Este delicat sa descoperim despre noi insine ca folosim boala / abuzul sexual / nenorocirea pentru a castiga atentie si, in cele din urma, pentru a-i pune pe cei din jur la lucru in slujba noastra.
o o o
O intrebare pe care ati intalni-o la fel de probabil intr-un chestionar pentru selectia de personal, intr-un grup de auto-cunoastere sau intr-un oracol pentru fete ar fi urmatoarea: care sunt cele 3 lucruri care te definesc? De fapt nu ar fi rau sa te opresti din citit acum si sa te gandesti la cele 3 lucruri. S-ar putea sa fie mai util pentru tine decat sa citesti articolul de fata.
Aplicatie: Gandeste-te la 3 lucruri care te definesc. Poti sa citesti restul articolului dupa ce ai rezolvat aplicatia.
Deci ce am mai facut zilele astea? Ei bine, tocmai am vazut un film interesant care a aparut fix la momentul potrivit, adica cand inca nu s-a terminat cu febra "#MeToo". Filmul se numeste The Tale (Povestea), si este inspirat din experienta personala a scenaristei / producator / regizor, Jennifer Fox.
Filmul este interesant de vazut - din punctul meu de vedere, pacatul principal al unui film este sa fie plictisitor si The Tale, nu este. Trecand peste faptul ca un copil care nu a implinit nici macar 10 ani, este pus sa joace intr-un film despre abuzuri sexuale, ceea ce este un abuz in sine - dar hei, cauza e nobila, nu-i asa - filmul are o atmosfera foarte "Psi", ceea ce nu putea sa nu ajunga la mine, desigur.
Mi-au placut foarte mult dialogurile pe care Jennifer Fox - persoana adulta, le poarta cu ea insasi, Jenny - fetita de 10 ani si care imi amintesc de exercitiile pe care psihoterapeutii le realizeaza in terapie, impreuna cu pacientii / clientii lor. Fetita ii spune adultei ca a primit un A la o materie in timp ce adulta Jennifer Fox ii raspunde ca asta nici macar nu conteaza - va ramane toata viata necasatorita fiindca nu poate avea incredere si nu poate construi relatii.
Realitatea abuzului este poetizata de acest film si asezonata cu furii, vinovatii, si revanse la scena deschisa, asa cum trebuie la Hollywood. Dar filmul merita vazut, mai ales ca in perioada aceasta sunt la moda confesiunile greoaie, printre sughituri si lacrimi. Dar revenind la tema pe care am propus-o la inceput - care sunt cele 3 lucruri care te definesc - as dori sa va invit sa priviti discursul urmator, sustinut la Ted Talk de catre Debra Jarvis, o supravietuitoare in lupta cu cancerul.
Cand esti intrebat "care sunt cele 3 lucruri care te definesc", probabil ca esti tentat sa te gandesti la vreo 3 nenorociri care ti s-au intamplat. Sau poate ca nu. Dar daca te gandesti totusi la cele 3 nenorociri, cred ca ti-a prins bine discursul de mai sus. Poate ca te-a si durut putin si poate ca discursul in sine a devenit una dintre nenorocirile din top 3. Oricum, uneori, lucrurile care ne ajuta pot sa si doara putin.
Daca nu cumva esti tu insuti / insati una dintre persoanele care se lasa definite de nenorocirile care li s-au intamplat, ai cunoscut probabil oameni care fac asta si determina aceasta selectie de personal in jurul lor: cei care sunt capabili sa asculte si mai raman putin, eventual vin si cu un ceiut cald, versus cei care nu rezista sa le asculte plangandu-si de mila si isi cauta de lucru imediat, sub diferite pretexte, cum ar fi faptul ca viata este prea scurta pentru asta.
Dupa cum spunea si Debra Jarvis, a fi "supravietuitoare de cancer" implica un intreg ritual, un intreg "bal mascat" in care se presupune ca trebuie sa porti panglicuta roz , sa asculti radioul dedicat supravietuitorilor de ceva (Magic FM) si chiar sa porti chiloteii specifici, pe care ti i-ai comandat de pe internet - caci daca nu existau, atunci trebuiau inventati.
La asta, se adauga, fireste, confesiunile si atentia pe care se presupune ca toata lumea ar trebui sa ti-o acorde sau serviciile, imbratisarile si vorbele de incurajare pe care le meriti, nu incape indoiala. De asemenea, tot aici intra si faptul ca, dupa ce ti-ai plans de mila, te blochezi, ceea ce duce tot la plansul de mila, fiindca ai prea mult antrenament ca sa nu excelezi in asta.
La asta, se adauga, fireste, confesiunile si atentia pe care se presupune ca toata lumea ar trebui sa ti-o acorde sau serviciile, imbratisarile si vorbele de incurajare pe care le meriti, nu incape indoiala. De asemenea, tot aici intra si faptul ca, dupa ce ti-ai plans de mila, te blochezi, ceea ce duce tot la plansul de mila, fiindca ai prea mult antrenament ca sa nu excelezi in asta.
Pe mine unul ma doare sa vad oameni care nu vor sa faca nimic pentru viata lor in afara de acest "bal mascat" pe care si l-au asumat. "Stapaneste-ti experienta, nu o lasa sa te stapaneasca". Iluzia noastra este aceea ca atunci cand lasam experienta abuzului / bolii / nenorocirii sa ne stapaneasca, devenim stapani ai situatiei prin atentia si serviciile care ne sunt puse la dispozitie, in semn de solidaritate, caci asa fac oamenii care "au suflet", spre deosebire de mine.
Este delicat sa descoperim despre noi insine ca folosim boala / abuzul sexual / nenorocirea pentru a castiga atentie si, in cele din urma, pentru a-i pune pe cei din jur la lucru, in slujba noastra. Dar facand asta resursele noastre adaptative nu sporesc, dimpotriva. Intram intr-o logica a neputintei in care trebuie sa devenim din ce in ce mai bolnavi atunci cand oamenii nu ne fac pe plac. Iar asta nu ajuta cu nimic.
Mai putina auto-compatimire reprezinta in final o resursa atitudinala mai buna care ne va pune in valoare aptitudinile si experienta de implicare in rezolvarea problemelor cu care ne confruntam. Cred ca fiecare dintre noi creste in fiecare zi in privinta experientei personale, care devine mai bogata si este sistematizata. Si cred ca avem doar de castigat dintr-o experienta de implicare in propria viata.
(1) Imaginea Pain, de Thomas Hawk, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-2.0
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu