Cine Este Mariano Barbacid?

Înfrângerea se transformă în victorie iar victoria devine înfrângere cu multă ușurință. Este o problemă de întrebuințare a pieselor de șah. Așa cum pierzătorii au nevoie de încurajări, poate cea mai subtilă nevoie psihologică a câștigătorilor este să fie aduși cu picioarele pe pământ.

☆ ☆ ☆

Fiindcă blogul Psihopedia este și un blog despre personalități și oameni, m-am gândit să vă prezint cazul domnului Mariano Barbacid. Probabil că nu ați auzit despre dumnealui și asta e păcat deoarece povestea lui este remarcabilă, aproape la fel de interesantă ca și descoperirile și activitatea sa științifică. Ei bine, Mariano Barbacid este un cercetător din Spania care și-a dedicat activitatea descoperirii unui leac pentru cancerul pancreatic.

Cancerul pancreatic este cunoscut și sub denumirea criminalul silențios — sugerată de faptul că este un tip de cancer deosebit de greu de depistat în stadiile incipiente ale dezvoltării acestuia, care se dezvoltă fără o simptomatologie evidentă și care, din păcate, vine cu o rată de deces foarte mare. Cu alte cuvinte, cancerul pancreatic, reprezintă un domeniu de cercetare care necesită eforturi aprofundate dar și investiții. 

Ei bine, Mariano Barbacid, care are în prezent 76 de ani și-a petrecut 24 de ani în Statele Unite, unde s-a stabilit după terminarea studiilor și a activat în diferite centre de cercetare: National Cancer Institute sau Bristol Myers Squibb unde a îndeplinit funcția de șef al programului de cercetare a cancerului timp de 10 ani. Mă gândesc că astfel de detalii biografice ar putea să vorbească de la sine despre valoarea profesională a acestui om. 

Dar Mariano Barbacid s-a întors în Spania în anul 1998 deoarece țara sa tocmai începea un program serios de cercetare a cancerului la Centro Nacional de Insvestigaciones Oncologicas și avea nevoie de o persoană precum dumnealui pentru a pune bazele și a conduce operațiunile unui astfel de centru. La începutul acestui an 2026, acest centru a anunțat că a obținut câteva rezultate promițătoare în laborator, în privința tratării cancerului pancreatic.

Și astfel am ajuns să văd și eu cine conduce acest centru cu rezultate care se anunță a fi revoluționare într-un domeniu în care este mereu loc pentru mai bine. Apoi, în tip ce mă documentam, descopăr faptul că Mariano Barbacid, care, după cum observați are un semn pe față (pată de vin) din naștere, este și autorul unei lucrări științifice numite Betrayed by Nature — Lupta cu Cancerul. Ideea acestei lucrări cu titlu atât de sugestiv și interesant este următoarea: cancerul reprezintă un proces natural care învinge mecanismele de control ale corpului iar natura ne trădează tocmai prin faptul că permite mecanismele complexe care conduc la cancer.

Betrayed by Nature, (în traducere Trădat de Natură) pare a fi mai mult decât o obsesie științifică a lui Mariano Barbacid. Știți că uneori, când vedem o persoană înzestrată din punct de vedere fizic, un tânăr sau o tânără de o frumusețe sau forță ieșite din comun, spunem că a câștigat loteria genetică. Probabil că nimeni nu a afirmat vreodată că Mariano Barbacid a câștigat loteria genetică, dimpotrivă, ca să parafrazăm titlul cercetării sale, am putea spune că tipul a fost trădat de natură. 

Cu toate acestea, destinul cercetătorului spaniol pare a fi mai curând o poveste de succes. Mecanismul psihologic implicat în această poveste a fost identificat de Alfred Adler — compensare. Am scris pe larg despre compensare în articolul Spărgătorii de Oglindă, unde am analizat cazul lui Mary Ann Webster, o femeie (trădată de natură) care s-a născut cu o dereglare hormonală gravă și a devenit cea mai urâtă femeie de lume, drept pentru care a avut o carieră de succes la... circ! (true story).

compensare, [DEX]: 1) Înlocuirea a ceva consumat sau cheltuit prin altceva (egal ca valoare). 2) Echilibrare. 3) Îndreptarea unui rău printr-un bine. 4) Răsplătire. 5) Despăgubire. 6) (Fiz) Micșorare (sau anulare) a unui efect sau a unei acțiuni. 7) (Med) Reducerea sau revenirea la o stare de funcționare normală, de echilibru.

Iată, pe scurt, puțină teorie adleriană privind compensarea, pseudo-compensarea, supra-compensarea.

• Compensare Simplă ~ Principiul: "Sunt urât, dar pot sa devin deștept". Te dedici tuturor acelor activități care iți sporesc cunoștințele si posibilitățile de adaptare prin inteligență si cultură.

• Pseudo Compensare ~ Principiul: "Sunt urât și o să devin și rău (poftim!)". Te dedici acelor activități prin care poți sa te răzbuni pe lumea care nu te ințelege, care te marginalizează si te umilește. 

• Supra-Compensare ~ Principiul: "Sunt urât dar pot sa devin frumos". Te dedici tuturor acelor activități pe care le presupune auto-îngrijirea: inclusiv stilul sănătos de viață (odihna, mișcare suficientă, alimentație sănătoasă), îmbrăcăminte îngrijită și chiar machiaj, de ce nu?

• Compensarea Mentală (budista) ~ Principiul: "Sunt urât dar (hocus-pokus) nici măcar nu am nevoie să fiu frumos." sau, altfel spus, "Strugurii sunt acri".  Eforturile se fac exclusiv în plan mental, pentru a te convinge pe tine însuți de adevărul acestui enunț.

În ziua de azi, a câștigat ceva notorietate termenul de copium — (rezultat din alăturarea cuvintelor opium și coping) un termen de internet slang prin care cineva caută să-și îndulcească eșecul printr-o reinterpretare a faptelor în favoarea propriei persoane. Copium are la bază compensarea mentală budistă și este utilizat în exces de propaganda rusă care încearcă să-i convingă pe ruși și pe noi toți că sancțiunile internaționale nu contează, că ei pot să se descurce fără tehnologie occidentală, că avioanele rusești vechi de 50+ ani (care se mai prăbușesc ocazional) cad din cauza occidentului decadent, etc.

În cazurile de așa zisă inferioritate organică (termen din psihologia adleriană), probabil cea mai la îndemână atitudine este pseudo-compensarea — copiii care s-au născut cu probleme mentale sau fizice, aleg să îmbrățișeze o carieră de luptă cu societate care îi marginalizează, prin infracționalitate sau auto-sabotare sistematică, rezultatul fiind catastrofal — probleme mentale și sociale de o gravitate în creștere: viață pe străzi, dependență de substanțe, violență, crimă organizată, etc.

Și adesea, în ciuda inferiorității organice, cei pe care îi vedem azi având succes într-un domeniu sau altul, datorită compensării care canalizează energiile motivaționale în direcții constructive și social acceptabile, au început tot prin pseudo-compensare și au descoperit în timp o cale mai bună. Ca părinte a unui astfel de copil vă revine misiunea delicată de a da sens universului aparent absurd în care trăiește un copil trădat de natură. 

Este dificil dar nu imposibil. Și, poate, din anumite puncte de vedere, o carieră într-un domeniu atât de pretențios cum ar fi cercetarea cancerului, IT-ul și așa mai departe, le vor fi mai accesibile celor cu inferiorități organice deoarece multe dintre problemele și provocările pe care le întâmpină copiii care au câștigat loteria genetică îi vor ocoli pur și simplu pe cei cu inferiorități organice. Spre exemplu, un copil cu inferioritate organică nu va merge la petreceri unde se consumă droguri și apar conflicte pe fondul consumului de alcool. 

Așa cum unii sunt trădați de natură, alții sunt trădați de faimă și chiar de loteria genetică pe care au câștigat-o. S-ar părea că, măcar uneori, interacțiunea între un aspect fizic foarte plăcut și societate are drept rezultat foarte mult ghinion — am scris despre asta în articolul Norocul Ghinion. În aceeași ordine de idei, de foarte multe ori, câștigătorii la loterie, au de asemenea foarte mult ghinion — fenomen despre care am scris în articolul Blestemul Câștigătorului. Nu în ultimul rând, mai există și Blestemul Resurselor despre care am scris în articolul cu acest nume.

(1) Imaginea Alone, de David Kanigan, via Pexels

(2) Wikipedia, (acc. 21.02.2026), Mariano Barbacid, website: Wikipedia.org

Continue reading

resurse

Copiii și Rețelele Sociale

Experimentul utilizării libere a internetului durează de aproximativ 2 decenii iar unii dintre noi nu sunt tocmai încântați de rezultatele acestui experiment. După ce Australia a interzis accesul copiilor pe rețelele de socializare, câteva state par dispuse să urmeze exemplul Australiei. Motivele pro și contra.

☆ ☆ ☆

Observăm la nivel global o tendință de a crește vârsta la care minorii își pot face conturi de social media. Unele țări au introdus deja astfel de restricții (Australia și Danemarca) în timp ce în numeroase alte țări, în special din Europa, dar și câteva state americane, s-a trecut de la dezbatere publică la diverse stadii de adoptare a unor măsuri legale în acest sens. După cum știți probabil, printre aceste țări se află și România, unde, în Senat, a fost votată legea Majoratului Digital.

Aș vrea să fac o observație privitoare la Australia, care a devenit liderul acestui pluton internațional preocupat de introducerea unor interdicții în utilizarea internetului de către minori. Poate vă gândiți că australienii au tendințe dictatoriale, pe care le-am putea întâlni mai curând în statele comuniste sau totalitare — China și Rusia sunt cunoscute pentru restricțiile de tot felul de care au parte utilizatorii de internet și poate că unii se gândesc la faptul că țările occidentale s-au inspirat din acea parte a lumii. De altfel, ne sunt încă proaspete în memorie măsurile Covid19 luate în Australia.

Adevărul este că în Australia există o preocupare accentuată pentru problemele ce țin de sănătatea mentală. Publicul larg este foarte deschis pentru informare și auto-educare în ce privește problemele asociate acestui subiect. Evident, asta se întâmplă mai curând în metropolele australiene și este firesc să fie așa. În plus, există programe guvernamentale care înlesnesc accesul la servicii de consiliere și psihoterapie și chiar o Strategie Națională pentru Sănătatea Mentală.

În Australia cazurile de bullying online au fost tratate cu deosebită îngrijorare. A existat spre exemplu cazul Amy Dolly Everett, o fată de 14 ani care a fost hărțuită online în mod necruțător, ceea ce a avut drept consecință sinuciderea ei în 2018. Acest eveniment tragic a dus la apariția unei legi care îi poartă numele și care a înăsprit pedepsele pentru hărțuire online, a extins definiția hărțuirii și a introdus măsuri de protecție împotriva hărțuirii, urmăririi abuzive (stalking), sau intimidării. 

Australienii au fost mai sensibili la fenomenele asociate abuzurilor online și au trecut la măsuri legislative progresive. Și asta se întâmplă într-o țară unde procesele democratice sunt absolut admirabile și se realizează în mod impecabil, unde oamenii iubesc democrația și libertățile individuale. Personal, am urmărit multă vreme 60 Minutes Australia pe YouTube și am fost mereu plăcut impresionat de atașamentul față de valorile democratice care pare a fi o trăsătură națională.

Așa stând lucrurile, ajungem în anul 2026 când această preocupare pentru sănătate mentală și siguranță online ne pune în fața unei interdicții de a mai folosi rețelele sociale de către australienii sub 16 ani. Vă mărturisesc că nu știu dacă este o decizie bună. Australienii fac un experiment la care, iată, vor să participe și alte state ale lumii libere, în condițiile în care experimentul utilizării libere a internetului durează de vreo 2 decenii, iar unii dintre noi nu sunt tocmai încântați de rezultatele acestuia. 

Întrebarea care se ridică este următoarea: sunt copiii sub 15-16 ani capabili să gestioneze pe cont propriu provocările care apar în social media? Și acesta este un exercițiu pur intelectual, ca un experiment de gândire, deoarece adulții din ziua de azi nu au crescut cu internetul, ce să mai vorbim despre adulții din România, care au crescut, mulți dintre ei în cadrul sectar al dictaturii ceaușiste și au avut de gestionat cu totul alt tip de provocări. 

Am văzut însă cum folosesc copiii rețelele sociale, am avut ocazia să observăm nebunia provocărilor TikTok, bullyingul și, desigur, nevoia de a atrage atenția prin intermediul a ceea ce se cheamă shock value — atragerea atenției prin intermediul unor acțiuni, texte, opinii, etc, care stârnesc o reacție emoțională puternică, de regulă o reacție negativă (dezgust, furie, teamă). Spre exemplu, o acțiune care violează normele ori așteptările sociale va atrage aproape sigur atenția și va stârni controverse. 

Desigur, și adulții fac asta atunci când postează opinii aberante — unii adulți afirmă că Putin este patriot, doar pentru a crea o reacție emoțională puternică și pentru că știu că o astfel de opinie va atrage extrem de multe reacții. Dar nu le putem interzice accesul pe rețelele de socializare deși modul lor de acțiune trădează aceeași imaturitate funcțională. Să revenim la copiii adevărați! Sunt ei capabili să gestioneze provocările din social media?

Știți, este trist că trebuie să luăm decizia asta fără a discuta cu acești copii cărora va trebui să le spunem zilele astea că nu mai au dreptul să-și posteze preocupările pe Facebook sau TikTok. Și este puțin nedrept faptul că nimeni nu a vorbit despre efectele pozitive ale utilizării rețelelor sociale. Chiar așa! Pun pariu că nu știați că există, conform unor studii, efecte pozitive ale utilizării rețelelor sociale. Se vorbește, de exemplu, despre cultivarea relațiilor cu prietenii, despre susținere reciprocă, despre afirmare de sine și creativitate. 

Premisele de la care pornesc aceste reglementări legislative sunt următoarele: copiii sub 15 ani nu sunt capabili să facă față singuri provocărilor care apar în social media, au fost numeroase cazuri tragice care demonstrează că social media este un mediu periculos, nociv și adesea absurd, prin urmare, copiii sub 15 ani nu ar trebui să aibă acces la astfel de rețele. Ei bine, nu sunt sigur că raționamentul acesta este corect și mai ales, nu sunt convins că el se aplică tuturor cazurilor sau cel puțin unei majorități.

Pe de altă parte, pot să accept argumentul că o vârsta mai fragedă vine cu vulnerabilitate și o insuficientă pregătire a copilului pentru a gestiona provocări. Însă asta se aplică pe toate palierele existenței minorului. Prin urmare, dacă părintele se simte mai bine pentru că statul i-a luat de pe umeri povara rețelelor sociale, el este la fel de responsabil pentru felul cum își petrece copilul timpul, pentru totalitatea provocărilor din timpul rămas în viața reală. 

Din punctul meu de vedere, rolul părintelui este acela de a media relația copilului cu realitatea. Se poate vorbi despre un deficit al minorului în ce privește capacitatea de a interpreta realitatea. El are nevoie de un adult care să-i explice sensul lucrurilor care se petrec în jurul lui — un translator, dacă doriți, fără de care copilul rămâne nedumerit, rănit sau, după caz, traumatizat. De cele mai multe ori, dacă are răbdare cu copilul, adultul poate face această interpretare a realității cu succes, date fiind cunoștințele și experiența de viață de care dispune. 

Poate că merită să oferim o șansă acestei inițiative ce pare că vrea să pună pe umerii statului niște atribuții care îi revin de fapt părintelui, cu riscul ca, cel puțin pe termen scurt, să le provocăm copiilor noștri foarte multă nefericire — ei trebuie să renunțe la ceva care, poate, făcea parte din stilul lor de viață (tot un fel de bullying, nu-i așa?). Dar mărturisesc că nu știu dacă efectele acestor schimbări legislative vor fi pozitive și ar fi neprofesionist să afirm că știu care vor fi aceste efecte.

Poate că problemele din online se vor muta pur și simplu în cercul de cunoscuți ai copiilor. Și așa își vor aminti părinții că, în caz că s-au inspirat din ea, copilăria proprie nu a fost obligatoriu una 100% fericită, deși au acum această impresie. Existau provocări și pe vremea noastră, exista bullying, exista abuz, exista violență, marginalizare, rasism, umilire publică ș.a.m.d. Desigur, în final, rămâne de văzut care vor fi efectele acestor decizii. 

(1) Imaginea Bored, de Mikhail Nikov, via Pexels

(2) NCBI, (acc. 07.02.2026), Social Media Has Both Positive and Negative Impacts on Children and Adolescents, website: ncbi.nlm.nih.gov

Continue reading

retele sociale

Copilărie Pierdută

Ce învățăm din crima oribilă care a avut loc această săptămână în localitatea din județul Timiș? Unde este problema noastră? Sa fie valorile decadente, educația precară și sistemul de învățământ subfinanțat? Înțelegerea eronată a rolului de adult? Sau, cine știe, contextul internațional, unde toxicitatea criminală rămâne nepedepsita?

☆ ☆ ☆

Cazul crimei din județul Timiș m-a cutremurat și pe mine, la fel de mult ca și pe unii dintre dvs. Este tulburătoare vârsta la care ea apare, dar și modul în care a fost săvârșită sau felul în care copiii au încercat să-și ascundă faptele sau să-și creioneze un alibi. Nu în ultimul rând, detaliile de viață personală, consumul de droguri și motivația posibilă despre care s-a vorbit în spațiul public — invidia sau bullyingul. 

Fără a avea pretenția că pot să analizez acest caz în absența unora dintre datele care poate nu au fost făcute publice sau nu au fost încă puse în evidență de ancheta necesară a organelor de cercetare, mi-am propus să vă împărtășesc unele emoții sau opinii personale în legatură cu această grozăvie. În primul rând, aș vrea să observ faptul că există tendința, nu tocmai nouă, de a politiza această crimă.

Se vorbește, desigur despre valorile promovate de societate — și cred că există ceva sens în aceste discuții, dar este regretabil că unii ar vrea să facă din această întâmplare un prilej de a invoca o dictatură militară sau o teocrație, unde, își imaginează dânșii, că nu ar mai exista astfel de situații. Ceea ce este fals, deoarece atât dictaturile militare cât și teocrațiile vin cu riscuri majore și adesea fatale pentru viața cetățenilor — de exemplu decesele pe front, uciderea opozanților sau așa numitele crime pentru onoare care apar în teocrații. 

Tristul adevăr este că există foarte multă violență în această lume, există boală psihică, tulburare de personalitate și există, din păcate, peste tot, tendința de a-ți rezolva problemele în moduri radicale prin măsuri care nu țin cont de suferința provocată sau de consecințele posibile asupra propriei vieți. Aș putea să pun o mulțime de linkuri în acest articol către articole în care am analizat cazuri asemănătoare sau chiar mai grave, petrecute în Statele Unite, în Rusia și cam peste tot. 

Și nu cred că există o singură cauză pentru care se întâmplă o grozăvie ca asta. Mai mult, probabil că toate cauzele despre care s-a vorbit în spațiul public pot fi menționate: valorile decadente, familiile dezorganizate sau dificultățile existente în familiile unde părinții sunt plecați la muncă în străinătate, combinate probabil cu neînțelegerea, înțelegerea parțială sau eronată a rolului de părinte și, tot probabil, incapacitatea de a veni în întâmpinarea nevoilor emoționale ale copiilor. Nu în ultimul rând, trăim într-un context în care există atât de multă toxicitate criminală ce trece absolut nepedepsită... Care ar putea fi efectul acesteia?

Suspecţii ar fi plănuit crima cu aproximativ o lună înainte, iar motivele par să fie legate de invidie și rivalități sociale. Detalii din anchetă arată că Mario Alin Berinde era cel mai vocal din grup și ar fi avut un un comportament agresiv față de ceilalți copii în fața cărora se lăuda că este mai înstărit. 

Daniel, unul dintre suspecţi, ar fi fost invidios pe popularitatea victimei și pe ceea ce deținea: telefoane, haine și adidași mai scumpi. Primul care a recunoscut implicarea în crimă a fost băiatul de 13 ani. El le-ar fi spus rudelor ce s-a întâmplat. Sursa: Observator News

După cum am observat din informațiile apărute în spațiul public, acești copii aveau o viață socială destul de intensă și, chiar dacă unii vorbesc despre premeditare, opinia mea este că la origine se află tulburări emoționale care nu au fost nici observate la timp de către adulții din viața acestor minori și nici gestionate în mod adecvat de către aceștia. În medii defavorizate sau infracționale nu trebuie să fim surprinși dacă unii dintre membrii grupurilor găsesc astfel de soluții drastice pentru a-și gestiona problemele emoționale. 

Dacă este să fi învățat ceva din această poveste de groază și probabil o lecție care n-ar trebui ratată, cred că este nevoia de atenție și supraveghere din partea adulților care, deși datori cu această atenție și îngrijire, au ratat ocazia de-a-o oferi în mod corespunzător. Acești copii aveau rivalități legate de privilegiile materiale de care se bucurau fiindcă părinții lor considerau că aceștia au numai nevoi materiale — ceea ce s-a întâmplat demonstrează că s-au înșelat. 

Am observat și eu la această generație de copii nevoia de a epata prin posesiunile lor. De câte ori am avut ocazia le-am spus că șmecheria nu este să fii fericit pentru că dispui de ceva ci, dimpotrivă, să poți să fii fericit atunci când nu dispui de acel ceva. Deoarece, în această viață exista întotdeauna limite și lucruri care nu îți sunt permise și totuși, nu există nimic mai important decât SĂNĂTATEA PSIHICĂ, și bunăstarea emoțională de care te poți bucura și care te va ajuta să pui cărămidă pe cărămidă și să crești, în fiecare zi câte puțin. 

De altfel, cu cât avansez mai mult în vârstă, am sentimentul că toate lucrurile pe care mi le-aș fi dorit în tinerețe... sunt pentru copii. Fix așa. Și nu cred că greșesc. Există întotdeauna lucruri mai bune pe care le poți face cu banii decât să-i arunci pe lucruri care îi impresionează pe alții. Iar poziția materială privilegiată atrage extrem de multă ură. Una dintre lecțiile cele mai importante ale acestei vieți este să înveți să treci neobservat — să lași centrul atenției pentru alții și să-i urmărești cum se chinuie din cauza asta! 

Mi-am propus să scriu un articol despre economii și investiții și sper să fac astaîn curând. Am învățat de la investitori unele dintre cele mai importante lecții — acești oameni s-au sacrificat pe sine într-o lume consumeristă până în măduva oaselor, au trăit ca niște crucificați ani întregi în care au ținut de banii lor ca de propria viață. Nu i-ai fi văzut cu mașini scumpe, în locuri unde se plătesc mii de euro pentru o stică de șampanie, sau cu gadgeturi costisitoare... pentru că acestea chiar sunt pentru copii! Ce au făcut ei cu banii? Sper să vă vorbesc în curând despre asta. 

(1) Imaginea Teddy Bear, de Teresa Howes, via Pexels

Continue reading

true crime

Trecatorile Psihologice

Lucrurile facute intr-o anumita ordine va pot schimba perceptia si va influenteaza procesele motivationale. De aceea, aceasta schema in 2 pasi este folosita de cei care va manipuleaza sau doresc sa va exploateze in fel si chip. 

 ☆ ☆ ☆ 

O usa la care nu ai ciocanit, nu se deschide, iar o fata careia nu i-ai spus o gluma, nu iti zambeste. Uneori aceste transformari sunt simple si se realizeaza intr-o clipa. Dar in alte situatii, transformarile sunt complexe, procesuale si ne iau ani si zeci de ani. Procesul educativ, in ansamblul sau, urmareste transformarea copiilor care nu-si doresc altceva decat sa se joace si sa se distreze in tineri adulti capabili sa-si castige existenta si sa asigure resursele necesare propriilor familii. Cam tot la fel cum o planta nu da roade din momentul cand ai plantat-o ci este nevoie sa creasca si sa se dezvolte cate putin, in fiecare zi. 

Cu alte cuvinte, acest principiu al minimului efort (sau cum apare el in Psihologie - Principiul Evolutiei Stadiale Ascendente) este ceva ce noi oamenii am imprumutat din natura: iarba nu se chinuie sa creasca, florile nu se chinuie sa infloreasca iar soarele nu se chinuie sa rasara. Dar prin trecerea timpului, putin cate putin, toate trasformarile sunt posibile atunci cand pastram directia potrivita. Cum spunea poeta britanica Violet Fane "good things come to those who wait". Desigur, nu e suficient sa astepti si aceasta asteptare este una activa, cuprinzand munca, anticipare pozitiva, antrenamente, invatatura, etc. Iata cateva dintre lucrurile bune care se realizeaza in etape:

• EDUCATIA ~ Pentru unii nu se termina niciodata iar in ziua de azi se merge pe ceea ce se cheama formare continua, inclusiv in meseria de psiholog sau psihoterapeut. Prin acest tip de educatie ne sporim abilitatile profesionale permanent. 

• PSIHOTERAPIA COPIILOR ~ Cum se afla la varsta la care joaca este activitatea principala, copiilor li se ofera jucarii, de toate felurile, creioane colorate, lego s.a.m.d. Acestea pregatesc terenul pentru exprimarea copiilor prin joc, poveste si prin desen. De asemenea, copiilor, li se pot spune povesti terapeutice care, mai tarziu, le vor influenta atitudinile.

• IMPLEMENTAREA SCHIMBARII ~ La scara macro-sociala sau organizationala se introduc adesea schimbari care nu sunt decat niste masuri preparatorii - de ex. la super-market se poate achita atat cu cash cat si cu ajutorul unui card, atat la casa de marcat cu casier cat si la cea fara casier. 

• INCALZIREA SPORTIVILOR ~ Este demonstrat faptul ca neglijarea incalzirii poate produce accidentari fizice. Din categoria exercitiilor de incalzire fac parte stretchingul, sariturile usoare ca mingea, sariturile jumping jack, sau exercitiile de rotatie.

Cu alte cuvinte, este nevoie de niste trecatori sau niste procese prin intermediul carora au loc transformari ce vor face posibila realizarea de sarcini, in conditiile in care sarcinile respective pot parea absurde intr-o prima faza. In domeniul influentei inter-personale este cunoscut faptul ca este mai usor sa determini pe cineva sa doneze sange daca initial l-ai intrebat ce parere are despre donarea de sange. Iar aici intram intr-o zona gri fiindca influenta devine manipulare cat ai clipi din ochi, in functie de context si de scopul pe care il are cel care incearca sa te aduca in punctul de a face anumite lucruri, pe care nu le-ai face daca ti le-ar cere pur si simplu. 

Mai toate tehnicile de manipulare sunt bazate pe o schema in 2 pasi: mai intai va ofer o cafea gratis pentru ca mai apoi sa va cer sa ma imprumutati cu 50 de lei - probabil ca o veti face fiindca va simti datori si fiindca principiul reciprocitatii exercita o presiune asupra psihicului dvs. Sau mai intai ma imbrac elegant si imprumut o masina scumpa si abia apoi va invit la un workshop despre succes in afaceri. Probabil ca veti veni fiindca principiul autoritatii functioneaza fara sa va dati seama - ceasul si limuzina pot fi simboluri ale autoritatii. 

Trecatorile psihologice pot fi spre binele dvs, pentru a va face mai educati, mai apti pentru a rezolva  provocari dar pot la fel de bine sa fie folosite pentru a va induce in eroare si a va supune unui proces de transformare a personalitatii care nu este de bun augur. Ele functioneaza fiindca lucrurile facute intr-o anumita ordine va pot schimba perceptia si va influenteaza procesele motivationale. Ilustrul (orice ar fi el) Andrew Tate spune intr-un videoclip ca daca doresti sa determini o fata sa lucreze pentru tine intr-un video-chat nu trebuie sa ii ceri asta direct - va refuza imediat si iti va spune ca nu este prostituata. 

El propune in schimb un proces de transformare a respectivei femei care nu dureaza prea mult, caci de aceea le spune bani facuti usor - fast money - fiindca interlopii nu au rabdare sa lucreze prea mult la un proiect - daca ar avea rabdare s-ar apuca de o facultate nu-i asa? Cam tot la fel se intampla lucrurile si in ce priveste consumul de droguri: exista un proces, o trecatoare psihologica ce te aduce in pozitia de a accepta sa consumi un drog care il va imbogati pe un traficant. Iata cateva astfel de procese de pervertire, realizate in 2 sau mai multi pasi, care sunt folosite de persoanele rau intentionate:

• TRAFICUL DE PERSOANE ~ In metoda cunoscuta sub numele de Lover-Boy femeia traficata are mai intai impresia ca si-a intalnit cavalerul pe cal alb pentru ca in final sa se vada nevoita sa faca prostitutie pentru acest cavaler. 

• CULTE SI SECTE ~ Mai toate sectele conduse de lideri care isi doresc sa puna mana pe resursele dvs sau sa va exploateze fizic si sexual folosesc izolarea membrilor sub diverse pretexte (de ex: ceilalti apartin lumii si nu ne pot intelege) - ulterior, cand ati ramas fara rude si prieteni veti face literalmente orice vi se cere pentru a nu ramane complet singur(a). 

• DROGURILE GATEWAY ~ Nimeni nu ajunge sa consume niste heroina / tranchilizant pentru elefant / otrava de sobolani de curiozitate sau pentru ca are probleme in dragoste. Veti face asta insa dupa ce v-ati acomodat cu aceasta cultura a drogurilor si modelele ei: muzica rap, prietenii consumatori de canabis, etc.

• ALUNECAREA IN DICTATURA ~ Asa cum va pot spune cei care au fost martorii radicalizarii unor regimuri politice, schimbarile sunt introduse treptat: de exemplu mai intai are loc depolitizarea populatiei, apoi limitarea unor drepturi simbolice (de ex: a demonstra, a protesta), apoi apare putina cenzura in mass-media pentru ca in final, cand unii dintre membrii mai reactivi ai societatii se trezesc, sa fie prea tarziu fiindca ajung la puscarie pentru cate 15 ani pentru lipsa de patriotism. 

Heraclit spunea ca nu exista lucruri permanente cu exceptia schimbarii. Cred ca societatea in ansamblul ei evolueaza catre ceva iar fiecare schimbare aparuta este o trecatoare catre starea societatii de maine - oricare ar fi aceasta. Lucruri precum utilizarea computerelor spre exemplu (despre care se spune ca a adus scaderea IQ-ului mediu) abandonarea lecturii in favoarea jocurilor video violente, aparitia si dominatia influencerilor care nu promoveaza altceva decat aspectul fizic, muzica care promoveaza petrecerea cu orice pret si consumul de droguri par sa ne conduca catre ceva anume. Ramane de vazut catre ce...

Sper ca acest concept de trecatoare psihologica sa va dea de gandit si sa va inspire, mai curand pentru bine decat pentru rau, iar daca cineva incearca sa va trasforme personalitatea in altceva sau sa va aduca in situatia de a-i accepta dorintele si propunerile incomode sau chiar penibile, sa stiti despre ce este vorba si sa il opriti la timp. De asemenea, puteti reflecta la lucrurile pe care le faceti in mod constant si daca nu cumva ele reprezinta o trecatoare psihologica de acest fel, catre ceva diferit. Oare catre ce?

(1) Imaginea Near a Doorway, de Mo Eid, via Pexels

(2) South-East Orthopedic Specialists, (acc. 20.08.2023) Do Warm-Ups Prevent Sports Injuries, website: SE-Ortho.com

(3) National Institute on Drug Abuse, (acc. 20.08.2023), Is marijuana a gateway drug?, website: NIDA.NIH.gov

Continue reading

psihologie sociala

Blestemul Singuratatii

Acest articol este un comentariu pe marginea podcastului realizat de dr. Cristian Andrei pe Facebook si a informatiilor inexacte propagate de renumitul medic din showbiz. Mi-am rezervat dreptul de a verifica aceste date si informatii iar rezultatul a fost unul surprinzator. 

☆ ☆ ☆

Am avut aceasta curiozitate sa ascult ce ne mai spune Dr. Cristian Andrei in "Lectiile Particulare", si am gasit acest podcast pe Facebook despre omul singur. Il iau pe Dr. Andrei "with a grain of salt" cum spun anglofonii, fiindca in multe randuri am descoperit "sfaturi" stranii din partea dumnealui. Spre exemplu, ii recomanda unui tanar care era victima a bullyingului sa practice si el bullying, "fiindca acestea sunt regulile grupului". Aparent la noi nu a ajuns inca "era corectitudinii politice".... Dar presupun ca cele 23.000 de cazuri de care s-a ocupat Dr. Andrei, ii ofera autoritatea morala sa dea sfaturi de genul acesta. 

Nu vreau sa credeti ca din invidie m-am apucat sa il critic pe Cristian Andrei, care, vorba aia... a realizat ceva in viata asta. As vrea sa o fac cu argumente serioase, nu doar de bun simt, ci și stiintifice, fiindca in viata este bine sa ai mai multe surse de inspirație. Si as începe totusi cu un lucru pozitiv. Dr. Andrei spune ca singurătatea produce intotdeauna ceva: omul foloseste singurătatea fie pentru a se dezvolta, fie pentru a decadea, iar asta depinde de orientarea sa atitudinala. Singuratatea este un catalizator al cărui efect depinde de substanta cu care ia contact - adica personalitatea.

La unii, singurătatea este folosita pentru a crea contextul auto-dezvoltarii pe plan personal, profesional sau academic, chiar si relational, daca stai sa te gandesti mai bine... Caci este inutil sa fii in 50 de relatii daca faci aceleasi greseli dar poate fi infinit mai util sa faci un curs sau sa citesti niste carti despre relatii, in care descoperi tot felul de chestii utile in viitoarele tale relatii. Cu alte cuvinte, aceasta dezvoltare creează inclusiv premisele unei relatii, caci ne plac partenerii care au un viitor si care au calitati - iar aceste calitati se cizeleaza in singuratate. 

Pe de alta parte insa, singurătatea poate fi un pretext pentru auto-distrugere. In astfel de cazuri se dezvolta doar blazarea si un nihilism de tip patologic, imbogatit cu fatalism acru ("fiecare zi trecuta ma indeparteaza de o relatie") care nu doar ca nu te ajuta sa iti gasesti un partener, dar iti si accelerează alunecarea in abis: ne-mai-avand o imagine clara a ceea ce esti si poti realiza in lumea asta, te prapadesti vazand cu ochii, mai ales ca "nu-i nimeni sa te ajute". Mi-e teama insa ca aici se opreste si acuratetea renumitului medic de showbiz,  care considera ca hrana emotionala vine de la ceilalti, facandu-ne astfel dependenti de validare externa, adica, mai pe romaneste, disperati.

Dr. Andrei afirma apoi ca cele mai frumoase momente din viata devin cele mai urate momente atunci cand esti singur. De ex. Craciunul, momentul cand asezi un ficus intr-o incapare si ai nevoie de un feedback, concediul în care te-ai dus sa admiri turnul Eiffel si n-ai avut cu cine, etc. Desigur, faptul ca esti cu cineva in concediu sau de Craciun, nu inseamna ca vei avea si intelegere cu acea persoana. Iar feedbackul de care ai nevoie ar putea fi o cicaleala fara-de-sfarsit, doar asa, ca sa nu-ti mai arda de "momente frumoase in doi". 

Apoi aflam ca, totusi, este nevoie de compatibilitate... Aici sunt de acord 110%. Numai ca aceasta compatibilitate nu este cel mai simplu lucru din lume - de fapt o compatibilitate de 100% este pur si simplu imposibila. Temerea mea este ca pana si o compatibilitate de 50% este dificil de realizat, in conditiile in care nevoile sexuale sau materiale ne fac orbi la lucruri precum solidaritatea si preocuparile non-sexuale. Si atunci, da, avem o problema. Caci, poate ar fi mai simplu sa construiești Intercontinentalul  decat sa gasesti un partener cu care sa nu trebuiască sa faci compromisuri penibile. Iar acesta e un motiv bun pentru care ar trebui sa privim persoanele care au ales sa fie singure, cu mai mult respect. 

Spun asta fiindca am avut sentimentul ca Dr. Andrei face un soi de denigrare a persoanelor singure, spunând despre acestea ca sufera de tot felul de chestii, tulburari de personalitate si diagnostice nashpa, ca reprezinta un accident atitudinal pentru o specie sociala, cand ar fi putut poate sa spuna ceva despre dreptul nostru de a ne alege statusul relational, asa cum avem dreptul in ziua de azi sa ne alegem pana si genul caruia ii apartinem. Dar hei,  in the land of the blind... 

Poate cel mai șocant lucru pe care l-am auzit in acest podcast este urmatorul: "Persoanele singure nu ar trebui crezute cand spun ca sunt fericite". OK, si atunci, eventual sa le acuzam de minciuna sau chiar sa le hartuim pentru a le determina sa recunoască ca au nevoie de noi? Ei bine, mi-e teama ca Dr. Andrei nu prea este la curent cu studiile realizate in domeniu, ceea ce este trist pentru cineva care a avut de-a face cu 23.000 de pacienti, nu-i asa? Am sa va reproduc in cele ce urmeaza un articol aparut in Science Daily. 

Studiul - publicat in Jurnalul Psihologiei Pozitive, a examinat istoria de relatie a 7,532 de persoane urmarite de la varsta de 18 ani la 60 de ani in scopul de a determina care dintre acestea au fost mai fericite pe parcursul vietii.

"S-ar parea ca asocierea fericirii cu casatoria nu este garantata." William Chopik si Mariah Purol, au descoperit faptul ca participantii la studiu au format 3 grupe: 79% au fost casatoriti majoritatea timpului vietii lor, 8% au fost singuri, necasatoriti, iar 13% au avut o istorie de cuplu variata, cu relatii, divorturi, recasatorire sau vaduvie. In final, cercetatorii le-au cerut subiectilor studiului sa isi evalueze gradul de fericire.

"Am fost surprinsi sa descoperim faptul ca persoanele care au fost singure toata viata si cele care au avut o istorie de cuplu variata, nu erau mai putin fericite", a declarat Mariah Purol. Desi cei casatoriti par a fi doar putin mai fericiti, Purol a spus ca diferenta nu era substantiala si nici nu a confirmat ceea ce asteptau multi dintre noi. (...)

"Cand vorbim despre fericire, daca cineva se afla intr-o relatie sau nu, rareori reprezinta intreaga poveste." a declarat Chopik. "Oamenii se pot afla in relatii nefericite in timp ce persoanele singure pot sa obtina satisfactii din tot felul de surse: prietenie, hobbyuri, munca. Daca scopul este de a gasi fericirea, pare stupid faptul ca punem un pret atat de mare pe ideea de cuplu.

Studiul realizat de catre Chopik si Purol indica faptul ca un cuplu nu va schimba nicidecum in mod dramatic posibilitatea noastra de a fi fericiti. "S-ar parea ca este mai putin vorba despre casatorie si mai mult despre atitudinea mentala", a mai spus Mariah Purol. "Daca poti descoperi fericirea si implinirea ca persoana singura, cel mai probabil este sa ramai fericit(a) indiferent daca ai o verigheta pe deget sau nu. 

Pentru si mai multa transparenta, in studiul realizat de Mariah Purol si William Chopik, 4 din 5 persoane casatorite s-au declarat fericite, in timp ce 3,82 persoane singure din 5 s-au declarat fericite. Cu alte cuvinte, diferenta este intr-adevar neglijabila. Si pentru ca intr-un fel chiar tin la dr. Cristian Andrei si imi doresc sa il ajut cu noutatile in domeniu, as mai avea un studiu cu rezultate surprinzatoare, cel putin pentru dumnealui, fiindca tot vorbea despre satisfactia de a avea copii, pe care oamenii singuri nu o au.

Descoperirea unei corelatii zero sau chiar negative intre prezenta copiilor si fericirea parintilor continua sa starneasca interes stiintific. Prezentul studiu a investigat peste un milion de europeni pe durata a 10 ani de cercetare prin Eurobarometru. Copiii sunt costisitori si numai un nivel al veniturilor satisfacator transforma relatia intre parentalitate si fericire in una pozitiva. Sustinem faptul ca dificultatile financiare explica acest model prin intermediul educatiei si venitului parintilor, venitul la nivel statal, dar si suportul social existent. Statutul marital conteaza si acesta. Copiii nu cresc fericirea paritilor singuri, divortati, separati sau vaduvi, In plus, copiii proveniti din alte relatii inregistreaza o corelatie negativa si mai accentuata cu nivelul de satisfactie parentala.

Daca nu ati inteles aceasta formulare sofisticata am sa va fac eu un rezumat simplu: Copiii ne aduc fericirea numai daca stam bine dpdv financiar. 

Acum, eu l-am auzit pe Dr. Andrei spunand ca misiunea omului pe lume este sa se faca placut. Probabil ca acesta este si motivul pentru care il intereseaza mai putin adevarul lucrurilor pe care le spune si mai mult "sa se faca placut". Este de apreciat faptul ca recunoaste deschis acest lucru. De apreciat si curajul sau carisma care il ajuta sa vehiculeze tot felul de inexactitati. Totusi, in final, adevarul castiga.

Nu vreau sa fiu inteles gresit. Il stimez pe Cristian Andrei pentru faptul ca a introdus prototipul acesta al omului de televiziune care faciliteaza contactul cu lumea psihologiei. Totusi, mi-am rezervat dreptul sa "il pun la punct" fiindca asa imi dicteaza constiinta si pentru ca doresc sa va atrag atentia ca "a te face placut" nu este chiar totul. De asemenea, daca nu eu, atunci cine?

(1) Imaginea Nice Family Moment, de Make 65, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0 

(2) Science Daily, (acc. 05.06.2021), When it comes to happiness..., website: Science Daily

(3) NBER, (acc. 05.06.2021), Children, unhapiness, and family finances, website: NBER

(4) Market Watch, (acc. 05.06.2021), The depressing reason why having children doesn't actually make you happier, website: Market Watch

Continue reading

singuratate

Frumosii din Padurea Adormita

Un val de cazuri misterioase au loc in Suedia si afecteaza copii sub 10 ani. Acestia aluneca, intr-un mod gradual, intr-o stare de tipul comei. La inceput refuza comunicarea, apoi, dupa o vreme, refuza alimentatia, iar in final, par sa fi adormit cu totul.

o o o

Toata lumea ma intreaba ce as face daca as fi prim-ministru, si este de inteles aceasta preocupare. De asemenea, nu este o intrebare usoara. Se pare ca destinul (hai sa-i spunem asa) ne aseaza in fata unei provocari mai speciale. De unde eram noi ahtiati dupa castig, vezi citatul din Trump de mai jos, anul acesta ne da de ales intre doua rele. Banii sau viata? Cam asa stau lucrurile. Dar iata si citatul din Trump, ca sa ne mai descretim fruntile si sa ne amintim de tinerete, din 2016.

Vom castiga atat de mult. Veti obosi castigand! Imi veti spune: 'Te rugam domnule presedinte, ne doare capul. Te rugam sa nu mai castigam asa de mult. Este prea de tot! Iar eu voi spune: 'NU, caci trebuie sa facem America minunanta, iar. Imi veti spune: 'Te rugam'. Iar eu voi zice: 'Nu, nu. Vom continua sa castigam'.

