Dependenta de Nefericire

Pe cand aveam 5 ani, mama mi-a spus ca nefericirea este cheia reusitei in viata. Cand am ajuns la scoala, m-au intrebat ce vreau sa devin si le-am raspuns ca vreau sa devin nefericit. Mi-au spus ca nu am inteles tema iar eu le-am spus ca ei nu au inteles viata.

Nefericirea, este o componenta fireasca a vietii noastre psihice. Cu toate acestea, s-ar parea ca anumite persoane sunt "abonate" la nefericire pe termen lung, in sensul ca, fie si in absenta unor factori obiectivi evidenti care sa "determine" aceasta nefericire, ele se regasesc constant intr-o stare de nefericire fara de sfarsit. Iar daca, totusi, acei factori exista, durata marasmului pare disproportionat de mare, raportat la majoritatea oamenilor.

Iata cateva simptome ale dependentei de nefericire:

• Starea de bine poate sa depinda de evenimentele exterioare - iti vine greu sa accepti dezamagiri, te evaluezi prin ochii celorlalti, etc

• Descoperi ca alergi dupa experiente dureroase - spre exemplu, iti alegi in mod neinspirat partenerii, ori profesia, etc

• Fericirea adevata iti desteapta nevoi nerecunoscute de nefericire - de exemplu, iti este greu sa ramai in relatii potrivite sau iti pierzi interesul cand te apropii de realizarea unor proiecte importante.

• Ai o dificultate majora de a regulariza nevoia de placeri "vinovate" - sau altfel spus, iti e greu sa pastrezi masura si controlul in ce priveste pofta de mancare si bautura, apetitul sexual sau orele petrecute la munca.

Am spus "sa determine aceasta nefericire" intre ghilimele pentru ca, de fapt nu evenimentele in sine determina o stare emotionala sau alta, ci conotatia pe care fiecare dintre noi o atribuie acestor evenimente. Cu alte cuvinte, nefericirea nu vine din exterior ci mai curand din interior, si chiar se poate vorbi despre alegerea de a fi nefericit, cu toate ca este vorba despre o alegere neconstientizata.

Destinatia mea nu este un anumit loc ci, mai curand un nou mod de a privi lucrurile. Marcel Proust

Nu lucrul in sine te perturba ci modul cum interpretezi semnificatia sa. Epictet

Aveti nevoie de argumente, stiu, si am sa vi le ofer. Luati spre exemplu situatia in care doi elevi iau o nota de 5 la un test de Matematica. Au aceeasi nota, la acelasi test insa unul este fericit iar celalalt pica in depresie - un caz usor de intalnit in realitate, nu-i asa? Care sa fie explicatia? Asa cum va spuneam mai sus, interpretarea pe care o dam evenimentului este aceea care determina aparitia nefericirii. Unul se bucura ca a trecut clasa iar celalalt este ingrijorat ca nu va reusi sa ia Bacalaureatul.

Asa cum interpretarile vin din interior, tot la fel si emotiile vin din interior. Si daca este rezonabil sa simtim putina nefericire din cand in cand, pentru ca toti ne dorim cate ceva ( altfel viata nu ar mai avea niciun sens), ei bine, de ce am ramane nefericiti pentru mai mult timp? Este rezonabil sa se intample asta? Nu stiu ce anume va asteptati sa va aduca nefericirea voastra. In cel mai bun caz, probabil ca va aduce ceva de genul acesta:

In fond, este viata fiecaruia si de ce sa ne dam cu parerea daca are vreun rost ca cineva sa ramana nefericit o perioada mai lunga de timp. Nefericirea noastra este ca o efigie care indica cat de important a fost acel lucru pentru noi si, s-ar parea, indica si nivelul la care se afla resursele noastre psihologice. Dar in acelasi timp, ramanand nefericiti, reusita sociala a persoanei respective este amenintata pe toate palierele (intimitate, profesie, relatii), si nu in ultimul rand, sunt afectati cei din jur, care asista neputinciosi la aceasta desfasurare fara capat a tristetii.

Asa cum am mai afirmat, omul nu a fost facut pentru nefericire, dimpotriva, iar asta se vede in decadenta sistematica din punct de vedere fizic, si comportamental de care are parte o persoana nefericita: fizic (inactivitate, boala, imbatranire prematura), comportamental (pasivitate, viciu, izolare, etc). Pare ca nefericirea reprezinta o adevarata reteta pentru auto-distrugere... 

In exemplul pe care vi l-am dat, elevul care a luat 5 la testul de matematica si este nefericit, daca nu face ceva pentru a-si mari performantele si nici nu vrea sa accepte ca facultatea nu este chiar pentru toata lumea, ceea ce nu inseamna ca va fi un ratat, poate intra intr-o spirala a nefericirii care nu aduce nimic bun.

Pentru a nu intra in aceasta spirala, el poate sa gaseasca in sine o alta interpretare evenimentului (de ex. "e ok si fara Bacalaureat, in viata conteaza sa traiesti frumos"), sau sa se implice mai mult in pregatirea sa. Totusi, el nu face nimic si ramane intr-o stare de nefericire pasiva care se accentueaza de la o zi la alta, ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste pe o panta si devine tot mai mare. Nefericirea devine ea insasi o cauza pentru multe nenorociri, iar asta, fireste, mareste nefericirea. 

Anumiti autori au vorbit despre acest fenomen ca despre o dependenta de nefericire care si-ar avea radacinile in experientele timpurii ale copilariei. Am vorbit in repetate randuri despre functiile emotiilor si in special despre functia de influenta inter-personala a acestora. A simti ceva are un cert efect asupra celor din jur. Cu alte cuvinte, nefericirea, in lipsa unor alte utilitati evidente, poate sa reprezinte un mod de a-i pune pe cei din jur in miscare, in slujba noastra - dar asta numai "daca au o inima buna".

Consilierul: "Ce faci dacă vrei ceva de la mama?" 

Copilul: "O sâcâi până spune da." 

Consilierul: "Dar dacă vrei ceva de la tata?" 

Copilul: "Aştept până este un meci la televizor, când spune da, fără să gândească." 

Consilierul: "Iar dacă vrei ceva de la bunica?" 

Copilul: "Îi spun că o iubesc mult, mult de tot." 

Iată un doctor în psihologie care are numai 7 ani! (fragment desprins din discursul dr. Joyce Callus, la primul congres adlerian din Romania)

Daca este sa luam in serios teoriile adleriene despre formarea personalitatii, un copil este un mic doctor in psihologie care stie exact ce trebuie sa faca pentru a obtine ceva din partea celor din jur. Asa se ajunge la faptul ca unii fac glumite, altii se arata foarte prudenti, iar cei de pe urma, "se imbufneaza", pentru ca stiu ca asta ii poate sensibiliza pe ceilalti, pot produce un efect in randul celor din jur, si, deci, pot obtine ceva din partea acestora.

Asadar, luand in calcul teoria teleologica (care afirma ca orice comportament are un scop), atunci cand "ne plangem de mila", nu o facem pur si simplu pentru ca ne face placere ci pentru ca prin asta, obtinem lucruri precum atentia, suportul, incurajarea, mici sau mari premii din partea celor care pot sa le ofere - de piatra sa fii si tot oferi ceva! Paul Rasmussen are aceasta formulare paradoxala: "suntem nefericiti ca sa fim fericiti", sugerand ideea de scop al nefericirii.

In aceeasi ordine de idei, nu este atat o problema de copilarie traumatica ce trebuie vindecata cu multa atentie, caldura si iubire cat o problema de afirmare personala prin suferinta si tehnica / mijloc de a obtine atentia, caldura, iubirea si... altele. Nu de alta, dar daca stiti voi vreun copil care nu a suferit nicio trauma in viata sa, atunci eu ma las de scris! Dar nu toti au invatat sa si "speculeze" cu traumele suferite.

In literatura de specialitate au fost descrise diferentele intre nefericirea "normala" si cea benevola, adica "nefericirea aleasa", in felul urmator:

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Sadeness, de Dmitri Kalinin, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) Pieper, W.J., Pieper, H.M., (2009), Dependenta de Nefericire, editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti

(3) Rasmussen, P. (2011), The Quest to Feel Good, editura Taylor & Francis Group, New York