Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com

duminică, 16 noiembrie 2014

Varstele Emotionale

Stilul parental administrat, rasfatul si abuzul, constituie mai tarziu radacina unor atitudini nepotrivite in fata provocarii - a transforma totul intr-o trauma sau a te retrage cu lasitate.  





Exista cateva tulburari genetice demne de curiozitatea noastra. Pe de o parte sunt accidentele genetice care determina o incapacitate a copilului de a evolua dupa varsta de 4 ani, si care limiteaza nu doar dezvoltarea intelectuala dar si dezvoltarea fizica propriu-zisa. Pe de alta parte, exista accidente genetice care presupun aparitia proceselor imbatranirii imediat dupa nastere  -  intalnite in cazul sindroamelor progeroide.  

Presupun ca v-ar mira sa aflati ca varsta reala a celor din fotografiile de mai jos sunt de 20 de ani - varsta reala a fetitei care isi sprijina capul in palma, respectiv 10 ani - varsta reala a baiatului cu ochelari.






Imaginile vorbesc de la sine… Nu mi-am propus sa sochez pe cineva (bine, poate putin!). Totusi, mi-e teama ca din punct de vedere emotional - al maturitatii noastre spirituale si al capacitatii de a reactiona la factorii de stres acuti sau cronici, astfel de accidente sunt mult mai frecvente. Se spune ca ramanem blocati din punct de vedere emotional, la varsta la care am suferit anumite traume. Din punctul meu de vedere, adevarata cauza a acestor anomalii este stilul parental la care am fost supusi in copilarie.  

Astfel, atunci cand stilul parental s-a axat pe iubire si a neglijat disciplina, se observa aparitia asa numitului rasfat - adica a unei obraznicii a copilului, care considera ca totul i se cuvine lui iar ceilalti nu prea au drepturi. Adultul care a fost rasfatat in copilarie, tinde ca, din punct de vedere emotional, sa ramana un copil toata viata. Vezi si Sindromul Peter Pan.  

Cand stilul parental a facut excese prin autoritarism si impunerea unei discipline de fier, copilul se maturizeaza prea repede, uita sa se mai joace, isi pierde spontaneitatea si are tendinta sa se retraga - atat din relatia cu parintele, pe care il evita si de care se teme, cat si din orice fel de relatie. Da, asprimea nu ajuta relatiile. 

Fiecare dintre aceste stiluri parentale are punctele sale slabe, si, poate, are si cateva puncte tari. “Eternul copil”, in anii sai de rasfat parental, a invatat sa ceara si nu se va multumi cu putin, stie sa se joace si sa ceara atentie, in acelasi timp, fiindu-i greu sa ceara si de la sine la fel de mult, ii va fi greu sa se mobilizeze, sa coopereze si sa respecte reguli, ori pe semenii sai, lucru care nu il avantajeaza in niciun chip.

El rezolva problemele prin revarsari emotionale (furia sau tristete apasatoare) - acesta fiind capitalul educational acumulat in copilarie, cand a invatat ca lucrurile sunt usor de obtinut daca esti suficient de furios, sau suficient de deprimat. Ii este mult mai greu in schimb sa si faca ceva pentru a merita, sa convinga prin logica sau prin fapte cu semnificatie si utilitate sociala. Din pacate nimeni nu i-a predat aceasta lectie. In cel mai bun caz, va incerca sa obtina prin seductie, ceea ce stapaneste inca din copilarie cand avea o privire inocenta care te facea sa uiti toate necazurile.

Cand unui copil nu i se pun limite si nu i se spune niciodata “nu”, el va fi incapabil sa progreseze sau sa se dezvolte ca persoana sociala, si se auto-izoleaza nu atat ca urmare a propriei alegeri de a se retrage, cat datorita incapacitatii sale de a respecta reguli sau a atitudinii poruncitoare pe care o afiseaza in mod dizgratios. De asemenea, ii va fi greu sa respecte spatiul personal al celorlalti, sau orice vine impotriva dorintelor sale egocentrice. Cum nu a auzit niciodata "nu e voie", va crede ca orice i se cuvine.

