#MeToo: Poti vindeca o rana zgandarind-o? Refuz sa cred ca foloseste la ceva sa iti transformi viata intr-un circ, unde resentimentele sunt cultivate sistematic, in speranta ca, asta va ajunge sa "vindece rani".
o o o
Tocmai am intalnit un articol pe unul dintre siturile pe care le iau drept reper in ce priveste propria mea activitate publicistica si am simtit ca nu pot sa las lucrurile cum le-a pus autoarea. Este vorba despre un articol plin de amaraciune mileniala, i-as spune eu, care sustine, in esenta, exact ceea ce sugereaza titlul: a nu fi furios pe cei care te-au abuzat in copilarie, nu este o calitate ci un viciu. Cu alte cuvinte, s-a dat liber la furie.
Iata insa articolul respectiv, intr-o traducere aproximativa:
Mama mamei mele a fost abuziva. Parintii tatalui meu au fost ambii abuzivi. Dar nici mama si nici tata nu au fost furiosi pe parintii lor abuzivi. Ei sunt putin tristi, putin raniti, dar nu furiosi! Ar fi gresit si nu ar fi dragut. Ei isi iubesc parintii distanti, reci, neglijenti si abuzivi, asa cum au fost ei. Asa ca abuzurile continua. Toti bunicii mei si-au abuzat copiii, intr-o forma sau alta. Acei copii, care sunt acum ei insisi bunici, nu si-au permis niciodata sa fie furiosi in legatura cu abuzurile suferite. Niciodata nu au recunoscut acele abuzuri. Au fost prea virtuosi pentru asta. Nu ca nu ar fi fost furiosi. Au fost! Dar au refuzat sa identifice si sa se focalizeze pe cauza furiei lor.
S-au concentrat in schimb pe copiii lor. Familiile galeze de fermieri din anii '40 si '50 au fost mari, exploatate, adesea o femeie gravida avea prea mult de lucru pentru a mai avea timp de relatie cu copiii lor. Tatal meu avea o singura sansa de a se apropia de mama sa - atunci cand il imbaia. Era oportunitatea ei de a-l freca atat de tare incat ii dadea sangele uneori. Dar tata nu a fost furios. A fost doar trist. Esuind in a invata despre caldura umana, afectiune sau abilitati de relationare, tata a fost incapabil sa ofere sotiei sale si copiilor acea acceptare cu toata inima dupa care noi tanjeam. Critica si ciorovaiala reprezentau normalitatea lui. Fii lui care tanjeau dupa aprobarea paterna, au fost raniti si au devenit ei insisi niste barbati furiosi.
Nici mama nu este furioasa pe bunica. Oh, nu! O iubeste. A ales sa se alieze cu mama ei, permitandu-i sa imi abuzeze familia si pe mine, in acelasi mod. Dar mama nu este furioasa! Asta ar fi gresit, spune ea! Ea isi iubeste mama care i-a facut numai bine, dupa cum crede ea. Tata nu este furios pe tatal lui. Este ranit si indurerat dar nu furios. El nu este furios pe tatal care astepta din partea lui o perfectiune supra-omeneasca dar nu oferea niciodata aprobare, indiferent cat de bine se descurca tata si indiferent cat de nemilos era tata cu el insusi doar pentru a obtine aprobarea si atentia tatalui sau. El este ranit si indurerat dar nu furios. Cumva, durerea lui s-a strecurat in crizele sale de furie care i-au lasat pe fii sai atat de inspaimantati incat s-au confruntat cu udatul patului pana aproape de adolescenta.
Parintii mei au fost ocupati incercand sa fie "draguti" incat nu au devenit tocmai draguti. Ati auzit probabil vorba straveche care spune ca "trebuie sa indreptam furia acolo unde ii este locul". Dar de asemenea, noi trebuie sa ii dam furiei ceea ce ii datoram. Daca nu o facem, vom gasi oricum o supapa nepotrivita. Ar putea sa fie manifestata impotriva generatiei urmatoare sau indreptata impotriva partenerului. Sau vom indrepta furia spre interior, impotriva propriei persoane sub forma de depresie. Nu, a nu fi furios impotriva unui abuzator nu este o virtute. As sustine ca este un viciu, in realitate. Sursa: Psychcentral
Dupa cum observati, este multa drama in cele cateva randuri ale autoarei, care nu este specializata in domeniul psihoterapiei, din cate inteleg. Recunosc ca, pentru cateva momente, m-am gandit daca nu cumva are dreptate. Raspunsul gasit este "da si nu". Are dreptate cand spune ca multe dintre elementele stilurilor parentale se imprumuta si se transmit de la o generatie la alta, mai ales ca oamenii nici macar nu constientizeaza ca fac asta si nici macar nu au auzit despre termenul de "parenting" sau stil parental, desi suntem in 2019.
Totusi, refuz sa cred ca foloseste la ceva sa iti transformi viata intr-un circ de acest fel, in care resentimentele si furia sunt cultivate sistematic, in speranta ca, cine stie, vor ajunge vreodata sa vindece anumite rani si sa faca mult doritul "shift" de la valorile trecutului la valorile prezentului si ale viitorului, de la parentingul autoritarist, mereu aflat in umbra indatoririlor de serviciu, la parentigul "super-star", care devine cea mai importanta componenta a valorilor familiale.
In primul rand ca nu cumpar ideea ca poti vindeca o rana, "zgandarind-o". Poti face mult spectacol in felul acesta, in caz ca asta cauti, dar ranile se vindeca altfel. Vorbeam intr-un entry anterior despre psihoterapeutul american Kirk Honda, care dadea de inteles cum a reusit sa evite sa transforme un incident cu potential traumatic intr-o trauma psihica propriu-zisa. El a ales sa creada ca persoana care il lovise pe strada fara vreun motiv, de fapt suferea si avea nevoie de ajutor.
Altfel spus, s-a comportat ca un "urias bland" - ca un om care are atat de multe / mari resurse interioare incat isi permite chiar si sa incaseze un pumn pe strada, fara a se lasa influentat de asta. Cred ca putem face asta cu totii atunci cand ne gandim la generatiile anterioare care nici macar nu stiau ca exista termenul de "parenting" sau "stil parental".
Au fost generatii incercate iar acum sunt niste batranei de treaba care isi vad de suferintele lor. Iar noi am fi niste remarcabili tulburati si niste acrituri fara pereche daca le-am face scene si am pune pe seama lor toate neimplinirile noastre. Stiu, este la moda sa faci de rusine pe oricine s-a uitat urat la tine (#metoo) dar, in afara de spectacol mediatic nu va asteptati ca asta sa tina loc de eforturi de crestere personala.
Daca va preocupa totusi dezvoltarea personala incepeti prin a va asuma responsabilitatea pentru ceea ce nu a iesit bine. De asemenea, invatati din greselile trecutului pentru a nu le mai repeta. Scopul este mult mai important decat cauza. Pentru a deprinde noi moduri de a face educatie, lecturati carti despre parenting, cautati informatia pretioasa de care aveti nevoie si, nu in ultimul rand, invatati sa va gestionati frustrarile!
(1) Imaginea Wounded de Michelle Robinson, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
(2) Psych Central, (acc. 18.03.2019), Not being angry at abusive..., website: Psych Central
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu