Genul Programului: Drama

#MeToo: Poti vindeca o rana zgandarind-o? Refuz sa cred ca foloseste la ceva sa iti transformi viata intr-un circ, unde resentimentele sunt cultivate sistematic, in speranta ca, asta va ajunge sa "vindece rani".

o o o

Tocmai am intalnit un articol pe unul dintre siturile pe care le iau drept reper in ce priveste propria mea activitate publicistica si am simtit ca nu pot sa las lucrurile cum le-a pus autoarea. Este vorba despre un articol plin de amaraciune mileniala, i-as spune eu, care sustine, in esenta, exact ceea ce sugereaza titlul: a nu fi furios pe cei care te-au abuzat in copilarie, nu este o calitate ci un viciu. Cu alte cuvinte, s-a dat liber la furie.

Iata insa articolul respectiv, intr-o traducere aproximativa:

Mama mamei mele a fost abuziva. Parintii tatalui meu au fost ambii abuzivi. Dar nici mama si nici tata nu au fost furiosi pe parintii lor abuzivi. Ei sunt putin tristi, putin raniti, dar nu furiosi! Ar fi gresit si nu ar fi dragut. Ei isi iubesc parintii distanti, reci, neglijenti si abuzivi, asa cum au fost ei. Asa ca abuzurile continua. Toti bunicii mei si-au abuzat copiii, intr-o forma sau alta. Acei copii, care sunt acum ei insisi bunici, nu si-au permis niciodata sa fie furiosi in legatura cu abuzurile suferite. Niciodata nu au recunoscut acele abuzuri. Au fost prea virtuosi pentru asta. Nu ca nu ar fi fost furiosi. Au fost! Dar au refuzat sa identifice si sa se focalizeze pe cauza furiei lor.

S-au concentrat in schimb pe copiii lor. Familiile galeze de fermieri din anii '40 si '50 au fost mari, exploatate, adesea o femeie gravida avea prea mult de lucru pentru a mai avea timp de relatie cu copiii lor. Tatal meu avea o singura sansa de a se apropia de mama sa - atunci cand il imbaia. Era oportunitatea ei de a-l freca atat de tare incat ii dadea sangele uneori. Dar tata nu a fost furios. A fost doar trist. Esuind in a invata despre caldura umana, afectiune sau abilitati de relationare, tata a fost incapabil sa ofere sotiei sale si copiilor acea acceptare cu toata inima dupa care noi tanjeam. Critica si ciorovaiala reprezentau normalitatea lui. Fii lui care tanjeau dupa aprobarea paterna, au fost raniti si au devenit ei insisi niste barbati furiosi.

Nici mama nu este furioasa pe bunica. Oh, nu! O iubeste. A ales sa se alieze cu mama ei, permitandu-i sa imi abuzeze familia si pe mine, in acelasi mod. Dar mama nu este furioasa! Asta ar fi gresit, spune ea! Ea isi iubeste mama care i-a facut numai bine, dupa cum crede ea. Tata nu este furios pe tatal lui. Este ranit si indurerat dar nu furios. El nu este furios pe tatal care astepta din partea lui o perfectiune supra-omeneasca dar nu oferea niciodata aprobare, indiferent cat de bine se descurca tata si indiferent cat de nemilos era tata cu el insusi doar pentru a obtine aprobarea si atentia tatalui sau. El este ranit si indurerat dar nu furios. Cumva, durerea lui s-a strecurat in crizele sale de furie care i-au lasat pe fii sai atat de inspaimantati incat s-au confruntat cu udatul patului pana aproape de adolescenta.

Parintii mei au fost ocupati incercand sa fie "draguti" incat nu au devenit tocmai draguti. Ati auzit probabil vorba straveche care spune ca "trebuie sa indreptam furia acolo unde ii este locul". Dar de asemenea, noi trebuie sa ii dam furiei ceea ce ii datoram. Daca nu o facem, vom gasi oricum o supapa nepotrivita. Ar putea sa fie manifestata impotriva generatiei urmatoare sau indreptata impotriva partenerului. Sau vom indrepta furia spre interior, impotriva propriei persoane sub forma de depresie. Nu, a nu fi furios impotriva unui abuzator nu este o virtute. As sustine ca este un viciu, in realitate. Sursa: Psychcentral

Dupa cum observati, este multa drama in cele cateva randuri ale autoarei, care nu este specializata in domeniul psihoterapiei, din cate inteleg. Recunosc ca, pentru cateva momente, m-am gandit daca nu cumva are dreptate. Raspunsul gasit este "da si nu". Are dreptate cand spune ca multe dintre elementele stilurilor parentale se imprumuta si se transmit de la o generatie la alta, mai ales ca oamenii nici macar nu constientizeaza ca fac asta si nici macar nu au auzit despre termenul de "parenting" sau stil parental, desi suntem in 2019.

Totusi, refuz sa cred ca foloseste la ceva sa iti transformi viata intr-un circ de acest fel, in care resentimentele si furia sunt cultivate sistematic, in speranta ca, cine stie, vor ajunge vreodata sa vindece anumite rani si sa faca mult doritul "shift" de la valorile trecutului la valorile prezentului si ale viitorului, de la parentingul autoritarist, mereu aflat in umbra indatoririlor de serviciu, la parentigul "super-star", care devine cea mai importanta componenta a valorilor familiale.

In primul rand ca nu cumpar ideea ca poti vindeca o rana, "zgandarind-o". Poti face mult spectacol in felul acesta, in caz ca asta cauti, dar ranile se vindeca altfel. Vorbeam intr-un entry anterior despre psihoterapeutul american Kirk Honda, care dadea de inteles cum a reusit sa evite sa transforme un incident cu potential traumatic intr-o trauma psihica propriu-zisa. El a ales sa creada ca persoana care il lovise pe strada fara vreun motiv, de fapt suferea si avea nevoie de ajutor.

Altfel spus, s-a comportat ca un "urias bland" - ca un om care are atat de multe  / mari resurse interioare incat isi permite chiar si sa incaseze un pumn pe strada, fara a se lasa influentat de asta.  Cred ca putem face asta cu totii atunci cand ne gandim la generatiile anterioare care nici macar nu stiau ca exista termenul de "parenting" sau "stil parental".

Au fost generatii incercate iar acum sunt niste batranei de treaba care isi vad de suferintele lor. Iar noi am fi niste remarcabili tulburati si niste acrituri fara pereche daca le-am face scene si am pune pe seama lor toate neimplinirile noastre. Stiu, este la moda sa faci de rusine pe oricine s-a uitat urat la tine (#metoo) dar, in afara de spectacol mediatic nu va asteptati ca asta sa tina loc de eforturi de crestere personala.

Daca va preocupa totusi dezvoltarea personala incepeti prin a va asuma responsabilitatea pentru ceea ce nu a iesit bine. De asemenea, invatati din greselile trecutului pentru a nu le mai repeta. Scopul este mult mai important decat cauza. Pentru a deprinde noi moduri de a face educatie, lecturati carti despre parenting, cautati informatia pretioasa de care aveti nevoie si, nu in ultimul rand, invatati sa va gestionati frustrarile!

(1) Imaginea Wounded de Michelle Robinson, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Psych Central, (acc. 18.03.2019), Not being angry at abusive..., website: Psych Central

Continue reading

parenting

Kitul de Urgenta

A fi parinte - o nedumerire fara sfarsit. Strategiile parentale bazate pe minimul efort pot crea impresia ca sunt eficiente pe termen scurt. Dar vine adolescenta, ca un turnesol al personalitatii si lucrurile se complica. Ce puteti face pana atunci? 

o o o

Misiunea de parinte a implicat intotdeauna curaj, responsabilitate, intelepciune si cunoasterea unor lucruri despre nevoile si particularitatile de varsta ale copiilor. Dar a fi parinte in ziua de azi ridica multe alte semne de intrebare. Traim intr-o vreme in care este descurajata abuzarea fizica a copiilor (bataia sau "altoirea") care, la drept vorbind, era un element de referinta in cadrul educatiei. Confuzia si nedumerirea parintilor este cu atat mai mare cu cat nimeni nu le ofera o alternativa la educatia traditionala, de tip autoritarist.

De altfel, o alternativa la fel de "practica" si "eficienta" nu doar ca este greu de gasit dar nici macar nu exista. Educatia prin bataie iti oferea un instrument infailibil, de educare a copiilor, intr-o lume in care nu prea avea nimeni timp pentru mofturile copiilor. Am putea spune ca educatia dictatoriala si autoritarista era ideala pentru momentul despre care vorbim. Dar lumea a evoluat, oamenii au ajuns sa descopere efectele nefaste ale abuzurilor fizice si s-a ajuns la concluzia ca avem nevoie de solutii educationale mai in acord cu vremurile pe care le traim.

Nimic de spus, mai exista si azi oameni care cred in bataie, dintre care pe unii ii cunosc personal, mai ales ca bataia "face minuni", cel putin pe termen scurt: transforma un copil care te agaseaza la nesfarsit intr-un copil care se joaca ca un ingeras si nu mai are nevoie de nimic: nici de atentie, nici de jucarii noi, de nimic. Ati putea avea surpriza peste cativa ani sa descoperiti ca acest copil are probleme de anxietate sau chiar este urmarit de trairi intunecate si disperare, incercand din rasputeri sa evite sarcinile vietii: munca, casatoria, prietenia.

Fiul sau fiica voastra are dreptul la respect, la fel de bine cum si voi, in calitate de parinti, aveti dreptul la respect. Unul dintre principiile pe care psihologia adleriana incearca sa le promoveze in parenting este egalitatea, indepartarea raporturilor de tip ierarhizat. Cand acordam copilului statutul de egal al  nostru, ii recunoastem dreptul la integritate fizica si emotionala, dreptul de a participa la procesul decizional, chiar si daca, adesea, aceasta este doar o aparenta pe care o datoram copilului, pentru a-i proteja stima de sine.

Cele doua stiluri parentale condamnate de parentingul modern sunt rasfatul (educatia permisiva) si autoritarismul (educatia dictatoriala). Marea problema cu acestea este faptul ca ele exclud respectul si desfiinteaza relatiile dintre parinti si copii.

• Prin rasfat, parintele il scuteste pe copil de responsabilitati si face majoritatea lucrurilor in locul lui, doar pentru ca le va face mai repede si mai bine. Rasfatul priveaza copilul de respect prin faptul ca il mentine intr-o stare de subdezvoltare sociala si a personalitatii. In urma rasfatului copilul va considera ca ceilalti exista pentru a-i face viata usoara lui. Cand parintii incep sa simta ca ceva este gresit in personalitatea copilului rasfatat, poate fi prea tarziu, in special daca copilul este deja adolescent.

• Prin autoritarism, parintele il forteaza pe copil sa isi asume responsabilitati pentru care nici macar nu este pregatit, fara a-l incuraja si fara a-i oferi suportul si relatia de care este nevoie pentru dezvoltarea normala a personalitatii. Cand copilul devine adolescent si capata puteri noi, parintele poate sa descopere faptul ca a crescut un salbatic razvratit care il dispretuieste, sau, dimpotriva, poate sa descopere ca acest copil are nevoie de un dictator insensibil si decis sa ii ignore toate drepturile.

Bun, si atunci ce punem in loc? Cele doua extreme sunt la fel de nocive si vor desfiinta relatiile dintre parinte si copil, incet dar sigur. Daca va dorinti sa pastrati relatia cu copilul aveti nevoie sa intelegeti importanta respectului pe care il datorati copilului si pe care copilul vi-l datoreaza. Cand faceti lucruri pe care ar putea si ar trebui sa le faca copilul, nu dati dovada de respect sau iubire fata de copil. Metaforic vorbind, este mai multa iubire in a-l invata pe copil sa pescuiasca decat in a-i oferi un peste, in fiecare zi.

In educatia de tip autoritarist, comunicarea este unilaterala (vorbeste doar parintele), iar deciziile sunt luate in mod exclusiv de catre parinte. Si stiti povestea... daca un copil deschide gura, parintele are "misiunea" de a i-o inchide. Lipsa de respect si abuzul sunt poate mai evidente in educatia de tip autoritarist dar rasfatul este cel putin la fel de nociv si lipsit de respect. Stiinta parentingului modern promoveaza asadar RELATIA si da, recomanda efortul educativ, caracteristice educatiei de tip democratic.

Este poate mai usor sa faceti lucruri in locul copilului in loc sa il convingeti sa le faca el si este infinitiv mai usor sa fortati un copil sa faca lucruri, chiar si daca nu este pregatit din punct de vedere functional sau emotional pentru acestea. Pe termen lung insa, aceste masuri educative se dovedesc a fi un dezastru. Principiul central al parentingului modern este incurajarea pentru viata. Am formulat un kit de urgenta in trei pasi, pe care il recomand parintilor care se confrunta cu provocari de acest tip. Cei trei pasi sunt urmatorii:

• Intelegerea empatica: "Inteleg ca ti-e greu si sunt alaturi de tine."

• Increderea: "Dar stiu ca tu ai tot ce iti trebuie pentru a face asta."

• Incurajarea fara presiune: "Vrei sa incerci acum sau putin mai tarziu?"

Imi amintesc de o carte scrisa de medicul american Ben Carson, numita Gandeste Cutezator. Primul medic care a reusit sa separe prin operatie pe creier doi gemeni siamezi, vorbeste despre o copilarie dura, in care el si fratele sau au fost crescuti de o mama singura, care avea mai multe joburi ce ii ocupau toata ziua. Sonya Carson obisnuia sa le spuna micutului Ben si fratelui sau: "Daca cineva poate sa faca asta, atunci voi puteti sa o faceti mai bine!". Daca urmarim biografia lui Carson, cred ca aceasta incurajare, venita din partea unei mame care nici macar nu stia sa citeasca, si-a dovedit eficienta,

(1) Imaginea When you need help, I will find you, de Trish, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Carson, B., (), Gandeste Cutezator, editura Viata si Sanatate, Bucuresti

(3) WALTON, F.,X., (2012), Cum sa Castigam de Partea Noastra, Copii si Adolescenti, editura IPPA, Bucuresti

(4) ADLER, A., (2010), Psihologia Scolarului Greu Educabil, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti

Continue reading

resurse

Demonstreaza ca nu esti robot!

Mi-am dorit de multa vreme sa scriu un articol cu numele acesta, iar acum, in mijlocul crizei politice din PSD, mi se pare ca este un moment potrivit pentru a trata problema unui plan de guvernare care a devenit (mult) mai important decat cei care il aplica.

Dictatura - ne temem de ea dar, intr-un ungher al sufletului, ne si place. Intr-un regim totalitar, initiativele personale sunt limitate si descurajate, iar toata viata sociala se umple parca cu personalitatea mirobolanta a liderului suprem, singurul care are toate adevarurile, are si dreptul sa vorbeasca, sa gandeasca, sa isi asume responsabilitati si sa indrume.

De ce ne place dictatura? Tocmai pentru ca intr-un regim totalitar nu trebuie sa risti nimic, nu ai nevoie sa stralucesti sau sa te impui, iar eforturile sunt doar cele pe care ti le solicita liderul si, fireste, planul sau de principii, valori si obiective. Poate fi placut sa ramai in umbra cuiva si sa primesti din partea acelei persoane... totul. Totul, adica mijloacele, de regula modeste ale existentei, si planul sau de viata, in general.

Se vorbeste in ultima vreme despre dictatura din PSD si despre abuzul de putere. Nu am pretentia ca stiu despre ce este aceasta criza politica - ar putea sa nu aiba absolut nicio legatura cu ceea ce stim noi despre asta, dar este totusi o situatie ipotetica interesanta, pe care am putea sa o intalnim adesea in viata de zi cu zi - Ce se intampla atunci cand "toata puterea se concentreaza in bratele unui singur om"?

Inainte de a incerca sa dau un raspuns la aceasta intrebare, am sa va prezint cele cateva stiluri de leadership despre care vorbea psihologul social Kurt Lewin si care se suprapun pe stilurile abordate de profesori in carul mediului scolar, dar si pe stilurile abordate de  parinti in activitatea lor de parenting.

• Laissez faire - Reprezinta un stil de leadership in care membrii grupului primesc foarte multa libertate in ce priveste modul in care lucreaza si ritmul de lucru. Controlul asupra proceselor si asupra oamenilor din subordine este cat se poate de limitat. Se apreciaza ca un astfel de stil de leadership ar fi mai potrivit pentru colectivele formate din persoane motivate si, in general bine calificate, cu o pregatire profesionala ridicata, dar nu si pentru colective alcatuite din persoane mai putin pregatite si motivate, unde va domni haosul.

• Autocratic - Liderii autocratici iau decizii fara a-i consulta pe membrii grupului, chiar daca parerea lor ar putea fi utila. Acest lucru poate fi potrivit atunci cand doresti sa iei decizii rapide, cand nu este nevoie de consultarea membrilor si cand acordul membrilor nu este necesar pentru un rezultat de succes. Cu toate acestea, stilul autocratic se poate dovedi demoralizant si poate conduce la un nivel ridicat de absenteism si la o excesiva instabilitate a personalului.

• Democratic - Liderul democratic ia deciziile finale insa in procesul decizional sunt inclusi membrii grupului. Acest tip de lideri incurajeaza creativitatea iar oamenii sunt implicati in majoritatea proiectelor si a deciziilor. Drept rezultat, membrii grupului au tendinta de a obtine un nivel ridicat de satisfactie si productivitate. Cu toate acestea, cand avem nevoie de decizii rapide, acest stil de leadership nu este tocmai eficient si cere timp.

.

Asadar, stilul democratic de leadership pare a fi un compromis intre supra-controlul si raceala stilului autocratic si, respectiv nepasarea si "destrabalarea" caracteristica stilului laissez-faire. Asa cum ati putut observa, fiecare dintre aceste stiluri are unele puncte vulnerabile, asa cum are si anumite calitati. 

In cazul stilului de conducere de tip autocratic, atitudinea de "Big Brother" a liderului este putin confortabila pentru acei membrii ai grupului care dispun de ceva mai multa personalitate, de un temperament mai instabil si un caracter puternic, de imaginatie sau creativitate - de aici si mobilitatea personalului.

Ipoteza mea este ca in PSD stilul de conducere este unul autocratic, in acest moment, daca judeci dupa mobilitatea accentuata a rolurilor si functiilor. Este bine sa stiti ca stilul autocratic de leadership poate avea doua posibile consecinte asupra membrilor unui grup:

• Depersonalizarea - datorita faptului ca acest stil de conducere inhiba dezvoltarea creativitatii, a gandirii critice, a originalitatii, fireste ca va aduna in jur mai curand persoane sterse, sau care se simt mai bine in prezenta unei autoritati de acest fel care a acaparat toata puterea si dicteaza pana in cele mai mici detalii "cum trebuie" sa stea lururile.

• Actele de rebeliune - pe de alta parte, atunci cand stilul de conducere autocratic se intalneste cu personalitati ceva mai puternice, care isi doresc sa contribuie prin calitatile lor la dezvoltarea proiectelor, efectul este unul pervers, de crestere a haosului, de sporire a dezordinii, agresivitatii si actelor de revolta. 

Este posibil ca Liviu Dragnea sa fi ajuns la concluzia ca romanii si PSD-ul au nevoie de o mana de fier, care sa le directioneze destinele catre mai bine. Ideea de "plan de guvernare" pare insa a-l fi animat pe liderul socialist mai mult decat ideea de a cultiva relatiile cu fiintele umane care aplica acest plan de guvernare. 

Repet: nu vreau sa bag mana in foc ca asa stau lucrurile. Dar asta este ceea ce se vede din exterior. Si atunci criza politica din Romania este o criza a relatiilor si a comunicarii, specifica de altfel tuturor sistemelor autoritariste. Oricat de mult ne-am dori sa ducem la bun sfarsit un plan de guvernare, sa nu uitam totusi ca succesul depinde si de modul in care stim sa lucram cu "rotitele mecanismului" - adica oamenii. 

Pe mine, personal, ma intristeaza sa descopar ca exista o criza de comunicare si chiar de umanitate, as putea spune, la un partid animat de principii precum solidaritatea, cooperarea si respectul pentru om. Poate ca Dragnea are un program de guvernare genial si o sa-i multumim mai tarziu pentru el. Totusi, acest program nu este aplicat de roboti ci de oamenii, care au nevoie sa simta ca si ei conteaza, si ca sunt valorosi in felul lor. Asta e diferenta intre om si robot. Robotii se pot defecta. Iar omul se poate revolta cand este tratat fara umanitate.

(1) Imaginea Robot | Model: Maria, de TImothy Neesam, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

Continue reading

psihologie sociala

Raul si Excesul Motivational

Raul are doua tentacule: iluziile fara de pereche si ingrijorarile irationale. Asa cum regele Midas transforma in aur orice atingea, tentaculele raului transforma totul in infern.

Motivatia este procesul psihic prin care personalitatea "simte", sesizeaza, ca a intervenit un deficit, o oscilatie de la starea initiala de echilibru. Fireste, aceasta perturbare a echilibrului "Zen", poate aparea in doua situatii: cand simtim ca ne lipseste ceva si cand simtim o amenintare. Deci privatiunea si amenintarea reprezinta miezul motivatiei.

Spre exemplu, ati observat reclamele de la televizor si principiul pe care se bazeaza ele. Fiecare reclama are drept obiectiv inducerea unei senzatii subiective de privatiune (cand reclamele incearca sa "iti faca pofta" - cu biscuiti, sucuri, parfumuri, haine, masini, etc) sau o senzatie de amenintare (cand incearca sa te sperie - de boli, insecte, esecuri profesionale ori sentimentale, etc). Pot sa pariez ca nu veti gasi reclame care sa foloseasca un alt principiu!

 Este cunoscut faptul ca motivatia are doua "motoare": dorintele si temerile: [dorinta] - este motivatia prin "fuga catre ceva" si [frica] - este motivatia prin "fuga de ceva". Normalitatea poate fi privita atunci prin prisma acestor doua componente ale motivatiei: poti sa ai cateva dorinte, dar sa fie realiste si "de bun simt", si de asemenea, poti sa ai cateva ingrijorari, dar sa nu fie irationale. Oare chiar poti?

Traumele copilariei, momentele in care am fost umiliti, abandonati, tradati, sau in care ne-am simtit abuzati, reprezinta momente in care "am luat frica" unor situatii. Incercam de atunci, intr-un mod febril, sa prevenim repetarea acelor situatii sau chiar sa obtinem contrariul. 

La polul opus, chiar si copilul rasfatat, super-protejat, este de fapt un copil abuzat, fiindca parintele, facand totul in locul sau distruge imaginea sa de sine: copilul rasfatat crede cu sinceritate ca nu este capabil de absolut nimic si incearca sa reconstituie regimul permisiv pe care il stie de acasa.

Asa cum motivatia are doua motoare raul, care depinde [si] de motivatie, are la randul sau doua "tentacule" sau mai bine spus, doua forte motivationale. Pe de o parte sunt iluziile, care sunt versiunea patologica a dorintelor, iar pe de alta parte, fricile irationale, care sunt versiunea patologica a ingrijorarilor. Cele doua "tentacule ale raului" pot transforma orice ating intr-un adevarat infern.

Am sa iau drept exemplu un "geniu al raului" - Adolf Hitler, "Fuhrerul". S-a speculat faptul, nu lipsit de fundament, ca o copilarie marcata de abuzuri si corectii fizice brutale a reprezentat pentru Hitler o sursa de traume, in urma carora dictatorul pare animat de o uriasa dorinta de razbunare pentru tot ce suferise in copilarie. Razbunarea este de altfel ceea ce l-a animat pe sinistrul austriac toata viata sa.

Am sa va rog sa lecturati cu atentie viziunea lui Hitler legata de explozia demografia a Germaniei, ingrijorarile sale, precum si solutiile pe care le prefigura el, in celebra sa lucrare Mein Kampf:

• Limitarea demografica: a limita prin lege numarul de copii.

• Dezvoltarea agriculturii, pentru ca in acest fel sa poata fi hranita toata aceasta populatie

• Dezvoltarea industriei, pentru ca, pe aceasta cale sa se asigure schimburi cu alte state.

• Si, desigur, razboiul, pentru ca in acest fel sa se acapareze noi resurse

Hitler, animat de aceasta teribila dorinta de razbunare, care se suprapunea pe dorinta de razbunare a germanilor  pentru conditiile umilitoare care le-au fost impuse in urma pierderii primului razboi mondial, era "omul ideal" pentru epoca respectiva si mentalitatile sale. El se lasa antrenat in acest "dans al mortii", sedus fiind de scenariul razboiului care presupune sa obtina rezolvarea tuturor problemelor prin forta, disciplina si brutalitate.

In psihoterapia adleriana avem o "intrebare magica" care suna cam asa: "care este cel mai rau scenariu posibil in copilaria ta?". Este magica pentru ca ea ne ajuta sa intelegem ce anume incearca sa evite o persoana, cladindu-si o cazemata in jurul vechior sale vulnerabilitati. N-ar trebui sa ne mire faptul ca cele mai nefericite situatii ale copilariei devin niste "surse de inspiratie" pentru omul adult.

Cu alte cuvinte, daca la nivel constient, pare ca facem eforturi reale de a rezolva anumite provocari si situatii problematice (vezi listele aparent serioase ale lui Hitler), la nivel mai putin constient suntem fiecare animati de anumite scopuri care ne pot determina sa actionam disfunctional, (vezi deciziile concrete ale dictatorului).

Iar ceea ce putem face pentru ca asta sa nu se intample este, pe de o parte sa nu avem asteptari nerealiste - este posibil sa traiesti si fara toate astea, iar pe de alta parte, sa ne pese mai putin ce se va intampla - nu inseamna ca "esti pierdut". Atentie: Nu am spus nici sa nu ai asteptari si nici sa nu-ti pese absolut deloc. Asteptarile si idealurile, cat si temerile, fac din noi ceea ce suntem azi si ar fi o mare eroare sa le abandonam in totalitate. Civilizatia in sine se bazeaza pe temeri si idealuri.

Eu personal ma tem de persoanele obsedate de un anumit lucru: de exemplu profesia sau relatia lor intima. Acolo vad atat asteptarile nerealiste cat si fricile irationale. Nu te poti astepta la o viata normala alaturi de o astfel de persoana. Obsesia ei isi are radacinile in traume ale copilariei de care incearca sa se elibereze pentru a-si proteja vulnerabilitatile. Cel mai rau scenariu posibil in copilarie poate fi posibil oricand.

Poate ca nu suntem rai, insa raul lucreaza prin noi. Gasind aceasta vulnerabilitate in noi, raul ne vinde iluzii si ingrijorari absurde pe care le luam de bune. Cred ca este o problema de a valida sau nu gandurile care iti trec prin minte. Fiindca o mare parte dintre aceste ganduri sunt riscante si amagitoare, dar nu ne dam seama ca lucrurile stau asa. O modalitate prin intermediul careia putem constientiza si controla gandurile este meditatia.

>> Continuare in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Evil Eye, de Dennis Skley, via Flikr, sub licenta CC BY-ND 2.0

---

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com

---

Continue reading

razbunare

Pedepsele Supreme

Va doriti eficienta din partea subalternilor, dar eficienta apare acolo unde sefii de profesie nu se asteapta. Iar cand e vorba despre pedeapsa, ati fi surprinsi sa aflati ca exista lucruri mai rele decat umilirea publica.

Mi-au parvenit doua studii stiintifice care, fiecare dintre ele spune un adevar despre natura umana. Poate ca nici macar nu era nevoie sa apara asa ceva, pentru a va da seama de aceste lucruri care, in fond, tin de bunul simt comun.

Dar inainte de a va prezenta studiile si rezultatele acestora, am sa va rog sa incercati sa raspundeti la urmatoarele 2 intrebari:

• Cand este mai puternica senzatia de excluziune sociala - atunci cand esti ignorat sau atunci cand esti batjocorit?

• Cand ne este stimulata eficienta si productivitatea - cand suntem urmariti la fiecare pas sau cand ni se ofera ceva intimitate?

Fiindca aceste informatii au legaturi destul de evidente cu notiunile legate de stilurile parentale si, respectiv, cu ideea de autoritate, care include si tipologiile de conducatori, va amintesc ca exista cel putin 3 astfel de stiluri: cel autoritarist, cel democratic si cel de tip laissez-faire.

Daca cel autoritarist se distinge prin austeritate si disciplina, (multa disciplina si saracia relatiilor umane), iar cel laissez-faire se distinge prin indiferenta (putina disciplina si relatii umane deficitare), stilul democratic presupune administrarea unui nivel de disciplina si, de asemenea, un regim in care caldura umana nu lipseste.

Ei bine, studiile despre care am mentionat la inceput au avut urmatoarele concluzii:

• Oamenii se comporta mai bine si au rezultate mai bune atunci cand li se ofera intimitate. Pe buna dreptate, fiindca atunci cand te simti ca un evadat cautat de  Gestapo, ai o mare problema in plus fata de tot restul problemelor  si sarcinilor primite.

• Si da, exista lucruri mai dureroase decat batjocura, si anume indiferenta. Ceea ce ne ajuta sa intelegem de ce uneori preferam sa provocam si sa primim batjocura, in locul "pedepsei supreme", care este indiferenta si ignorarea.

Stilul autoritarist este acela care priveaza de umanitatea interactiunii autoritate - subordonat, generand sentimentul subiectiv de inechitate, nedreptate si brutalizare a individului. In ciuda faptului ca epoca ceausista a trecut de ceva timp, mai sunt inca oameni, si chiar tineri ce cred in stilul autoritarist - acela care impune vointa "Sefului", suspendand drepturile subordonatilor si reducandu-i pe acestia la nivelul jenant de slugi.

Stilul de tip laissez-faire este de asemenea nepotrivit si predispune la esecul educational, pentru ca subalternii sau copiii carora li se administreaza asa ceva dezvolta sentimente de gol interior si senzatii persistente de a fi fost tradati, abandonati de persoanele cu autoritate. Lipsa disciplinei, la care se adauga lipsa afectiunii, reprezinta "pedeapsa suprema", iar atunci am prefera in schimb batjocura unui dictator.

	Relatia	Disciplina
Laissez-faire	-	-
Rasfatul	+	-
Democratic	+	+
Autoritarist	-	+

Rasfatul, mai putin evident in mediul profesional si organizational, (desi exista asa-zisul "Servant Leadership") este prezent in mediul familial, atunci cand parintele, din proprie initiativa, si sub pretextul iubirii pe care o poarta odraslei, se retrogradeaza pe sine la statutul de servitor al copilului, straduindu-se din rasputeri sa ii faca toate poftele, si sa-l fereasca de orice provocari, "ca sa nu-l traumatizeze". In felul acesta, nu il pregateste pentru viata ci pentru esec, fiindca nimeni nu va dori mai tarziu sa ocupe postul de "mamica" a celui rasfatat.

Cercetarile au aratat faptul ca stilul democratic de leadership si parenting este foarte eficient si asigura conditiile pentru dezvoltarea productivitatii, contributii mai consistente din partea grupului, avand un efect mobilizator, de facilitare a atitudinilor morale. Stilul democratic faciliteaza, de asemenea creativitatea, fiindca membrii grupului / familiei sunt incurajati sa isi impartaseasca ideile.

>> Continuare in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Workplace, de John Blower, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Wikipedia, (acc. Feb 12, 2017), Leadership Style, website: Wikipedia

(3) Psychology Today, (acc. Feb 12, 2017), Want People to Behave Better?, website: Psychology Today

(4) Mail Online, (acc. Feb 12, 2017), Being Ignored is Worse than Being Bullied, website: Mail Online

---

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com

---

Continue reading

psihologie organizationala

Metoda Arabeasca

O replica de agatat se ascunde in spatele florilor si cutiei cu bomboane rafinate: "Ti-ar sta bine in lesa!". Nu va ramane decat sa oftati adanc: "Ai dreptate, Soarele meu..."

Probabil ca orice psihoterapeut sau consilier psihologic primeste la un moment dat o intrebare de genul: cunoasteti vreo metoda de seductie? Tu care esti un adevarat "campion al relatiilor inter-personale", trebuie, nu-i asa, sa cunosti o metoda de seductie care merge, garantat, in orice situatie, cu oricine, chiar si cu blondele din revistele pentru barbati, chiar si cu progeniturile casei regale, daca vrei tu asa.

