Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com
Se afișează postările cu eticheta esec. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta esec. Afișați toate postările

joi, 9 noiembrie 2017

Modul in care a aparut dezastrul natural din Everglades, Florida, prin imigrarea pitonului birmanez si scaparea sa de sub control, este o pilda interesanta despre multe lucruri care ni se intampla si noua, zi de zi. Aflati povestea si meditati cu privire la asta!




Multa lume si-a gasit a doua casa, sau a doua patrie in Statele Unite, nu-i asa? Ei bine, este cazul dihaniei de piton birmanez, un sarpe de dimensiuni mari care, desi vulnerabil in statele Asiei (China, Indonezia, Vietnam, etc), a descoperit continentul nord american de curand si l-a invadat intr-un mod coplesitor si cu o rata de succes formidabila.

In sudul Floridei se afla o mlastina uriasa, numita Everglades, care a fost transformata in rezervatie naturala, unde numeroase specii de animale si mai ales de pasari sunt unice, pretuite pentru asta, si deci protejate cu mare grija. Dar de cativa ani un inamic insidios si persistent pare sa fi preluat controlul in Everglades, mai ales ca are cateva atuuri iesite din comun.

Desi aflat in pericol in regiunile sale de origine din Asia, pitonul birmanez se dovedeste a fi un adevarat campion al evolutiei si al luptei pentru supravietuire in Florida, unde rivalizeaza cu aligatorii la capatul superior al lantului trofic, fiind niste pradatoare redutabile. Daca in Asia dusmanul cel mai de temut al pitonului este omul, care ii foloseste carnea in alimentatie si confectioneaza imbracaminte din pielea sa, ei bine, in Everglades, nimeni nu se atinge de nimic fiindca totul e protejat.

Asadar s-ar spune ca pitonul birmanez a gasit unul dintre cele mai favorable locuri posibile pe acest pamant, un adevarat "pamant al fagaduintei", unde nimic nu il poate invinge si unde toate atuutile pe care i le confera evolutia (putere, rezistenta, eficienta ca animal de prada) sunt puse in valoare intr-un mediu care nu era pregatit pentru asa un super-inamic, perfectionat timp de mii de ani in mlastinile neprietenoase ale Asiei.

Asa au inceput sa dispara pasarile din habitatul lor natural, ajungandu-se chiar, in doar cateva zeci de ani, ca unele specii sa fie pur si simplu desfiintate din Everglades. Dar au inceput sa dispara si pisicile din zonele rezidentiale ale Floridei si toata lumea se intreaba ingrijorata "oare ce urmeaza?". Putem face ceva pentru a opri acest dezastru?

Americanii din Florida au motive serioase de ingrijorare fiindca pitonul birmanez se imulteste la fel de repede ca iepurii, femelele fiind capabile sa depuna pana la 100 de oua o data. Le mai si ingrijeste cu grija si dedicatie, spre deosebire de alti serpi care depun ouale si isi vad de viata lor. Femela piton isi cloceste ouale facand in asa fel incat fiecare pui sa supravietuiasca - ea poate, prin contractii ale muschilor sa ridice temperatura corpului ei pentru a oferi caldura puilor aflati in oua.




Povestea despre emigrarea pitonului birmanez este interesanta si se potriveste cu profilul Psihopediei din cel putin cateva motive. Unul ar fi acela ca ne invata ceva despre responsabilitate. Pitonul birmanez a ajuns cu avionul in SUA, fiindca suficienti tineri teribilisti si-au comandat cate unul ca sa se poata lauda pe Facebook cu excentricul lor "animal de companie".

Dar dupa ce "le-a trecut" si s-a incheiat "luna de miere", tinerii respectivi au inceput sa inteleaga in ce fel de situatie se afla aducandu-si sub propriul acoperis un campion al evolutiei, capabil adesea sa atace in somn copiii familiilor respective, incolacindu-se in jurul lor si impiedicandu-i sa respire - lucru care s-a intamplat deja in Florida, nu de putine ori. Sarpele poate sa evadeze din acvariile in care este tinut si te trezesti cu el peste tine, cand iti este somnul mai dulce.

Asadar, pitonul birmanez s-ar putea sa dea dovada de un tip de iubire pentru care nimeni nu este pregatit in America iar odata intelegand asta, oamenii se vor adapta la situatia creata demonstrand si mai putina responsabilitate - scapand de serpi cat mai repede cu putinta, punandu-i intr-un sac si ducandu-i spre exemplu in Everglades, unde serpii se simt, asa cum spuneam, ca si in paradis, din motive bine intemeiate: hrana la discretie, temperatura numai buna si niciun dusman competitiv.

Mai este si perspectiva social-umana: uneori le oferim dusmanilor nostri conditii atat de bune de viata incat acestia ne vor sugruma copiii in timp ce dormim si se vor inmulti intr-un mod scapat de sub control. Sunt dusmani cu actiune subtila si insidioasa, deghizati in prieteni si asociati, dar care sunt animati de instincte de vanatoare mai curand decat de bune intentii in ceea ce ne priveste. Lumea este plina de asa ceva, nu-i asa?

Si este cu atat mai greu sa te descurci cu ei cu cat, asemeni pitonului birmanez, dispun de conditii favorabile de viata, de portite prin care eludeaza regulile, fiind organizati in structuri care se pot dovedi aproape invincibile. Poate ca vorbim aici despre politicienii corupti sau poate ca vorbim despre asa-zisul "stat paralel", care prin intermediul unor parghii legale si a unor institutii de forta a ajuns sa controleze tot ce misca.

Daca privim dezastrul ecologic produs in Everglades FL, drept o metafora, este poate o lectie despre proliferarea raului in societate, atunci cand raul are atuuri puternice: vulnerabilitati ale sistemului, mijloace de intimidare, nepasarea, superficialitatea, ignoranta si lipsa simtului civic, si mai mult decat atat, capacitatea de a-si impune vointa prin forta. Si oricat de mult am crede in bine, in frumos si in lumina, raul este seducator si ii corupe pe cei puternici facandu-i sa creada ca pot deveni si mai puternici atunci cand "fac pactul".

Unii dintre noi pot vedea in povestea pitonului birmanez ceva diferit: si anume modul in care psihicul nostru devine el insusi un Everglades care este preluat si dominat de pericole insidioase si subtile: temeri, obsesii, atitudini dezadaptative, patimi, indoieli si ingrijorari care ne reduc potentialul si contribuie la disparitia unor "specii", cum ar fi speranta, increderea, intelepciunea.

Dar poate ca doriti sa priviti aceasta poveste din alta perspectiva - cea a pitonului birmanez: cand existenta si succesul tau este in pericol intr-un anumit context, poti foarte bine sa o iei de la capat, intr-un alt loc, unde poti avea surpriza ca lucrurile sa fie in favoarea ta. Oricum ati dori sa priviti aceasta pilda, si oricum ati dori sa o interpretati, ea este puternica, plina de intelesuri si nu am putut sa o ignor.








(1) Imaginea Evil Eyes, de Phil Balchin, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0
Continue reading

joi, 6 aprilie 2017

Ce esti dispus sa oferi in schimbul succesului? Da, vrei sa muncesti mai mult decat altii. Dar nu stii ca, intre paranteze, ti se mai cere ceva - sanatatea. In special atunci cand sansele tale de succes sunt limitate.




Vorbeam intr-un entry anterior despre ce se intampla cu cei care nu stiu sa piarda si evidentiam faptul ca o multime de probleme psiho-somatice, dependente de substante sau accidente de tot felul reprezinta modul de manifestare a dificultatii de a pierde, un domeniu in care "exceleaza" asa-zisele personalitati de tip A, care nu stiu sa piarda nici macar un meci de badminton jucat in vancata, pe o plaja insorita.

Am mai vorbit in trecut si despre un studiu care scotea in evidenta problemele cardiace ale femeilor tinere, care, de asemenea, platesc un pret piperat pentru dorinta lor de a invinge, de a-si depasi limitele, spre deosebire de femeile cu mai multa experienta, care, s-ar parea ca sunt mai relaxate in relatie cu evenimentele vietii. Si poate ati intalnit si voi, ca si mine, femei tinere care traiau cu pastile de inima in poseta datorita unui "incident problematic" din adolescenta.

O carte pe care am citit-o pe vremea cand descopeream lecturile de dezvoltare personala, si care se numeste "Am reusit!" s-ar parea ca m-a vindecat de tendinta aceasta disperata de a obtine totul, cat mai repede, indiferent cu ce costuri. Se promova acolo nu doar descoperirea si valorificarea resurselor personale ori planificarea atenta ci si o viziune mai relaxata asupra succesului. Autorul Guy Missoum era sustinatorul ideii ca succesul nu ar trebui obtinut cu pretul sanatatii si ca trebuie sa avem asteptari rezonabile de la noi insine.

Din pacate, intalnim multe persoane care nu prea isi inteleg limitele personale, mai bine spus, nu prea le iau in serios, si asta are consecinte destul de dramatice asupra stilului de viata, dar mai ales asupra starii de sanatate fizica si psihica. A nu-ti lua in serios limitele personale este aproape ca atunci cand sari de pe bloc sperand ca iti vor creste aripi pana ajungi in contact cu solul.

Un ciclu de studii in domeniul performantei si succesului scoate in evidenta faptul ca, pe langa cei care nu stiu sa piarda, se afla, intr-o conditie cam la fel de dramatica, si cei care, tot pentru ca nu stiu sa piarda si nu stiu sa-si aprecieze limitele, incearca sa se depaseasca pe sine, in ciuda faptului ca sansele de a reusi sunt mici. Daca ai o sansa mica de a reusi, dar ai o atitudine "buna", s-ar parea ca poti sa reusesti totusi. Intrebarea este cu ce pret?




Ei bine, este vorba de sanatatea noastra fizica si emotionala. S-a vorbit in multe randuri despre problemele celor care sunt dedicati succesului cu orice pret si despre dificultatea lor de a concepe o viata "mediocra". Ei isi pot lua 3-4 joburi sacrificandu-si astfel ani din viata, pentru ca apoi sa investeasca aproape tot ce au castigat in medicamente si tratamente costisitoare. In cel mai bun caz, cauta oameni ca mine si invata sa isi gestioneze stresul, ajuns la proprotii colosale.

Se mira cand afla ca de fapt stresul vine din ei insisi, nu din exterior, din modul lor de a interpreta lucrurile si din convingerile exagerate care ii pun in miscare. Cum sa se relaxeze si cum sa se bucure de viata un om care considera ca fara bani este nimeni si ca acesti bani ar trebui facuti zi si noapte? Sau cum sa isi dea ragaz o persoana care crede ca odraslele sale o vor uri pentru ca nu le-a oferit "tot ce e mai bun"?

Nu cred ca este intamplator faptul ca multe femei tinere au probleme cardiace. Societatea are asteptari exagerate din partea lor si ele par a trai cu obesia performantei si a reusitei personale. Multora dintre ele le-ar fi greu sa conceapa faptul ca o femeie care a avut un loc de munca normal si a crescut un copil frumos este un succes si merita tot respectul nostru. Pare ca societatea cere mult mai mult din partea lor...

Pare ca societatea cere foarte mult din partea fiecaruia dintre noi. Simtim presiunea zi de zi fiindca ne comparam cu oamenii care au acces la lucrurile "fine" ale societatii de consum. Ne-ar fi greu sa acceptam ca in aceasta societate in care fiecare este "liber", in masura in care se exploateaza pe sine insusi suficient de mult, este loc chiar si pentru sanatate psihica, echilibru si intelegere.

Probabil ca stiti faptul ca persoana cu renumele de a fi fost cel mai bogat om din lume John D. Rockefeller nu a fost bogat in copilarie, dimpotriva, el se inscrie cu brio in categoria celor care au reusit in ciuda sanselor modeste de reusita. Mai putini stiu insa faptul ca miliardarul care a intemeiat prestigioasa firma Standard Oil a avut probleme mari de sanatate, confirmand asadar teoria care sustine ca cei ce reusesc in ciuda sanselor modeste, prezinta riscul sa dezvolte boli cu originea in stresul psihic.

Cum sa te suporti pe tine insuti cand stii ca altii au mai mult succes, mai multi bani, sunt mai tineri, mai frumosi, mai in centrul atentiei? Cum sa iti oferi tot felul de scuze? Nu suntem egali si de aceea, trebuie sa muncim mai mult decat cei care au primit totul pe tava... Cum sa-ti tolerezi momentele de odihna cand stii ca ai o sansa din 10 de a fi la fel de puternic precum cei puternici?

Poate ca regimul muncii este ca o casnicie - un compromis, rezultatul unei negocieri de care, poate ca nici macar nu suntem constienti. Depinde de fiecare dintre noi pretul pe care suntem dispusi sa il platim pentru acest compromis. Si, din pacate, asa cum nu suntem pe deplin constienti ca am facut aceasta negociere cu destinul nostru, nu suntem constienti nici de costul ridicat al succesului.








(1) Imaginea Cross of Sacrifice, de Oli4.D, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) New York Times, (acc. Apr. 05, 2017), Why succeeding against the odds makes you sick, website: New York Times

(3) History, (acc. Apr. 05, 2017), Rockefeller's Standard Oil, website: History

(4) Missoum, G., (2003), Am Reusit!, editura Polirom, Iasi



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

miercuri, 1 martie 2017

Daca este sa vorbim despre "iubirile adevarate din filme", stim cu totii ca extremele se atrag. Cu alte cuvinte, cu cat esti mai diferit de persoana iubita, cu atat si iubirea voastra este mai puternica. Dar oare lucrurile stau la fel si in datele Psihologiei Experimentale?




Cred ca nu exista activitate mai interesanta pentru un psiholog decat aceea de a infirma miturile urbane care, in ciuda faptului ca au o raspandire destul de larga la nivelul psihologiei populare, sunt usor de infirmat, prin intermediul psihologiei experimentale si dovezilor acumulate de catre acest domeniu de cercetare.

Acestea fiind zise, am sa va intreb ce va face sa credeti ca, in iubire, extremele se atrag? Probabil ca nu aveti niste dovezi stiintifice clare cu ajutorul carora sa va sustineti acest punct de vedere. Tot ce aveti sunt niste pelicule alb-negru sau color, pe care le-ati urmarit, de la varste fragede si inca le mai urmariti. Sau poate cateva carti soft-core, care v-au tinut cu capul in nori ani intregi?

Tehnica contrastului romantic a fost folosita inclusiv de catre marele nostru poet national Mihai Eminescu, in capodopera sa literara Luceafarul. Daca nu ar exista acest contrast plin de tensiune si suspans, probabil ca multe dintre creatiile artistice ar fi mai curand sterse si lipsite de personalitate artistica. Slava domnului ca exista contrastul! Slava domnului ca exista extremele!




Prin contrast, asa cum spuneam, creste suspansul si apare intriga. Ce mai, tura-vura, prin contrast apare spectacolul! Toata lumea iubeste o poveste buna! Chiar si producatorii de floricele de porumb! Nimeni nu ar dori sa priveasca un film sau sa citeasca un poem in care partenerii se inteleg din priviri si nu au niciun chin la inimioara. Pare ca suspansul si, de fapt contrastul intre cei doi, reprezinta o conditie sine qva non a relatiei.

Ati spune ca filmele de la Hollywood sunt responsabile pentru aceasta sublima brambureala din capul tinerelor pitipoance. Dar filmele nu reprezinta decat un efect al caror cauze se gasesc, cel mai probabil, in specia literara a romanului romantic, ale carui cauze se pierd in timp si in mitologie, sau poate in potiunile magice care se gasesc la originea universului. Cu alte cuvinte, doar bunul dumnezeu stie de ce suntem atat de confuzi.

Cred ca tinerele pitipoance sus-mentionate, ar fi gasit ca viata lor este din cale-afara de plictisitoare daca ar fi constat in gasirea unui partener de doamne-ajuta si stradania de inserare sociala in ideea de a sluji familiei si societatii, precum niste furnicute intens truditoare. Din motive care imi scapa, este mai romantic sa transformi totul intr-un spital de boli nervoase.

Nimeni nu doreste sa fie o furnicuta sau o albinuta truditoare si disciplinata care duduie de sanatate psihica si se poate darui tocmai de aceea, mai ales ca nu este nimic memorabil si carismatic in legatura cu asa ceva. E parca mai rentabil sa iti cauti un partener nasol si sa o arzi nashpa cateva zeci de ani, pana te mai maturizezi, doar-doar vor aparea filme si cantece despre tine.

Adevarul este ca, desi ar putea sa inspire plictiseala o relatie in care exista similitudine de idei, de nivel social, sau de calitati fizice, etc, oamenii prefera mai curand acest tip de plictiseala, lasand circul acolo unde ii sade lui bine, adica in salile de cinema. Desigur, mai exista si exceptii, nu-i asa? Si nu doar ca suntem atrasi de persoane similare noua, dar, in plus, astfel de relatii sunt mai stabile si mai fericite.

Asadar, s-a zis cu povestile romantice. Daca va doriti stabilitate si fericire conjugala, nu cautati un ciudat cu care nu aveti absolut nimic in comun! Fericirea pare a avea mai mult a face cu plictiseala decat cu intrigile si suspansul ori cu rasturnarile spectaculoase de situatie. Cautati in schimb pe cineva care va seamana. Va exista oricum suficienta incompatibilitate incat sa existe si suspans.

Si, cel mai important, amintiti-va ca extremele NU se atrag. Este dovedit stiintific. S-ar putea sa aveti impresia ca extremele se atrag daca sunteti mai compatibili cu spectacolul decat cu responsabilitatile caracteristice cuplului. Un cuplu normal nu are timp de spectacol si de aceea are tot interesul sa ajunga pe o lungime de unda unde este posibila si comunicarea, si compromisul si negocierea.








(1) Imaginea Attraction, de WhaitiMom, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0

(2) Scott, O.L. (2009) 50 Great Myths of Popular Psychology, Wiley-Blackwell



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

vineri, 24 februarie 2017

Era suporter al celor doi copii ai sai, ambii sportivi de performanta. Isi dorea atat de mult victoria incat a inceput sa se pregateasca... pentru esecul adversarilor. Când unul dintre adversari a murit intr-un accident, Politia descopera secretul oribil din spatele accidentului.




Probabil ati auzit de multe ori expresia  "aceasta persoana nu stie sa piarda". Chiar asa! De ce ar sti cineva sa piarda? Traim intr-o societate in care pierzatorii sunt marginalizati - nu e ca si cand ai primi un premiu si o statuie pentru faptul ca ai pierdut o competitie.

Suntem formati in spiritul competitivitatii, mai curand decat in spiritul cooperarii. Este un mod de a fi egocentric, spre deosebire de modul de a fi prin cooperare, unde, chiar si atunci cand pierzi, ai castigat de fapt, pentru ca intregul din care faci parte (societatea) a castigat o performanta. Aceasta este diferenta intre mentalitatea competitiva si mentalitatea de cooperare.

Si pentru ca nu intelegem cooperarea si totul se rezuma la a castiga, ne va fi greu, ne va "ustura" faptul ca am pierdut orice, chiar si un meci de badminton, lipsit de orice fel de miza. Asta se observa cu deosebire la asa-numitele "personalitati de tip A", care nu pot, nu isi permit sa piarda absolut nimic, nici macar un meci de badminton. Iar cand vrei atat de mult sa castigi, incat nu mai conteaza cum o faci, se numeste ca ai devenit un psihopat mititel.




Exista numeroase feluri in care se manifesta dificultatea de a pierde.

  • Boli psiho-somatice - stresul psihic cauzat de dificultatea de a pierde creaza o presiune interioara care este tradata de simptome de tip psiho-somatic: eruptii pe piele, tulburari digestive, tensiune arteriala, etc

  • Depresie - infama boala este o forma comuna de manifestare a dificultatii de a pierde. Ea se manifesta prin tulburari ale tuturor ariilor majore ale stilului de viata: alimentatie, ritmul circadian, regimul de miscare.

  • Accidente - presiunea interioara a faptului ca am pierdut si nu am putut accepta acest lucru se poate obiectiva in accidente de tot felul, incepand cu leziunile banale din bucatarie, in timp ce faceam mancare si terminand cu accidentul auto.

  • Vandalism - in special la adolescenti si la gruparile de tip ultras, care sunt asociate manifestarilor sportive si competitiilor de aceasta natura, pierderea declanseaza reactii violente indreptate impotriva competitorilor sau obiectelor la voia intamplarii, din decor.