Acesta este omul care crede in capricii, in toanele sale si care nu se poate integra din aceasta cauza. Varsta sa emotionala se va reflecta in izbucnirile virulente si dispretul pe care le etaleaza ori-de-cate-ori ceva se interpune intre sine si dorintele sale - cum ar fi obligatiile de serviciu, ori frustrarile inerente vietii. Furia este marca personalitatii sale, si o va resimti adesea, caci realitatea sociala continua sa ne trateze ca pe niste pioni ce trebuie sa respecte reguli, iar copilul rasfatat nu suporta acest rol. De aici rezistenta sa mica in sarcina sau la frustrare.

In schimb, copilul maturizat de timpuriu, ca urmare a stilului parental autoritarist, pe care l-a suportat ani in sir, s-a obisnuit sa se retraga din fata provocarilor, de teama ca nu e suficient pregatit - tema lipsei de valoare, dovada a unei precare stime de sine. Cu toate acestea, cand are de-a face cu provocarea, o administreaza cu destul de multa abilitate, si este capabil sa treaca cu usurinta de cele mai mari traume. Dubios de usor!

Pentru adultul excesiv disciplinat in copilarie, adevaratele probleme tin de lipsa de spontaneitate, dificultatea de a intelege jocurile sociale, si lipsa increderii in fortele proprii, care il determina sa evite confruntarile, in beneficiul unor impostori mult mai curajosi. Nu le plac nici sarbatorile si nici centrul atentiei, pe care il evita sistematic si cu obstinatie sau pe care simt ca trebuie sa il merite si atunci fac eforturi supra-omenesti inainte sa ajunga acolo,  spre deosebire de copiii rasfatati, care "merita" centrul atentiei si vor face un show de pomina pentru asta. 

Din pacate pentru copiii disciplinati excesiv, acestia sunt pregatiti pentru o viata intreaga in care vor fi abuzati, exploatati, umiliti, manipulati, situatii pe care le vor atrage ca un magnet. Vor fi recunoscuti usor dupa politetea excesiva pe care o etaleaza, adesea, dupa rigiditatea sau dificultatea de a suporta atingerea, dar si dupa usurinta cu care vor suporta cele mai mari provocari ale vietii. 

Adesea, spunem ca autoritarismul este o educatie samavolnica, fiind incarcata cu tot felul de abuzuri - incepand de la cele emotionale (de ex, a-i spune copilului ca nu e bun de nimic) si terminand cu bataia propriu-zisa. Totusi, se poate afirma ca si rasfatul este un tip de abuz, care vine adesea pe fondul nevoilor afective ale parintelui. De exemplu, daca o mama nu are un partener constant, ori daca acesta este prea ocupat pentru ea, nevoile ei afective ar putea depinde de iubirea pe care i-o acorda copilul si pentru care se lupta, asa cum se princepe mai bine - adica facandu-i toate poftele.



     



Show comments
Hide comments

2 comentarii:

  1. Daca ma gandesc la comportamentul meu uneori....cred ca seamana cu a unui adolescent :-) ))). E interesant articolul, dar nu reusesc sa identific ce fel de comportament ar trebui sa adopt in relatia cu domnisorica mea :-) .
    Imi este greu sa fiu autioritara si sunt prima care incalca regulile

    RăspundețiȘtergere
  2. E un subiect prea amplu, dar cred ca in esenta, un copil are nevoie de disciplina si iubire. Disciplina o punem in practica prin reguli si consecinte logice ale incalcarii acestora, iar pentru iubire, probabil ca nu avem nevoie de un manual. :P Dar ce facem cu regulile cand de copil depind nevoile noastre afective?

    Este interesant faptul ca anumiti parinti sunt capabili sa ceara de la copil sa faca ceea ce ei nu pot face... Si culmea, asta da roade! Am intalnit pe cineva care ii spunea odraslei sale mereu ceva de genul: "sa faci ce spune popa, si nu ce face popa!" Odrasla gasea ca asta e o dovada de impertinenta dar totusi a retinut faptul ca exista si alte alternative iar daca este destul de tare ar putea recurge la ele.

    O sa scriu mai mult despre parenting pe viitor daca cititorii reactioneaza bine la acest gen de topic. :)

    RăspundețiȘtergere