In acest mod a aparut, spre exemplu, "Metoda Arabeasca", despre care auzi pe inserat la radio. Metoda Arabeasca este o tehnica de imblanzire a cailor salbatici folosita de arabi, si presupune instituirea unui regim care consta in teste de tot felul dar si recompense cum ar fi mangaierea, hranirea ori adaparea, intr-un tarziu. In acest fel calul va sti ca "totul vine din partea ta" iar tu esti Stapanul.

Ei bine, imaginati-va ca aceasta metoda este aplicata unei femei, iar testele sunt menite sa asigure loialitatea si obedienta acesteia. Daca un cal este supus in acest scop unor teste precum lipsirea de apa sau alte astfel de masuri gratuite, la modul metaforic, o femeie poate fi lipsita de atentie, ori i se pot impune anumite conditii mai aspre in ce priveste contactul cu prietenii - in felul acesta ea va sti "cine este Seful".

Oricat de abuzive v-ar parea aceste idei, metoda chiar functioneaza cu unele femei, sau, de ce nu, cu unii barbati. Probabil ca unii dintre noi au o asemenea vocatie a obedientei oarbe fata de un partener tiran care isi inchipuie ca este stapanul tau si poate sa-ti faca ce doreste el. Ba chiar s-ar putea sa se simta in siguranta cu un astfel de partener care isi exercita dominatia asupra ta, fara niciun fel de scrupule.

Poate ca v-ati mirat uneori vazad cat de departe pot merge astfel de cupluri, in care unul "testeaza", iar celalalt se lasa testat, unul "imblanzeste", iar celalat se lasa imblanzit, tot asa, la nesfarsit. Si cu toate ca nu este chiar pentru oricine sa devina un astfel de Stapan, ori un astfel de Sclav, atunci cand cei doi sunt compatibili, discrepanta intre cuplu si bunul simt comun este una remarcabila.

Nu poate fi vorba aici despre sanatoasa cooperare sau despre solidaritate - totul este dominatie si respectiv uitare de sine, auto-abandonarea in pozitia de victima. De asemenea, nu poate fi vorba despre corectitudine (egalitate) intr-o astfel de relatie - Stapanul are toate drepturile iar Sclavul are dreptul sa fie loial. Niciunul dintre cei doi nu inteleg ce datoreaza comunitatii caci totul este atomizat in jurul Stapanului.

Iata cateva dintre drepturile Stapanului:

• Sa plece si sa vina cand doreste el

• Sa tradeze iubirea Sclavului, dupa pofta inimii

• Sa "testeze" limitele Sclavului

• Sa faca abstractie de ceea ce simte Sclavul

• Sa-l amageasca pe Sclavul sau in fel si chip

• Sa se prezinte pe sine intr-un mod mincinos

• Sa-l trateze fara respect si fara empatie pe Sclav

• Sa-l supuna pe Sclav unor abuzuri fizice, sexuale, emotionale, etc

• Si, desigur, sa-l trateze cu sadism pe Sclav

Ei bine, daca gandul va duce la o relatie de tip sado-maso, ceea ce este mai curand o exprimare artistica a acestui tip de interactiune, pe mine ma duce gandul la relatia intre un psihopat si victima sa, ori relatia intre un narcisist si perechea lui, adica acea persoana cu un profil de auto-sacrificiu. Iar dragostea acopera absolut totul, fiindca, nu-i asa. in dragoste si in razboi nu exista reguli.

De obicei, aceia care cred in "dragoste neconditionata" sunt o prada numai buna a acestor indivizi lipsiti de scrupule care iti vor cere loialitate oarba in schimbul... dominatiei lor. Sau poate ar fi mai corect spus, in schimbul nesimtirii lor? Nu stiu daca vi se potriveste acest stil de relatie si nu stiu care dintre roluri v-ar veni manusa. Vreau doar sa va asigur ca exista alternative mai fericite. 

>> Continuarea in Psihopedia PRO 

(1) Imaginea Butterfly Whisperer, de Tcirello, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

---

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com

---

Continue reading

seductie

Foamea de Complimente

Este adevarat mitul potrivit caruia "daca te laud, atunci iti iei lumea in cap"? Sa lauzi sau sa fii cat mai zgarcit cu laudele? Cercetatorii japonezi vin cu un raspuns interesant la aceasta dilema si spun ca laudele au un impact cert asupra performantelor noastre.

Daca se poate vorbi despre un stil de psihoterapie pe care l-am imbratisat, acela este axat pe ceea ce eu am denumit "cultivarea relatiei". Clientii mei stiu ca acest concept descrie o atitudine specifica si anumite gesturi concrete, de o deosebita importanta in dinamica unei relatii, ce au drept scop o imbunatatire sau mentinerea bunelor relatii inter-personale.

Ideea de a cultiva relatiile mi-a venit cu timpul, in urma specializarii in psihologia adleriana, care pune un deosebit accent pe relatiile inter-personale si inserarea sociala a individului. De asemenea, in urma lecturilor independente am ajuns sa inteleg ca relatiile armonioase nu doar ca reprezinta un atu dar ele chiar sunt un element folosit in evaluarea sanatatii psihice a unei persoane. Nu in ultimul rand, experienta mea de viata in intregul ei, intareste aceste convingeri.

O parte importanta din cultivarea unei relatii sta in complimente, asa cum probabil ca va imaginati. Cred ca nu intamplator, cele mai citite carti despre comunicarea eficienta si "comunicatorii de succes" au cate un capitol despre cum se adreseaza si cum se primesc complimentele, in ciuda faptului ca la nivelul simtului comun predomina si opinia potrivit careia, daca lauzi pe cineva, atunci "si-o ia in cap". 

Mai nou s-a descoperit stiintific faptul ca un compliment primit imbunatateste productivitatea si performantele personale si activeaza o regiune a creierului care se numeste "corpus striatum". In mod interesant, aceasta regiune este activata si atunci cand primim bani. Cu alte cuvinte, complimentele activeaza o componenta critica a sistemului recompenselor din creier, generand pe cale naturala o adevarata doza de bucurie in corp.

Ca un pont pe care vi-l pot oferi pe gratis, tineti cont de faptul ca va puteti genera tot felul de doze de bucurie in corp, singuri si pe cale naturala, atunci cand va faceti singuri anumite complimente (nu obligatoriu cu voce tare), iar asta tine mai mult de cultivarea relatiei cu voi insiva. De ce cred eu asta? Spre exemplu, la depresivi, care isi genereaza singuri multa nefericire prin perceptia lor si modul lor de a gandi, dezechilibrul hormonal este atat de mare incat au nevoie de medicamente.

In urma cu un secol, medicul austriac Alfred Adler venea cu o teorie explicativa ce pune in centrul preocuparilor umane nevoia de putere. Dupa tot acest timp, studiile au aratat, in repetate randuri, faptul ca oamenii sunt fericiti atunci cand devin puternici, de exemplu atunci cand primesc bani. Dar suntem puternici si atunci cand ceilalti ne recunosc calitatile si ne privesc ca pe niste persoane valoroase, facandu-ne complimente.

Un compliment are un mesaj frumos: "esti demn de respect, meriti sa apartii, viata ta are sens si esti in siguranta impreuna cu mine". Complimentele sunt necesare unei relatii de cooperare, iar daca omul este definit de nevoia de putere, atunci omul civilizat este definit prin capacitatea sa de a colabora cu cei din jur, de a se lasa ajutat de ei si de a intelege ca trebuie sa ii ajute, la randul sau. 

Un derivat al complimentelor sunt incurajarile, putin diferite de complimente si cu o valoare sociala si psihologica speciala. Incurajarile reprezinta un concept primordial al psihologiei si psihoterapiei adleriene, caci daca frica ne indeparteaza unul de altul, incurajarile sunt acelea care ne apropie si maresc potentialul uman de inserare sociala. 