  • Dependente - tot dificultatea de a pierde se poate manifesta si prin intermediul unei dependente de alcool, spre exemplu, mai ales ca alcoolul poate reprezenta pentru multi dintre noi un adevarat medicament, pentru amortirea durerii.

  • Crima - asa cum o sa vedeti din povestea urmatoare, crima poate fi un mod de a gestiona pierderea, prin intermediul careia se incearca pedepsirea (razbunarea) sau eliminarea competitorilor, in scopul asigurarii.
Fara a avea pretentia ca am epuizat toate formele de manifestare a dificultatii de a pierde, pentru ca mai sunt multe altele (auto-flagelarea, cosmarurile, stresul post-traumatic, regresia, etc), sa mai spunem ca sursele dificultatii de a pierde se afla intr-o educatie individualista si competitiva, cu mari lacune in ce priveste cultivarea stimei de sine si a valorilor comunitare.

Probabil ca a invata sa pierzi reprezinta una dintre competentele cele mai importante pe care ar trebui sa le asigure o buna educatie si un regim parental adecvat. Dat fiind faptul ca se ajunge atat de departe cu manifestarile cauzate de gestionarea deficitara a pierderii, pana la situatia in care alegerile noastre devin ireparabile, dramatice si ireversibile, eu personal consider astfel de competente ca fiind o prioritate absoluta.

Asadar Cristophe Favieau era un tatic ai caror copii faceau tenis de performanta. Dl. Favieau isi dorea atat de mult ca odraslele sa castige, incat a inceput sa le puna droguri in apa adversarilor, niste substante care aveau sa le scada performantele. Pana intr-o zi in care unul dintre adversari si-a pierdut viata intr-un accident auto, dupa ce anterior jucase tenis cu fiul lui Favieau.

Oare a meritat aceasta "iesire facila", dintr-o provocare prea mare pentru Favieau? Cu siguranta, nu. Tradand anumite trasaturi ale psihopatiei, Favieau nu doar ca nu si-a ajutat copiii, dar i-a si umilit in mod public. Iata ce puteti face insa pentru a invata sa si pierdeti, cu toate ca sunteti tentati sa castigati in stil psihopat, pe orice cale:








(1) Imaginea Loser, de Shopping Diva, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0

(2) BBC News, (acc. Feb. 24, 2017), French tennis drug father jailed, website: BBC News



Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com


Continue reading

duminică, 24 iulie 2016

Pe cand aveam 5 ani, mama mi-a spus ca nefericirea este cheia reusitei in viata. Cand am ajuns la scoala, m-au intrebat ce vreau sa devin si le-am raspuns ca vreau sa devin nefericit. Mi-au spus ca nu am inteles tema iar eu le-am spus ca ei nu au inteles viata.




Nefericirea, este o componenta fireasca a vietii noastre psihice. Cu toate acestea, s-ar parea ca anumite persoane sunt "abonate" la nefericire pe termen lung, in sensul ca, fie si in absenta unor factori obiectivi evidenti care sa "determine" aceasta nefericire, ele se regasesc constant intr-o stare de nefericire fara de sfarsit. Iar daca, totusi, acei factori exista, durata marasmului pare disproportionat de mare, raportat la majoritatea oamenilor.

Iata cateva simptome ale dependentei de nefericire:

  • Starea de bine poate sa depinda de evenimentele exterioare - iti vine greu sa accepti dezamagiri, te evaluezi prin ochii celorlalti, etc
  • Descoperi ca alergi dupa experiente dureroase - spre exemplu, iti alegi in mod neinspirat partenerii, ori profesia, etc
  • Fericirea adevata iti desteapta nevoi nerecunoscute de nefericire - de exemplu, iti este greu sa ramai in relatii potrivite sau iti pierzi interesul cand te apropii de realizarea unor proiecte importante.
  • Ai o dificultate majora de a regulariza nevoia de placeri "vinovate" - sau altfel spus, iti e greu sa pastrezi masura si controlul in ce priveste pofta de mancare si bautura, apetitul sexual sau orele petrecute la munca.


Am spus "sa determine aceasta nefericire" intre ghilimele pentru ca, de fapt nu evenimentele in sine determina o stare emotionala sau alta, ci conotatia pe care fiecare dintre noi o atribuie acestor evenimente. Cu alte cuvinte, nefericirea nu vine din exterior ci mai curand din interior, si chiar se poate vorbi despre alegerea de a fi nefericit, cu toate ca este vorba despre o alegere neconstientizata.

Destinatia mea nu este un anumit loc ci, mai curand un nou mod de a privi lucrurile. Marcel Proust
Nu lucrul in sine te perturba ci modul cum interpretezi semnificatia sa. Epictet


Aveti nevoie de argumente, stiu, si am sa vi le ofer. Luati spre exemplu situatia in care doi elevi iau o nota de 5 la un test de Matematica. Au aceeasi nota, la acelasi test insa unul este fericit iar celalalt pica in depresie - un caz usor de intalnit in realitate, nu-i asa? Care sa fie explicatia? Asa cum va spuneam mai sus, interpretarea pe care o dam evenimentului este aceea care determina aparitia nefericirii. Unul se bucura ca a trecut clasa iar celalalt este ingrijorat ca nu va reusi sa ia Bacalaureatul.

Asa cum interpretarile vin din interior, tot la fel si emotiile vin din interior. Si daca este rezonabil sa simtim putina nefericire din cand in cand, pentru ca toti ne dorim cate ceva ( altfel viata nu ar mai avea niciun sens), ei bine, de ce am ramane nefericiti pentru mai mult timp? Este rezonabil sa se intample asta? Nu stiu ce anume va asteptati sa va aduca nefericirea voastra. In cel mai bun caz, probabil ca va aduce ceva de genul acesta:




In fond, este viata fiecaruia si de ce sa ne dam cu parerea daca are vreun rost ca cineva sa ramana nefericit o perioada mai lunga de timp. Nefericirea noastra este ca o efigie care indica cat de important a fost acel lucru pentru noi si, s-ar parea, indica si nivelul la care se afla resursele noastre psihologice. Dar in acelasi timp, ramanand nefericiti, reusita sociala a persoanei respective este amenintata pe toate palierele (intimitate, profesie, relatii), si nu in ultimul rand, sunt afectati cei din jur, care asista neputinciosi la aceasta desfasurare fara capat a tristetii.

Asa cum am mai afirmat, omul nu a fost facut pentru nefericire, dimpotriva, iar asta se vede in decadenta sistematica din punct de vedere fizic, si comportamental de care are parte o persoana nefericita: fizic (inactivitate, boala, imbatranire prematura), comportamental (pasivitate, viciu, izolare, etc). Pare ca nefericirea reprezinta o adevarata reteta pentru auto-distrugere... 

In exemplul pe care vi l-am dat, elevul care a luat 5 la testul de matematica si este nefericit, daca nu face ceva pentru a-si mari performantele si nici nu vrea sa accepte ca facultatea nu este chiar pentru toata lumea, ceea ce nu inseamna ca va fi un ratat, poate intra intr-o spirala a nefericirii care nu aduce nimic bun.

