil ai observat. Daca o persoana luata izolat ne respinge, poate ca nu este o tragedie. Dar daca ne respinge intreaga comunitate, ne acuza, ne condamna, etc, se cam ingroasa gluma. Complicat?
Tin sa precizez ca aceasta este o viziune 'holista' asupra lucrurilor si este imprumutata de la Alfred Adler, in psihologia (si filosofia) caruia m-am format. Ce parere ai despre ea? :)
Lucrurile stau in felul urmator pentru mine: "organismul"(a se citi comunitatea) o fi stiind in mod normal care "celula" (persoana) este sanatoasa si care nu, dar cat de constient este de posibilitatea existentei bolii autoimune, care il face incapabil sa deosebeasca in mod cert celulele bune de cele rele si il face sa le distruga...nediferentiat? Boala asta exista la nivel fizic si al perceptiei umane, mai cu seama ca toate aceste comunitati au formatori de opinie, nu toti membrii grupului au acelasi aport din punct de vedere al capacitatii de a rationa. Revenind la situatia mea, poate stii vreunul dintre cei care mi-au judecat alegerea fara sa cunoasca toate datele problemei...ce va urma, cand nici macar eu nu stiu? Poate fi sigur ca stie scopul pentru care am fost eu pusa in imposibilitatea de a gasi un job decent (adica program de zi, nu schimburi) in toti acesti ani? Poate asta va schimba intreaga viata si mentalitate a copilului meu care nu a fost lasat in grija bunicilor, de multe ori dornici de liniste si cu mai putina rabdare decat parintii (o posibilitate). Cu ce drept judeca o comunitate o alegere individuala, care nu o afecteaza nicicum? Mereu am pus o limita sanatoasa intre bunul simt (a nu deranja pe cat este omeneste posibil si a nu-ti impune parerile asupra celorlalti) si imixtiunea "comunitatii extinse", careia nici macar nu-i pasa daca mori sau traiesti, in treburile extrem de personale (si nu ma refer aici la numarul de becuri de pe scara, acolo problema este comuna, deci si decizia se cere luata in acelasi mod). :) Comunitatea nu te respinge daca impui limite rezonabile (iti respect intimitatea, iar tu pe a mea), iar sansele sa te faci remarcat de formatorii de opinie (leaderi) sunt chiar mai mari (ma refer la cazurile de oameni integri), dar ti se urca in cap daca ii permiti. Nu am citit Adler, sper sa-mi spui tu de viziunea cui ma apropii. :D
ȘtergereDoar tu ai scris articolul cu broscuta, nu? Eu vreau sa fiu broscuta care "nu aude" descurajarile/criticile celorlalti, mi-a mai spus cineva acum ani ca se mira ca nu am ajuns o ratata, provenind dintr-o familie destramata. Il priveam si nu stiam daca sa rad sau sa plang. Acum... :)
ȘtergerePentru unii, a te detasa de influentele celor din jur ar putea fi considerata o calitate de mare pret. Ideea este sa nu uiti ca, orice ai face, are un impact asupra celor din jur, iar daca ei nu inteleg ceea ce faci si deciziile pe care le iei, atunci sa ramana limpede in mintea ta ca drumul tau nu poate fi despartit de drumul comunitatii.
RăspundețiȘtergereImagineaza-ti un tip care nu doreste sa aibe prea mult contact cu oamenii din jur. Ai spune ca este lipsit de spirit comunitar. Dar atata vreme cat acest tip produce ceva (usi, furculite, programe PC, filamente pentru bec, etc) care este de folos comunitatii, prin urmare "nu da in cap" nimanui ca sa traiasca, ei bine o astfel de persoana poate da dovada de mai mult spirit comunitar decat orice dependent de relatii, de care nu mai scapi si care nu ajuta cu nimic pe cei din jur. :) Cam asa vad eu lucrurile.
Foarte bine punctat! :)
Ștergere