Urmatorul citat face parte dintr-o carte la care tin foarte mult - una dintre primele carti de psihologie pe care le-am citit vreodata (Limbajul Vorbirii. Arta Conversatiei). Este o carte usor de inteles pe care o recomand tuturor celor ce doresc sa cultive relatiile cu cei din jur si in special celor care lucreaza cu oamenii:

Potrivit teoriei behavioriste, comportamentul celorlalti fata de noi este determinat in principal de reactiile noastre la comportamentul lor. Actiunile pe care le recompensam au tendinta sa devina mai frecvente, in timp ce acelea pe care le ignoram, de regula, vor scadea in frecventa. Actiunile care sunt pedepsite au tendinta sa descreasca, cu exceptia cazurilor in care persoanele respective vor sa atraga atentia asupra lor, situatie in care multi vor continua sa se comporte ca inainte, preferand sanctiunea in locul lipsei de atentie. A. Pease / A. Garner

Iata insa o sinteza a celor mai recomandate incurajari si complimente si cateva recomandari legate de modul in care ar trebui facute acestea:


>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea IMG-1014-E, de Raphael Chan, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Wess Wingett, (2012), Workshop "Puterile si curajul femiliei", Brasov, Romania

(3) Pease, A., Garner, A., (2007), Limbajul Vorbirii. Arta conversatiei, editura Polimark, Bucuresti

(4) Forbes, (acc. Iunie 22, 2016), Receiving compliments had same positive effect as receiving cash, website: Forbes

Continue reading

resurse

Pedeapsa & Consecinta Logica

Stiu, va temeti de momentul cand copiii vor deveni adolescenti si asteptati acel moment cu infrigurare, ca si cand ati astepta declansarea intarziata a unei bombe cu ceas.

Ceea ce face perioada adolescentei atat de delicata, este tocmai faptul ca adolescentii prind experienta si putere si se simt acum capabili sa tina piept unui regim educational care nu ar conveni nimanui, nici macar celor care il pun in aplicare. De aici si proverbiala "criza a adolescentei", care s-ar putea sa fie mai curand un rezultat al educatiei primite pana acum decat o problema a tanarului, in sine.

In educatia de tip autoritarist, riscul de a se ajunge la o lupta de putere este unul foarte important. Copiii si adolescentii care cresc in familii unde se practica un regim educational autoritarist, au de regula doua optiuni comportamentale: aceea de a se revolta, de a deveni rebeli, si aceea de a deveni “pleaseri”, adica persoane care urmaresc sa multumeasca pe toata lumea - fireste, un tel iluzoriu si umilitor, prin efectele sale. 

Ceea ce parintii autoritaristi vor accepta foarte greu, este faptul ca deciziile adolescentului sau ale copilului pot fi libere, ca acestia pot sa faca uz de liberul lor arbitru, sa si-l exerseze si sa invete din asta, caci sunt multe lucruri de invatat: ca unele alegeri sunt mai bune decat altele si ca alegerile au consecinte de tot felul. In acest mod, ei devin mai responsabili si isi largesc perspectiva asupra lumii, asupra oportunitatilor si resurselor de care dispun.

Cand adolescentii nu sunt obisnuiti sa ia decizii si, mai curand, asteapta sa primeasca din partea celoralti orientare si sprijin, personalitatea lor are de suferit, iar consecintele vor fi cat se poate de dure - sentimentul de neputinta si asteptarea pasiva ca ceilalti sa le rezolve problemele, ca si cand soarta le-ar fi in mainile acestora.

>> Versiunea PRO

(1) Imaginea Mark Jump, de Mark Guim, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) Walton, X.F., (2010) Cum sa castigam de partea noastra copii si adolescenti, editura IPPA, Bucuresti

(3) Huffington Post, (acc. Apr. 05, 2016), Positive discipline: Signs your "consequences" are punisments in disguise, website: Huffington Post

Continue reading

psihologia familiei

Depresia la Copilul Preferat al Mamei

Exista vreo legatura intre depresie si faptul ca ai fost copilul preferat al mamei? Un studiu american arata ca da. Ai fost copilul de aur sau oaia cea neagra a familiei?

S-ar spune ca este de dorit sa fii copilul preferat al mamei. Fireste ca te astepti la anumite avantaje, sustinere si un start mai bun in viata. Totusi, un studiu american dovedeste ca, in ciuda a ceea ce intuitia ne-ar putea sugera, a fi copilul preferat al mamei poate avea un pret in ce priveste sanatatea psihica de mai tarziu.

Subiectii care au participat la acest studiu, ce incearca sa stabileasca legatura intre favoritismul parental si dezvoltarea mai tarziu a depresiei, par a demonstra faptul ca nu este tocmai un lucru bun sa fii copilul preferat al mamei, cel putin in ce priveste "imunizarea" la depresie. 

Cu toate acestea, nici copiii care declara ca au reprezentat o dezamagire pentru mama lor, nu stau mai bine la capitolul sanatate psihica si simptome depresive. Cu alte cuvinte, favoritismul si perceptia inegalitatii de sanse se dovedesc a fi un mod disfunctional de a aborda educatia copiilor, cu consecinte negative asupra dezvoltarii psihice.

Poate ca v-ati fi asteptat ca atitudinea negativa fata de unul dintre copii - de ex. dezamagire -, sa reprezinte un factor de stres care sa afecteze negativ dezvoltarea psihica a acestuia. Pare o chestiune de logica si bun simt. Este totusi interesant faptul ca acei copii care recunosc legatura emotionala cu mama lor, dezvolta si ei depresia mai tarziu, in viata. Cum va explicati asta?

>> Continuare Articol 

(1) Imaginea Painters Crown, de Melissa Petrie, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Walton, F.X., (2012) Cum sa castigam de partea noastra copii si adolescenti, editura IPPA

(3) Medical News Today, (acc. Mar. 17, 2016), Mom's favorite, more likely to be depressed, website: Medical News Today

Continue reading

rasfat

Cereri Onorate

Ar fi mult mai simplu pentru femei daca barbatii ar ghici nevoile lor - cat de iubite s-ar simti! De asemenea, ar fi mult mai simplu pentru barbati daca femeile le-ar spune direct si frumos ca au nevoie de ceva - cat de importanti s-ar simti! Ce este de facut?

Cred ca nu mai este un secret pentru nimeni faptul ca ... ei bine, comunicarea este ingredientul principal al unor relatii reusite. Poate ca nu veti avea parte de prea mult mister sau picanterii, lucru care s-ar putea sa va lipseasca, dar veti avea in schimb, prin intermediul unei excelente comunicari, un tablou realist al nevoilor si asteptarilor celuilalt.

Totusi, comunicarea nu poate fi la voia intamplarii, iar o comunicare anapoda, evaziva si indirecta, cu lipsa de respect si fair-play, nu va ajuta cu abosolut nimic niciuna dintre relatiile pe care le aveti, dimpotriva.  

In cuplu, este oarecum nedrept faptul ca femeia are parca mai multa nevoie de ajutorul partenerului si trebuie sa il ceara, in timp ce barbatul are nevoi sexuale si atunci are ocazia sa isi dea seama ca, una dintre nevoile partenerei sale a ramas neluata in seama, cand ea ii spune direct si fara ocolisuri ca "o doare capul", iar el intelege ca ea si-a gasit pe cineva.

John Gray, un consilier de cuplu cu o experienta de zeci de ani si cu o reputatie exceptionala, afirma faptul ca femeile, "fiind de pe planeta Venus", unde iubirea nu trebuie sa ceara, se asteapta ca barbatii sa le ghiceasca gandurile, dand dovada de acelasi nivel de empatie ca si ele. 

Din pacate, pe Marte, adica pe "planeta de unde provin barbatii", daca ai nevoie de ceva, nu ai decat sa ceri. Iar daca nu ceri frumos, inseamna ca cererea este lipsita de iubire, si este luata de catre barbat mai curand ca o declaratie de razboi. 

In mentalitatea masculina, o femeie care nu cere nimic, este considerata o femeie fericita, in timp ce o femeie care cere in mod agresiv, cu disperare sau denigrandu-l pe barbat, este considerata un adversar. Iata de ce este esential ca ea sa invete sa ceara intr-un mod adecvat.

Asa cum am mai observat intr-un articol anterior, exista anumite incompatibilitati fundamentale intre viziunea masculina asupra lucrurilor si cea feminina, iar incompatibilitatea despre care tocmai va vorbesc se adauga acestei realitati - barbatii si femeile inteleg in mod diferit solicitarea pentru suportul celuilalt.

Desigur, ar fi mult mai simplu pentru femei ca barbatii sa ghiceasca de ce au ele nevoie, (s-ar simti iubite) iar pentru barbati ari fi mult mai simplu daca femeile ar vorbi intr-un mod agreabil despre lucrurile de care au ele nevoie (s-ar simti importanti).

Asa cum spuneam, femeia traieste potrivit devizei "Iubirea nu trebuie sa ceara". Din pacate, tot asteptand ca partenerul sa devina sensibil, receptiv si empatic fata de nevoile ei, si sa ii ofere din proprie initiativa lucrurile de care are nevoie, femeia acumuleaza frustrari care la un moment dat vor rabufni intr-un mod mai putin decat gratios, lucru care pe el, il va ingrozi.

O intrebare pe care indraznesc sa o adresez cititoarelor mele este urmatoarea: "Voua va place cand va cauta politia acasa?" Nici mie - ma gandesc la ce este mai rau si simt o presiune extraordinara! Ei bine, cam asta simte un barbat atunci cand va luati de viata lui fiindca nu a observat ca aveti nevoie de ceva. 

Fiindca, desi ii este greu sa observe ca aveti nevoie de ceva, barbatul este totusi foarte sensibil la semnele de dispret pe care i le aratati. De asemenea, atunci cand femeia se manifesta intr-un mod disperat, cu o emotivitate exagerata, el percepe faptul ca, desi ii cereti ceva, totusi nu aveti incredere in capacitatea sau disponibilitatea lui de a oferi, iar asta, de asemenea il raneste.

Una dintre solutiile pe care consilierii de cuplu le propun, poate nu singura, este aceea ca femeia sa invete sa ceara si nu oricum, ci intr-un mod agreabil pentru barbat.

Iata cativa pasi de care ati putea sa tineti cont:

>> Continuare Articol

(1) Imaginea I'll give you all I can, de Brandon Warren, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Gray, J., (2011) Barbatii sunt de pe Marte, Femeile sunt de pe Venus, editura Vremea, Bucuresti

(3) Iftimie, M., (2015), Incompatibilitatea Fundamentala, website: Psihopedia

Continue reading

psihologia familiei

Cultivarea Relatiei Parentale

 Toate problemele sunt, in esenta, probleme de relatie. Problemele relatiei dintre parinti si copii se gasesc la intersectia dintre prea multa disciplina, prea multa iubire sau prea multa libertate. Si totusi, stiti sa cultivati relatia cu propriul copil?

Reputatul psihoterapeut William Glasser este unul dintre modelele mele. Va pot spune despre dansul ca a fondat un stil de psihoterapie, numit Psihoterapia Realitatii si considera ca toate problemele umanitatii sunt, in esenta, probleme ale relatiilor.

Este o viziune profund adleriana asupra lucrurilor. Alfred Adler, care a aderat la pricipiul holismului, considera ca lumea face parte dintr-un intreg supraordonat, fiind ea insasi un intreg, format din intreguri subordonate. Univers, galaxie, planeta, ecosistem, societate umana, state, comunitati, familii, indivizi, organe, tesuturi, celule, atomi...

Toate acestea se afla intr-o profunda intrepatrundere iar supravietuirea si reusita ansamblului depinde de... supravietuirea si reusita relatiilor dintre partile componente ale fiecaruia dintre aceste nivele de organizare a vietii si materiei. Atata vreme cat relatiile exista si sunt protejate, se conserva si sensul existentei noastre comune. Cand relatiile au incetat, ori s-au deteriorat, problemele dau buzna...

De la regretatul William Glasser am invatat si conceptul de "Lumi Speciale". El intelegea prin asta faptul ca in sufletul fiecaruia dintre noi se afla un loc special, in care avem lucruri pe care le pretuim si persoane dragi noua, principii, dorinte, idealuri, care, intr-un fel, ne si guverneaza existenta, caci evoluam in spiritul acestor principii si in dorinta de a pastra aceste bunuri de pret, acesti oameni la care tinem, cat mai aproape.

Cand cineva reuseste sa patrunda in Lumea ta Speciala, se numeste ca relatia voastra este una reusita. Ar fi de dorit, nu-i asa, ca cele mai apropiate fiinte din viata noastra sa se afle in Lumea Noastra Speciala. Si ar fi de dorit ca parintii si copiii lor, sa isi gaseasca loc, in mod reciproc, unii in Lumile Speciale ale celorlalti. Oare cum am putea sa patrundem in Lumea Speciala a copiilului nostru? Nu ma indoiesc de faptul ca va doriti asta.

Iata insa cum niste parinti reusesc sa zdruncine Lumea Speciala a copiilor, spunandu-le ca le-au mancat dulciurile de Helloween. Si iata si diversitatea de reactii ale acestor copii.

Probabil ca viata de adulti ne aduce, in repetate randuri, astfel de situatii, in special daca v-ati nascut la locul potrivit, adica "undeva in Balcani". Iar acest experiment usor malitios, ar putea sa aiba si efecte pozitive, pe langa faptul ca scoate in evidenta, atat de bine, reactiile la frustrare, deja formate, ale acestor copii.

Se considera ca, in educatie, exista patru stiluri parentale, destul de bine definite, prin intermediul a doua dimensiuni principale. Cele doua dimensiuni sunt Iubirea si Disciplina. Iar cele patru stiluri educative sunt urmatoarele: Autocratic, Permisiv, Laissez Faire si Democratic.

Stil Parental	Disciplina	Iubire
Autocratic	+	-
Permisiv	-	+
Laissez Faire	-	-
Democratic	+	+

In ciuda a ceea ce multi dintre parinti isi inchipuie, copiii lor nu isi doresc niste parinti-prieteni, cu nimic mai intelepti si mai de ajutor decat prietenii lor copii, dar nici niste parinti-tirani, care ii ingrozesc si ii aseaza la o distanta prudenta, si cu atat mai putin niste parinti carora nu le pasa de ei, care le lasa in inima o rana atat de profunda. Copiii sunt mai mereu constienti de propriile limite (lipsa auto-controlului, a vointei, a experientei, a resurselor) si recunosc competenta parintelui in a mentine structura si fagasul vietii lor. 

Exista la acestia perceptia pe termen scurt: vreau ceea ce vreau eu, cum vreau eu si atunci cand vreau eu, dar si perceptia pe termen lung: parintele ar trebui sa stie mai bine ce trebuie sa fac, cand si cum. Chiar daca copilul iti va face o scena memorabila pentru faptul ca nu i-ai implinit o dorinta, el iti poate reprosa mai tarziu faptul ca i-ai implinit chiar toate dorintele si nu a invatat ca viata sociala are si limite. Cel mai probabil, va face asta atunci cand va intelege ca tu, in calitate de parinte, ai avut o contributie insemnata in esecul sau de a se integra in societate.

Valorile societatii actuale: banul, castigul material, statutul privilegiat, si tot ceea ce este sclipitor si placut la privit, fac in asa fel incat relatiile sa sufere o dramatica depreciere in mentalitatea si printre prioritatile noastre. In aceste conditii, nu mai avem timp sa le impunem limite copiilor nostri, iar adesea, nu mai avem timp nici macar sa le aratam semnele afectiunii noastre. 

Rezultatul ar putea fi o generalizare a stilului de educatie de tip Laissez Faire, caracterizat prin lipsa disciplinei si a iubirii. Astazi trebuie sa fii prea constient de importanta relatiilor pentru a reusi sa cultivi o relatie parentala adecvata cu propriul copil.

Cand vorbim despre cultivarea relatiei parentale, trebuie sa avem in vedere ambele componente ale acesteia: atat disciplina cat si iubirea. Iar cele doua componente, solicita deopotriva timp dedicat cu religiozitate acestei relatii de care depinde viitorul familiilor. Iata cateva sugestii in ce priveste cultivarea celor doua  componente ale relatiei parentale.