Pentru a nu intra in aceasta spirala, el poate sa gaseasca in sine o alta interpretare evenimentului (de ex. "e ok si fara Bacalaureat, in viata conteaza sa traiesti frumos"), sau sa se implice mai mult in pregatirea sa. Totusi, el nu face nimic si ramane intr-o stare de nefericire pasiva care se accentueaza de la o zi la alta, ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste pe o panta si devine tot mai mare. Nefericirea devine ea insasi o cauza pentru multe nenorociri, iar asta, fireste, mareste nefericirea. 

Anumiti autori au vorbit despre acest fenomen ca despre o dependenta de nefericire care si-ar avea radacinile in experientele timpurii ale copilariei. Am vorbit in repetate randuri despre functiile emotiilor si in special despre functia de influenta inter-personala a acestora. A simti ceva are un cert efect asupra celor din jur. Cu alte cuvinte, nefericirea, in lipsa unor alte utilitati evidente, poate sa reprezinte un mod de a-i pune pe cei din jur in miscare, in slujba noastra - dar asta numai "daca au o inima buna".

Consilierul: "Ce faci dacă vrei ceva de la mama?" 
Copilul: "O sâcâi până spune da." 
Consilierul: "Dar dacă vrei ceva de la tata?" 
Copilul: "Aştept până este un meci la televizor, când spune da, fără să gândească." 
Consilierul: "Iar dacă vrei ceva de la bunica?" 
Copilul: "Îi spun că o iubesc mult, mult de tot." 
Iată un doctor în psihologie care are numai 7 ani! (fragment desprins din discursul dr. Joyce Callus, la primul congres adlerian din Romania)

Daca este sa luam in serios teoriile adleriene despre formarea personalitatii, un copil este un mic doctor in psihologie care stie exact ce trebuie sa faca pentru a obtine ceva din partea celor din jur. Asa se ajunge la faptul ca unii fac glumite, altii se arata foarte prudenti, iar cei de pe urma, "se imbufneaza", pentru ca stiu ca asta ii poate sensibiliza pe ceilalti, pot produce un efect in randul celor din jur, si, deci, pot obtine ceva din partea acestora.

Asadar, luand in calcul teoria teleologica (care afirma ca orice comportament are un scop), atunci cand "ne plangem de mila", nu o facem pur si simplu pentru ca ne face placere ci pentru ca prin asta, obtinem lucruri precum atentia, suportul, incurajarea, mici sau mari premii din partea celor care pot sa le ofere - de piatra sa fii si tot oferi ceva! Paul Rasmussen are aceasta formulare paradoxala: "suntem nefericiti ca sa fim fericiti", sugerand ideea de scop al nefericirii.

In aceeasi ordine de idei, nu este atat o problema de copilarie traumatica ce trebuie vindecata cu multa atentie, caldura si iubire cat o problema de afirmare personala prin suferinta si tehnica / mijloc de a obtine atentia, caldura, iubirea si... altele. Nu de alta, dar daca stiti voi vreun copil care nu a suferit nicio trauma in viata sa, atunci eu ma las de scris! Dar nu toti au invatat sa si "speculeze" cu traumele suferite.

In literatura de specialitate au fost descrise diferentele intre nefericirea "normala" si cea benevola, adica "nefericirea aleasa", in felul urmator:









(1) Imaginea Sadeness, de Dmitri Kalinin, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) Pieper, W.J., Pieper, H.M., (2009), Dependenta de Nefericire, editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti

(3) Rasmussen, P. (2011), The Quest to Feel Good, editura Taylor & Francis Group, New York 
Continue reading

vineri, 27 noiembrie 2015

In cuplu, pare ca totul incepe si se termina odata cu banii. Dar cat de fericiti sunt partenerii materialisti? Raspunsul il dau cercetatorii americani.




Inca din cele mai vechi timpuri erau preferati ca parteneri de cuplu cei mai puternici dintre barbati si cele mai tinere si senzuale dintre femei. Femeile erau preferate pentru capacitatea de reproductie iar barbatii pentru posibilitatea lor de a asigura supravietuirea si bunastarea urmasilor.

Stereotipurile s-au perpetuat pana in ziua de azi: femeile continua sa faca eforturi pentru a-si potenta atractivitatea, pentru a-si mentine frumusetea si prospetimea, iar barbatii continua sa faca eforturi pentru a-si imbunatati statutul socio-economic - caci asa se masoara puterea in zilele noastre.




Cu toate acestea, pare jenant sa recunoastem ca suntem interesati de aspectele pragmatice si economice ale supravietuirii cuplului. Ne simtim jigniti de cei care ne numesc materialisti, fiindca, ei bine, nu este totul despre bani. Intr-adevar, bazale economice ale cuplului reprezinta doar una dintre functiile cuplului.

A. Functia Economica - se refera la posibilitatea celor doi membrii de a asigura supravietuirea biologica si conditiile de viata ale cuplului, potrivit standardelor si nivelurilor de asteptare ale fiecaruia.
B. Functia de Solidaritate - se refera la capacitatea celor doi membrii ai cuplului de a-si impartasi experienta emotionala, de a-si face confesiuni si a interactiona la nivel emotional.
C. Functia de Socializare - se exprima prin posibilitatea celor doi membrii ai cuplului de a identifica arii de interese comune, care sa asigure existenta in viata cuplului a unor activitati realizate in comun.
D. Functia Sexual-Reproductiva - se refera la interactiunile sexuale ale celor doi membrii ai cuplului, la nivelul de satisfactie si manifestarile sexuale preferate, exprimate in termeni de cum, cand si cat de frecvent?

Functia economica este nu doar importanta, dar, adesea, este si decisiva in dinamica cuplului. In absenta bazei materiale minime, dar si in absenta satisfactiei subiective in privinta acestei baze materiale, sansele ca un cuplu sa supravietuiasca sunt amenintate.

De asemenea, in lipsa satisfactiei mutuale, pot interveni numeroase tulburari ce vor marca in mod decisiv evolutia cuplului. Atunci cand unul dintre parteneri nu este satisfacut de cat castiga sau de cat castiga partenerul, nu doar ca pot aparea certuri, insa, de regula asta conduce la restructurari ale programului de lucru si la suprasolicitare si stres, avand de pierdut celelalte aspecte enumerate mai sus: intimitatea emotionala, activitatile de timp liber si chiar sexualitatea.

Cu toate ca banii pot juca un rol decisiv in viata cuplului s-ar parea ca materialismul partenerilor nu reuseste sa asigure fericirea cuplului. Un studiu recent concluzioneaza ca partenerii care considera ca banii sunt mai importanti decat alte aspecte ale relatiei sunt si aceia ce afirma ca nivelul lor de satisfactie in cuplu este mai mic.

S-ar parea ca toti cei care urmaresc sa faca parte din cupluri care, in primul rand, nu duc lipsa de bani, nu au noroc de prea multa fericire in cuplurile pe care le-au format. Este deci de meditat la cat de multa importanta acordati banilor comparativ cu restul aspectelor implicate in existenta unui cuplu: intimitatea emotionala, sexualitatea sau activitatile pe care le petreceti impreuna.

Banii sunt importanti dar nu ar trebui sa fie cei mai importanti ori singurii care conteaza!









(1) Imaginea Shopping Despair, de David Blackwell, via Flikr, sub licenta CC BY-ND 2.0

(2) Vasile, D.L., (2008), Introducere in Psihologia Familiei si Psihosexologie, Editura Fundatiei Romania de Maine, Bucuresti

(3) Andrei, C.,(2008), Cine m-a facut femeie?, editura Humanitas, Bucuresti

(4)  Medical News Today, (acc. Nov. 27, 2015), Materialism May Erode Couple's Relationship, website: Medical News Today .com
Continue reading

duminică, 26 octombrie 2014

Ti se intampla sa persisti in ceva care ti-a adus nefericire? Ti se intampla sa nu te poti opri din ceva, desi toata lumea iti spune ca ar trebui s-o faci? Poate ca esti sub actiunea efectului de inghet...





Descoperit de Kurt Lewin, unul dintre patriarhii psihologiei sociale, „efectul de inghet” reprezinta tendinta oamenilor de a persista intr-o actiune in cursul careia deja au investit ceva, fie ca vorbim despre timp, despre energie, bani, sentimente sau alte resurse personale. Daca ar fi sa ii gasim un corespondent in Fizica, ne-am gandi la inertie - o intertie emotionala si comportamentala. 

Efectul de inghet, este esenta tehnicii de manipulre cu numele de "amorsare" care presupune o iscusinta a manipulatorului de a te cointeresa in anumite cheltuieli despre care insa nu stii cateva detalii "mai putin avantajoase". Asa intram intr-un magazin pentru a beneficia de oferta mult trambitata si scrisa cu litere uriase pe diverse reclame, dar aflam apoi ca intr-un coltisor scria, abia vizibil: „oferta valabila numai in orele diminetii”. Cumparam totusi produsul fiindca eram deja porniti sa o facem!

Efectul de inghet se bazeaza asadar pe manipularea angajamentului, adica trezirea in cel manipulat a nevoii de echilibru si de coerenta cu sine insusi: "daca am pornit pe calea asta, atunci am sa merg pana la sfarsit". Ori altfel spus "daca sunt asa, atunci pot sa fac si sacrificii pentru asta".

Acest efect psihologic are o latura si mai obscura decat manipularea celorlalti. Este vorba despre automanipulare. Oricat de bine ar suna, automanipularea nu are nimic in comun cu autocontrolul, dimpotriva. Ne automanipulam atunci cand ne angajam in cheltuieli inutile, de timp, de resurse, de bani si cand ne intindem capcane, pentru a ne demonstra noua insine un anumit lucru.

Automanipularea, bazata pe „inghet”, intr-o forma sau alta, se regaseste in viata fiecaruia. Fie ca ramanem cu un partener alcoolic doar pentru ca „dragosta este valoarea suprema”, fie ca ramanem in fata televizorului ore in sir, macar ca nu ne mai distram de mult timp, doar fiindca „televiziunea prin cablu este grozava”, devenim astfel victime inocente ale automanipularii. In alte situatii, putem suferi din dragoste ani in sir, doar fiindca „toata lumea trebuie sa ma iubeasca” sau ne jucam automobilul la poker doar fiindca „eu sunt un tip norocos”.

Cum se poate observa usor, automanipularea se bazeaza pe o credinta riscanta a noastra, o credinta care dealtfel, in mod normal, este una de tip adaptativ, adica care ne ajuta, ne intareste, ne sporeste stima de sine."Firma la care lucrez este sansa mea de a castiga mai bine". Pornind de la o astfel de conceptie, am putea ramane "inghetati" la un loc de munca care nu a mai platit salariile timp de luni in sir. 

Automanipularea, orchestrata parca de parti misterioase si malefice ale propriei personalitati, speculeaza credintele noastre in asa fel incat sa fim pierduti prin noi insine, sa ne pierdem stima de sine si sa alunecam spre destramarea identitatii.

Pentru ca, asa cum spuneam in cele de mai sus, auto-manipularea are la baza convingeri de viata, care uneori ne aduc reusite, este adesea foarte dificil sa facem diferenta intre ceea ce in mod normal numim "mentalitate de invingator", care ne face sa investim totul in ceva si efectul de inghet, propriuzis. In fond, si mentalitatea de invingator ne face sa persistam, cu toata incapatanarea, in ciuda absentei rezultatelor pe o durata de timp considerabila ... 


Voi cum faceti diferenta intre cele doua?
Poti sa imi lasi un comentariu pe aceasta pagina: este legal, moral, si nu ingrasa!






Continue reading

vineri, 3 octombrie 2014

  Se spune ca nu trebuie sa judeci o carte in functie de coperta. Sunt si eu martorul numeroaselor cazuri in care personalitati ale protipendadei, din lumea politica sau a sportului devin compatibile cu... puscaria.  




Exista in genetica si constiinta celor doua genuri doua slabiciuni fundamentale, care le influenteaza direct si profund modul cum aleg partenerul de viata. Astfel, barbatii sunt la inceput niste romantici si aleg mai curand „dezinteresat”. Totusi, acest termen este unul inselator si nepotrivit. Eu sunt de parere ca exista interes in orice tip de iubire, chiar daca acel interes se manifesta sub forma de asteptari de bun simt.

Interesul se afla in asteptari. Daca te astepti ca eu sa iti raspund la buna-ziua, inseamna ca totusi cauti ceva in relatia pe care o ai cu mine iar sentimentele tale nu sunt chiar dezinteresate. Altfel spus, sentimentele pot foarte bine sa coexiste cu interesul, ba chiar indraznesc sa spun ca interesul constituie miezul sentimentelor noastre sincere. 

Interesul majoritatii barbatilor se indreapta mai curand catre aspectul fizic al partenerelor - de unde si interesul religios al femeilor pentru infrumusetare. Un corp frumos proportionat si dotat cu „cele de trebuinta”, un par frumos si un ten proaspat si curat, o dantura impecabila reprezinta niste bune puncte de plecare pentru dorinta barbatului. El se poate bucura o viata intreaga de activitati senzuale sau sociale impreuna cu o astfel de femeie. E drept ca ulterior, el nu ramane la fel de romantic si este nevoit sa abordeze cu toata seriozitatea problema supravietuirii, a dobandirii mijloacelor necesare pentru asta.  

La femei in schimb, s-ar parea ca judecata este mult mai pragmatica in momentul alegerii partenerului de viata - de unde si interesul religios al barbatilor pentru a face bani. Astfel, beneficiaza de tot felul de polite si de foarte multa intelegere cei care par a fi capabili sa asigure o viata confortabila din punct de vedere material, in timp ce restul vor avea de purtat adevarate razboaie pentru a-si dovedi resursele psihologice si caracterul. E ca si cand cei instariti si-ar fi dovedit deja valoarea prin simplul fapt ca dispun de suficiente posibilitati materiale.  

