Viata Bate Filmul (Iar)

Cum este sa fii rapita, abuzata sexual si in final eliberata? Deloc frumos, deloc confortabil. Mai mult decat atat, politia va veni cu o teorie care nu doar ca te jigneste, dar te si defaimeaza in fata intregii comunitati, a prietenilor si angajatorilor care, se gandesc si ei sa scape de tine, fiindca ai probleme de caracter. True Story!

☆ ☆ ☆

Am senzatia ca cel putin unii dintre politisti nu ar trebui sa fie primiti in reteaua Netflix. Da, suna cam dur, insa ar putea fi o solutie pentru genul de probleme care apar atunci cand investigatorii privesc un caz real si au impresia ca stiu despre ce este vorba fiindca au vazut si pe Netflix ceva asemanator. Cazul pe care am de gand sa vi-l impartasesc azi este atat de interesant, cu atatea rasturnari de situatie si cu atatea detalii iesite din comun incat nu ai cum sa nu inveti ceva din el, in special daca lucrezi la politie ca detectiv.

Asadar undeva in Bay Area, adica zona golfului unde se afla si orasul San Francisco, supra-numit Parisul Vestului, doi tineri frumosi, ambii cam de 30 de ani, Denise Huskins si Aaron Quinn, incep o relatie la fel de frumoasa. Intr-o noapte de Martie, cei doi sunt treziti de catre un grup de indivizi necunoscuti, care le invadasera locuinta. Li se spune ca scopul efractiei sunt banii, se folosesc sedative puternice dar cert este ca in final Denise Huskins este rapita.

Aici incepe politia din Vallejo sa isi arate valoarea pentru cetateni. Acestia sunt convinsi ca au de-a face cu un cuplu care doreste sa reproduca in viata reala cele intamplate in filmul "Gone Girl", daca va amintiti, cel cu Ben Affleck, in care devine suspectul principal pentru disparitia iubitei sale. Trebuie spus ca si filmul este inspirat dintr-un caz real, (Scott si Laci Peterson) fiindca, nu-i asa, life imitates art si vice versa. Achetatorii nu doar cu nu au probe (in afara de film), dar il si ameninta pe Aaron Quinn ca il vor defaima in public pentru farsa din mintea lor.

Dupa ce rapitorii, slava Domnului, o elibereaza pe Denise Huskins, fiindca aparent nu toate rapirile se finalizeaza cu o crima, aceasta ramane totusi victima rapirii si a violului insa politia o trateaza ca pe o mare actrita care le-a spus numai minciuni, desigur, fiindca si in filmul Gone Girl a fost aceeasi situatie. Imaginati-va ce experienta trebuie sa fie aceea in care, dupa ce treci prin rapire si viol, vine un politist si iti spune ca adevarata victima este chiar el, iar tu ai abuzat de resursele statului si timpul lui, in care, nu-i asa, putea sa se uite pe Netflix, pentru a se documenta.

Situatia evolueaza in acest mod ireal chiar si mai mult, in momentul in care rapitorul nu mai suporta nici macar el atata imbecilitate si trimite o scrisoare catre mass-media in care ii asigura pe politisti ca cei doi nu mint si ca Denise Huskins chiar a fost rapita de el. Eu, asa ceva n-am mai auzit pana acum, dar, hai sa admitem ca exista si infractori care au o latura umana, mai soft. De altfel, nu este primul lui gest de acest fel: cand a eliberat-o pe Denise, violatorul Mathew Muller, care suferea si de o tulburare afectiva bipolara, a condus-o cu masina, afirmand ca i-ar fi placut sa o cunoasca in alte circumtante si ca admira taria si rezilienta ei.

Le-a luat mult celor de la politia din Vallejo pana au reusit sa iasa din scenariul Gone Girl si sa ia contact cu realitatea propriu-zisa. Poate i-a ajutat si faptul ca victima, Denise Huskins, dupa ce intreg cazul a fost elucidat, a dat in judecata orasul Vallejo, pentru felul cum a fost tratata de politie si pentru defaimarea la care a fost supusa impreuna cu prietenul ei, obtinand si o despagubire de 2,5 milioane de dolari. Ceea ce ma preocupa pe mine este... de ce un departament de politie poate sa te trateze ca pe un infractor si, nu de putine ori, sa te determine sa-ti pui la indoiala propriile perceptii si chiar deplinatatea facultatilor mentale?

De asemenea, este cunoscut si fenomenul confesiunii false, prin care persoane absolut nevinovate isi admit presupusa vinovatie, ca urmare a presiunilor pe care le-a facut politia. Cred ca politia, in general, dar mai ales in cazul in care avem de-a face cu situatii deja publice si cu vizibilitate, se afla sub o imensa presiune psihologica. Sigur, asta nu scuza nimic, dar fenomenul este real si traumatizant pentru cei mai slabi de inger, ca sa zic asa, care ajung sa se auto-suspecteze de un episod delirant si halucinatoriu, de tipul celor intalnite la schizofrenici, cum de altfel s-a intamplat si in cazul prezent, cu Aaron Quinn.

Este de inteles faptul ca detectivii isi doresc rezultate, fiindca societatea le cere rezultate iar tentatia de a uita ca lucrezi in slujba cetateanului, nu impotriva acestuia, devine foarte mare. Se ajunge in punctul in care un detectiv trebuie sa faca fata la atat de multa presiune cauzata pe de o parte de lipsa de probe si dificultatea de a rezolva anumite cazuri iar pe de alta parte de mass-media, incat sa cedeze tentatiei de a victimiza in mod suplimentar persoane care au suferit deja suficient si se afla intr-un moment de mare vulnerabilitate al vietii lor.

Solutia este probabil sa devenim mai constienti de acest pericol si nu cedam tentatiei de a sacrifica persoane nevinovate, mai ales in conditiile in care dovezile iti lipsesc cu desavarsire. Dar hei, cat de simplu este sa spui: "Va amintiti filmul ala de pe Netflix?" comparativ cu o atitudine prin care recunosti corect si cu modestie ca de fapt investigatia ta este pe nicaieri... Daca noua, oamenilor simpli, ne vine usor sa lansam scenarii si acuzatii nefondate, ne asteptam ca reprezentantii statului sa procedeze diferit. In acest caz insa, nu au facut-o...