Disciplina

Iubirea

a impune limite comportamentale: de exemplu, a solicita respectul si a solicita respectul fata de straini, a impune o ora de venire acasa, a impune un program de pregatire a temelor, a impune un program de curatenie si anumite treburi casnice sau cumparaturi, dupa puterile copilului a verifica respectarea acestor limite: nu este suficient sa impuneti limite. Verificand respectarea acestora dovediti ca aceste cerinte nu sunt "o gluma" ci niste prioritati fundamentale ale dvs, ca parinte. Verificati deci notele si absentele, efectuarea temelor, curatenia din camera, si realizarea la timp a treburilor casnice a concepe penalitati: nerespecarea limitelor ar trebui sa atraga dupa sine anumite penalitati, stabilite de comun acord cu copilul, prin intermediul unui contract in care sa se specifice toate conditiile, toate detaliile si toate aceste penalitati. Acest mod de abordare a problemelor se dovedeste util in situatiile in care tinerii au fost cu totul scapati de sub controlul parental, pana la restabilirea ordinii a cultiva interesul pentru existenta celor din jur, pentru nevoile lor, aprecierea sincera a calitatilor acestora, fara ca aceasta sa fie un prilej pentru auto-depreciere - principiile sunt mai importante decat noi!

a nu folosi violenta si agresivitatea in educatie a explica, ori de cate ori este nevoie,  cu rabdare si respect, rostul regulilor impuse a te interesa de preocuparile, framantarile, hobby-urile copilului a forma o imagine de sine pozitiva, prin punerea in valoare a talentelor si abilitatilor sale, a altor calitati, prin aprecierea deschisa a acestora a participa la evenimentele cele mai importante din viata copilului, fie ca este vorba despre aniversari, despre concursuri la care participa sau serbari, reprezentari publice, la care are nevoie de incurajare si suport parental a solicita parerea si a permite dezbaterea unor probleme personale sau familiale, cu incurajarea argumentarii logice a ajuta copilul sa ajunga la un echilibru emotional in situatiile pline de distres, pierdere ori frustrare a ajuta copilul sa inteleaga ca merita sa fie respectat si sa se tina cont de opinia sa a face compromisuri si a implini unele dintre dorintele rezonabile ale copilului, atunci cand acest lucru este posibil

Ar mai fi poate de adaugat, ca fiecare dintre noi isi are modul preferat de a se simti iubit: prin atingere, imbratisare, timp petrecut impreuna, prin cadouri, sau poate chiar prin confesiuni facute sau ascultate. De asemenea, ar mai fi de vorbit despre metoda "consecintei logice", prin care copilul este motivat sa respecte anumite reguli. Promit insa ca voi aborda pe viitor astfel de teme.

(1) Imaginea No Name Photo, de Lena Rostunova, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

Continue reading

psihologia familiei

Atitudinea Castigatoare in Parenting

Iubire nelimitata sau autoritarism despotic? Cum concepi o educatie reusita si pe ce principii te bazezi?  Exista o atitudine castigatoare in parenting? Care ar putea fi aceasta?

Pe cand eram adolescent, iar democratia abia incoltise in tara noastra, aparuse aceasta expresie: „Nu cumva ti s-a cam urcat democratia la cap?”. Era un mod prin care de exemplu parintii, sau alta autoritate, incerca sa trasmita un mesaj de avertisment cu sensul „Nu cumva ai depasit anumite limite?” E drept ca, poate, democratia inseamna pentru fiecare un alt lucru. In orice caz, democratia nu inseamna lipsa regulilor, cum poate tindeam sa credem in anii '90. Libertatea absoluta e doar haos si anarhie. 

Unii se intreaba infrigurati care este calea de a inculca noilor generatii ideea de respect pentru autoritate – in conditiile in care acestea, trebuie s-o spunem, si-au facut un titlu de glorie din a sfida autoritatea. In timp ce ne punem astfel de intrebari, psihologii adlerieni par a se afla deja in posesia raspunsului. Cititi cu atentie urmatorul citat, desprins din cartea Cum sa castigi de partea ta copii si adolescenti, apartinand lui Frank Walton. 

Adevarul este ca in perioada adolescentei, doar acei parinti si profesori care s-au dovedit prieteni, au oferit suport si le-au inteles problemele cu care se confrunta, isi pot continua sarcina de a educa si de a ghida. Orice alt tip de parinte sau profesor va fi indepartat in aceasta perioada, adolescentul, neincrezator, prinvindu-l ca pe un out-sider, sau chiar ca pe un inamic. Alfred Adler  

Privind aceasta observatie de bun simt, imi dau seama ca tot acestea ar putea fi solutiile pentru multe alte tipuri de relatii – cea de cuplu, relatiile de serviciu sau de amicitie. A fi prietenos, a oferi suport si a intelege problemele celuilalt – iata atitudinea! Iata atitudinea castigatoare! 

In educatie, nu mai incape indoiala, marile probleme isi au originea in stilul de parenting. Stiu ca este mai simplu sa dam vina pe societate, pe prietenii dezaxati ai adolescentului, sau pe alte influente (de ex. cele genetice „Seamana cu tacsu’!”) Daca insa ne dorim rezultate, va trebui sa ne asumam in totalitate responsabilitatea in ce priveste atitudinea pe care o adoptam fata de ei.  

Atitudinile care, literalmente, fac ravagii in familiile noastre sunt, asa cum bine observa Alfred Adler, inca de la inceputul secolului trecut, in numar de trei: rasfatul, neglijarea si autoritarismul. Daca aveti o experienta sociala oarecare, sunt sigur ca ati observat efectele devastatoare, de bomba cu ceas, pe care le au aceste atitudini parentale. Poate ca in familia de origine sau in familia unor vecini, s-a practicat rasfatul ori autoritarismul excesiv si ati putut vedea, pe viu, ce se intampla cand, pur si simplu, nu intelegi parentingul. 

Dar care este SCOPUL in parenting? Sau are fiecare dintre noi un scop specific, atunci cand vine vorba despre cresterea si educatia copiilor?

Obiectivul principal al familiei si al scolii este acela de a pregati tineri care sa isi ocupe locul intr-o societate dedicata recunoasterii demnitatii si valorii fiecarui individ (Frank Walton).

Ce ar avea de oferit unei astfel de societati, copilul rasfatat sau unul crescut in mod autoritar? Ei care nu isi cunosc valoarea, nu inteleg succesul in societate, pe ce se bazeaza acesta si nici nu au cunoscut vreodata principiul lui „give and take” si, in general, regulile societatii?  

Rasfatul este atitudinea prin intermediul careia parintele cladeste neajutorarea odraslei preluand toate responsabilitatile copilului si oferindu-i acestuia privilegii nemasurate. Multi parinti fac asta atunci cand nu ii cer copilului decat „sa isi vada de carte”, si le ofera absolut tot ce acestia isi doresc, pentru „a fi in rand cu lumea”. Ce invata un astfel de copil? Mi-e teama ca singura lectie de viata cu care ei pornesc pe drumul destinului este aceea ca toti cei din jur sunt aici ca sa-i serveasca pe ei. Din nefericire, prea rar se intampla ca un astfel de copil sa reuseasca totusi in plan academic. 

In ultimul timp, s-a generat o adevarata psihoza in masa, legata de bataia ca mijloc educativ. Drept rezultat, parintii adopta permisivitatea, ca nu cumva sa isi traumatizeze pe termen lung, copilul. Din pacate, ei nu au primit alternativa la educatia prin bataie si nici nu stiu ca aceasta exista – altfel spus, au ramas complet ne-echipati pentru a oferi o educatie copiilor care astfel, "isi fac jocul", in mod nestingherit.  

O prietena, psihoterapeut care locuieste in Franta, in urma atentatelor teroriste de anul acesta, de la Paris, observa cu destula ingrijorare ca sistemul de educatie francez este mult prea permisiv si tindea sa puna pe seama acestei permisivitati exagerate, groaznicele incidente din Ianuarie. 

Pe de alta parte, nu este cu nimic mai bun autoritarismul in educatie. In timp ce rasfatul consta in acordarea de privilegii nemeritate si preluarea responsabilitatilor, autoritarismul nu face decat sa sufoce identitatea unui copil fortandu-l sa se comporte intr-un anumit fel. Din pacate, parintii autoritari sunt si excesiv de critici sau violenti, ajungand sa faramiteze stima de sine sau increderea copiilor in ceilalti, sa induca descurajarea, intr-un mod aproape iremediabil. Rebeliunea sau incercarea disperata de a face pe plac, sunt doua dintre efectele acestui stil parental. 

Voi vorbi in curand, in detaliu, despre rasfat si autoritarism, in termeni de cauze, simptome si solutii.

WALTON, F.,X., (2012), Cum sa Castigam de Partea Noastra, Copii si Adolescenti, editura IPPA, Bucuresti

ADLER, A., (2010), Psihologia Scolarului Greu Educabil, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti

Continue reading

rasfat