Nu spun toate astea pentru a critica sau in sens peiorativ. Femeile sunt formate in acest fel de parintii lor care se intereseaza mai intai care este treapta sociala a baietilor ce sunt adusi la cina de fete sau care le scot pe acestea in oras. De asemenea, o femeie are in vedere viitorul ei rol de mama si datoria de a asigura conditii cat mai bune pentru urmasi. Un barbat care dispune de resurse materiale sau care cel putin este capabil sa lupte pentru ea, si sa-i respecte dorintele, prezinta astfel de garantii.  

In mod similar cu transformarile pe care le sufera barbatii dupa casatorie, femeile devin mult mai romantice dupa ce au format un cuplu. De fapt, cred ca nevoile ei romantice crescute reprezinta un mod prin care il mentine pe partener intr-o stare de „alerta pozitiva”. Ea fiind partea vulnerabila a cuplului are nevoie de suficiente asigurari si le obtine prin intermediul comportamentului romantic al barbatului – seamana putin cu un dresaj dar scopul este nobil: continuitatea cuplului si a familiei.  
Ca urmare, barbatul care devine atat de pragmatic dupa formarea cuplului, trebuie sa faca ceva in plus: sa isi dovedeasca mereu iubirea prin gesturi de tandrete. Nu este suficient faptul ca te afli in slujba familiei si lucrezi din rasputeri. Trebuie sa dovedesti ca o faci cu placere! 

Ambele genuri se pot insela cand fac alegeri de acest fel. Pe de o parte, barbatii pot alege femei extrem de frumoase, dar lipsite de caracter si de bun simt comun. De altfel, frumusetea fizica merge mana in mana cu narcisismul si este o adevarata performanta sa descoperi o femeie frumoasa care este in acelasi timp si modesta, si inteleapta, si dispusa sa ofere intelegere sau suport afectiv. Rezultatul poate fi singuratatea pe termen nedeterminat a acestui barbat naiv sau chiar implicarea sa in tot felul de ilegalitati, in cursa lui disperata pentru a se ridica la nivelul pretentiilor partenerei sale.  

Dar si femeile se pot insela in modul cum isi aleg partenerii - atunci cand ii descalifica din oficiu pe cei cu o provenienta modesta si le ofera increderea in avans celor care fac dovada potentei lor financiare. Se poate dovedi, in timp, ca averea nu era o baza atat de sigura pentru decolarea in viata si ca partenerul a obtinut o mare parte din aceasta prin mijloace ilegale. Va avea acea femeie resursele psihologice necesare sa administreze o astfel de situatie?  Dar copiii? Vor putea ei sa dea piept cu dispretul colegilor?

In termenii solutiilor, as recomanda o privire mai putin superficiala asupra relatiilor noastre, mai multa prudenta si mai multa informare. A ne abandona cu totul emotiilor noastre prezinta astfel de riscuri. Nici cealalta extrema nu e de dorit - a deveni paranoici si invazivi, dar consider ca exista anumite detalii care ne pot da de inteles ce fel de caracter are cel de langa noi. De asemenea, atitudinea noastra fata de partener, este esentiala. 

Fetele mari au nevoie de diamante mari. Elizabeth Taylor

Putem sa il incurajam pe celalalt sa devina onest si prudent sau, dimpotriva, il putem incuraja sa isi doreasca cresterea nivelului de trai prin mijloace neortodoxe. De exemplu, este de apreciat valoarea mesajelor subliminale ale afirmatiilor si manifestarilor noastre. Cand ne exprimam satisfactia sau dorinta fata de lucrurile materiale costisitoare si cand uitam sa pomenim legitimitatea si onestitatea mijloacelor, se numeste ca ne exprimam valorile in mod subliminal iar partenerul nostru va sti ce ne poate face fericiti. 

In functie de aceste informatii el poate sa faca anumite alegeri. Ar fi penibil sa ne dam seama intr-o zi ca noi insine l-am incurajat pe partenerul nostru sa aleaga prost si sa infunde puscaria, nu-i asa?






Continue reading

vineri, 12 septembrie 2014

Cum administrezi esecul profesional? Reusesti sa iti descoperi resursele singur sau apelezi la prieteni si familie? Tagma profesionistilor promite un alt tip de sprijin. Care este acela?



Am primit azi un mail de la doamna redactor Marilena Ispas, de la Revista Cariere, avand urmatorul continut:

Buna ziua,
Numele meu este Marilena Ispas. Sunt redactor pentru Revista Cariere si scriu un articol despre esecul profesional. Despre cum te schimba, cum te transforma, cum te poate afecta si ce poti face sa remediezi situatia.
In cautarea informatiilor pentru acest subiect am gasit sprijinul dumneavoastra acordat unor persoane pe site-ul psihoterapie.net.
Credeti ca este posibil sa imi dati cateva informatii in legatura cu acest subiect, din punctul de vedere al unui specialist?
Cum ar trebui sa ne comportam astfel incat sa nu ajungem la un esec profesional? Daca se intampla asta, cum trecem peste?
Astept cu interes raspunsul dumneavoastra.
Weekend placut,
Marilena

Pentru a intelege modul diferit in care fiecare dintre noi este afectat de un esec profesional voi folosi o metafora. In copilarie, daca ni se lua o jucarie la care tineam foarte mult, sau daca pierdeam acea jucarie, am fi plans si ne-am fi manifestat protestul zile in sir, ori saptamani, in acord cu semnificatia pe care o atribuiam acelei jucarii. Daca in schimb jucaria respectiva nu reprezenta nimic pentru noi, am fi trecut peste incident cu seninatate, poate ca nici macar n-am fi observat disparitia ei din colectia noastra.

Mai tarziu, la scoala, ne-am indragostit de o materie, cum ar fi informatica sau limba romana si am inceput sa visam ca destinul nostru se va lega de aceasta, oferindu-ne posibilitatea unei cariere si a unei afirmari personale. Daca cineva cu autoritate in domeniul respectiv ne-ar fi spus ca pur si simplu nu avem aptitudini pentru aceste discipline, am fi manifestat reactii de protest sau chiar am fi intrat intr-o mica depresie. In schimb, daca am da piept cu incompetenta noastra in domenii care nu reprezinta nimic pentru noi, e foarte probabil ca esecul respectiv sa treaca neobservat, ca un detaliu nesemnificativ.

Eu cred in subiectivitatea reactiilor noastre la factorul de stres. Esecul in cariera este supus acestui principiu, la fel ca orice alt factor de stres experimentat. Atunci cand am investit vise, emotii, energie, timp si bani in cariera noastra, esecul in cariera devine o problema majora, din oricare punct de vedere - financiar, emotional, al sanatatii fizice si psihologice. 

Ce putem face pentru a evita esecul in cariera? Ei bine, Bill Gates, un tip care nu se poate plange de lipsa succesului personal in cariera, spunea ca succesul este un invatator lamentabil. In mod similar, se poate spune ca esecul este o resursa in sine, sau cel putin poate fi privit in acest fel. El ne invata despre punctele vulnerabile ale propriei personalitati sau punctele vulnerabile ale carierei si intreprinderii noastre.

Nu cred ca putem cu adevarat sa evitam esecul in cariera - el este o componenta a vietii si a procesului de formare si evolutie. Nu il putem evita asa cum nu putem evita realitatea, chiar daca unii spun ca nu exista esec, exista doar feed-back.

Nu am esuat. Am descoperit 10.000 de cai gresite de a face un bec sa lumineze. Thomas Edison

Probabil ca o persoana care a invatat de mica ce este responsabilitatea, angajamentul, devotamentul, cinstea, si toate acele principii ale bunului simt, ce ne ghideaza conduita in societate si in cariera, este oarecum protejata de esecuri, desi nu ii vor fi straine nici macar acesteia. Un principiu stravechi afirma ca ce tie nu-ti place, altuia nu-i face. Consider ca daca pastram astfel de repere morale in constiinta noastra, putem sa ne descurcam mai bine nu doar in cariera ci si in viata sociala, in general. Ele sunt mijlocul prin care obtinem ceea ce eu consider a reprezenta capitalul suprem si anume increderea celor din jur si reputatia, sau imaginea, cum se mai spune azi.

Cred ca un carierist adevarat, desi va suferi in cazul in care a dat gres, va cauta in sine resurse pentru o noua cariera. Aici trebuie sa aducem in discutie ideea de rezilienta, un concept complex, in componenta caruia intra o multime de detalii care au contribuit la formarea noastra ca oameni si in particular ca oameni de cariera.  

Rezilienta se sprijina astfel pe calitati si atu-uri, cum ar fi stima de sine, identitatea sociala atractiva a individului, usurinta sa de a-si face prieteni, se sprijina chiar si pe chestiuni superficiale, cum ar fi aspectul exterior, care iti ofera o anumita incredere in fortele proprii si in general, orice poate fi perceput drept o resursa - materiala, psihologica, sociala este si poate fi considerat o componenta a rezilientei. Rezilienta se bazeaza pe o suma de resurse si este un produs al experientei.

Rezilienta se formeaza prin experiente personale, inca din copilarie. Este deosebit de relevanta pentru formarea rezilientei, latura culturala a mediului in care s-a dezvoltat cineva, altfel spus valorile si modelele purtatoare ale acestor valori. Experientele sunt astfel  tezaurizate si invocate prin procese mai curand inconstiente in momentele dificile ale existentei. Iti aduci aminte ca atunci ai putut sa stralucesti si sa iesi cu bine dintr-o anumita provocare sau pur si simplu acele experiente se fac simtite in potentialul auto-perceput. 

Ce se poate face in cazul unui esec personal tine de rezilienta noastra. Anumite persoane reusesc sa constientizeze nivelul de stres, drama pe care o traverseaza si iau tot felul de masuri pentru a ajunge pe linia de plutire. Isi pot oferi de exemplu, o vacanta in care se refugiaza in lectura, calatorii, sau jocuri pe calculator, incercand sa uite. Altfel spus, revin la o etapa anterioara a dezvoltarii lor psihologice, in care viata era mai lina si se bucurau de mai multa siguranta. 

Acest mecanism poarta numele de regresie si depinde, la fel, de fiecare in parte, cat de mult timp ii va trebui sa se refaca si sa se mobilizeze, pentru a-si evalua potentialul si alternativele ocupationale. Din pacate, uneori regresia ajunge sa depaseasca limita patologicului, adica regresam pana la varstele cele mai fragede, cand gravitam in jurul unei unice surse de siguranta, si anume sanul matern. Acum nu mai avem sanul matern, in schimb avem alcoolul, drogurile si dependentele de tot felul care ne marginalizeaza si ne descalifica pe termen lung, dezintegrandu-ne atat reputatia, credibilitatea cat si identitatea in sine.

Din pacate, atunci cand rezilienta noastra nu este bine consolidata, cand nu credem in noi, in calitatile noastre, in resursele de care dispunem, si in procesul vietii, in general, este ca si cand am cauta un pretext pentru a ne auto-sabota. Totusi, din fericire, majoritatea celor care traiesc un esec profesional, si inteleg faptul ca esecul este o componenta nelipsita in evolutia noastra, sunt capabili sa isi depaseasca limitele, mai usor sau mai greu, si sa renasca din propria cenusa precum  pasarea Phoenix. 

Chiar si in cele mai dure conditii avem optiuni iar cei care stiu sa le observe si sa faca uz de puterea alegerii in mod responsabil fata de sine si fata de cei din jur, au toate sansele sa ajunga sa guste succesul. Am retinut o maxima a unui coleg de breasla din Timisoara, domnul Pera Novacovici:


Pe unii viata ii pune la pamant dintr-o singura lovitura. Pe altii in schimb, viata ii doboara si ei se ridica. Apoi viata ii doboara iar si ei se ridica iar. Ridicandu-se de fiecare data, viata oboseste sa mai dea in ei. Pera Novacovici, boxer si psihoterapeut.


Dintre entitatile care pot sprijini din exterior evolutia noastra in caz de esec profesional, mentionez in primul rand prietenii, familia, atunci cand am cultivat relatii pozitive cu aceste persoane, la care se adauga psihologul si consilierii de cariera ce pot oferi un sprijin autentic pentru reorientare profesionala si gestionarea emotiilor, sporirea rezilientei si mobilizare. 

De exemplu, un psiholog poate invoca momentele noastre de excelenta sau poate sa ne sprijine in constientizarea resurselor, ori implementarea unor comportamente si intentii pentru sporirea auto-controlului si pentru gestionarea emotiilor disfunctionale. Anumite teste de interese sau de aptitudini sunt special realizate pentru a descoperi acele resurse care ar putea constitui fondul si capitalul necesar unei noi cariere si merita din plin sa ne adresam psihologului pentru acest tip de auto-cunoastere.

Adesea medicul si preotul sunt persoanele care ajung sa afle primele despre chinurile noastre sufletesti, ca urmare a complicatiilor de conduita morala ori de sanatate - acele probleme psiho-somatice, care vorbesc despre nefericirea noastra prin intermediul unor semnale emise de organism, numite de specialisti cu termenul de jargon al organelor. Din fericire, tot mai multi dintre acestia inteleg ca posibilitatile lor de sprijin sunt limitate si le recomanda celor in cauza profesionisti din aria sanatatii psihice.










Daca iti place articolul si doresti sa sprijini PSIHOPEDIA, poti sa distribui pe Facebook sau sa actionezi butonul Google+. Un alt mod prin care poti sa sprijini blogul este sa lasi comentarii si feedback pentru articole. Interesul tau este apreciat. Aminteste-ti ca si PSIHOPEDIA are nevoie de tine!  Multumesc.
Continue reading