Cam acesta era "decorul". Acum vine un virus care ne spune: ia uite ce spate lat am eu! Poate ca ne aflam intr-un "an de iarna", in care trebuie sa o luam mai usor si sa traim din ce am adunat. Eventual ascultand povesti la gura sobei - adica la Netflix. Un film deosebit de interesant pe care l-am gasit acolo este documentarul "Sindromul Resemnarii". Nu garantez ca v-ar interesa dar incerc sa ii fac publicitate asa cum ma pricep mai bine. 

E vorba despre un val de cazuri misterioase care au loc in Suedia si care afecteaza copiii, in special pe cei sub 10 ani. Acestia aluneca, intr-un mod gradual, intr-o stare de tipul comei. La inceput refuza comunicarea, apoi, dupa o vreme, nu mai mananca, iar in final, par sa fi adormit cu totul. Si asta poate sa dureze chiar si ani intregi. Parintii incearca sa ii miste, ca sa nu-si piarda functia motorie dar "buba" se afla in alta parte... Tare sau ce? Misterul pare absolut, in special daca nu esti un psihoterapeut adlerian. 

Imobilitatea acestor copii, altfel dragalasi si delicati, ma duce cu gandul la o chestie care se numeste catatonia, caracteristica pacientilor psihotici, sau celor cu depresie, tulburare bipolara sau stres post-traumatic. Dar nivelul de afundare in inconstient al micilor subiecti cu un "sindrom al resemnarii" ca acesta este mult, mult mai profund. In stupoarea catatonica spre exemplu, poti sa ramai in picioare sau in tot felul de pozitii stranii. Iar copiii respectivi chiar par a fi in coma.

Apoi imi amintesc de animalele care, sub amenintare, adopta acea aparenta de animale moarte - fiindca pradatorul care le ameninta, de regula, nu este interesat de un animal mort - stiti voi... virusi, boli, consecinte, etc. Cunoscandu-le povestea fiecaruia dintre acesti copii, vedem ca de fapt chiar aceasta ar putea fi logica din spatele starii de coma in care s-au refugiat - si nu intamplator spun ca s-au refugiat, fiindca, asa cum vom vedea, acesta este un mecanism de aparare. Si totusi... de la ce li se trage? Aparare fata de ce?

Sa fie de la o trauma suferita - cu alte cuvinte, o etiologie de tip psihologic? Sau poate ca este ceva de natura neurologica - o tulburare ce tine de centri nervosi? Sau, cine mai stie, vreun virus? Totusi, etiologia este psihologica, fiindca cercetatorii reusesc sa elimine repede toate celelalte variante iar cand incearca sa descopere sursele de stres din viata acestor copii, ele nu sunt tocmai greu de identificat. Pare ca toti copiii de la acest sanatoriu sunt "alesi pe spranceana".

Ei au in comun faptul ca provin din familii de emigranti, sau cei care au cerut azil politic in Suedia. Mamele lor au fost violate, spre exemplu, dupa care, in dulcele stil al musulmanilor radicali, erau umilite fiindca (fiind vioalate) au adus rusine barbatului (sot sau tata). Nu discutam logica acestor subiecti aici, doar incerc sa va exemplific. De asemenea, sunt familii formate din refugiati din zone de razboi sau prigoniti de regimuri totalitare. 

Cu alte cuvinte, daca am cauta surse de stres in viata acestor copii, nu ar fi greu de descoperit. Unii dintre ei chiar au asistat la crime "live" - in sensul ca le-au fost martori in 3D, la varste de 3, 4 sau 5 anisori. Nu cele mai constructive influente, daca ma intrebati pe mine. Dar, in fine, multi oameni trec prin multe grozavii si fiecare este influentat intr-un mod absolut subiectiv, dupa cum ii este capacitatea de rezistenta.

Ceea ce este cu adevarat interesant din povestea aceasta este nu faptul ca acesti copii au asistat la chestii iesite din comun ci faptul ca ei se integrasera frumos in societatea suedeza dupa ce au ajuns acolo. Unii excelau la materiile favorite sau erau sportivi. Totusi, la un moment dat, ceva se intampla si un factor misterios ii determina sa caute refugiu in aceasta stare care simuleaza moartea. Caci, s-ar parea, inconstientul poate sa preia controlul unei vieti, in situatii delicate. 

Ceea ce se intampla este faptul ca familiile respective sunt amenintate iar destinul lor este pus sub semnul intrebarii. Azilul politic nu le este acordat si risca sa se intoarca de unde venisera... adica la viol, crima si umilinta fara de sfarsit. Drept rezultat, copiii nu se mai ridica din pat si sunt alimentati cu ajutorul unui tub. Oare s-ar putea ameliora starea lor daca familiile lor nu ar mai fi amenintate sa se intoarca in iadul de unde venisera? 

Ei bine, da, pe masura ce apar "vestile bune" iar atmosfera emotionala a familiei este mai prietenoasa, fiindca si lumea din jur este mai prietenoasa cu familia, pare ca starea de coma a copiilor tinde sa ia sfarsit - ceea ce are loc, tot la fel, gradual, sub forma unui proces. Totul se leaga deci de aceasta "supa emotionala" pe care o familie o ofera copiilor. Daca supa este facuta din frica, indignare, neputinta, copilul nu poate sa devina psihologul parintilor, va imaginati. Cei foarte sensibili dintre copii pot sa se apere in felul acesta, cu beneficii deloc de neglijat. 

Iar aici trebuie sa il mentionam pe Alfred Adler care ne-a invatat sa acordam atentie nu atat cauzelor unei tulburari cat mai ales scopurilor acesteia, caci omul este o fiinta teleologica, orientata catre un scop. Beneficiile acestui sindrom ar putea fi "time-out-ul" pe care copilul si-l ofera de la realitatea cruda, atentia orientata asupra nevoilor sale pe care sindromul o confisca pur si simplu, si, nu in ultimul rand, sindromul reprezinta un argument destul de puternic in fata autoritatilor care pot sa decida daca aceasta familie ramane sau pleaca. 

Iata ce de scopuri si cat de "utila" este de fapt aceasta tulburare in logica unei fiinte sensibile si coplesite de neputinta. Si iata ca mai curand decat traumele din trecut, poate ca traumele din viitor sunt acelea care determina cele mai brutale forme de patologie psihica. Nu in ultimul rand, sa avem grija ce le transmitem copiilor in aceasta perioada cu incercari de tot felul! Cum spuneam, va recomnad acest film iar daca comentariile mele pe marginea lui va vor ajuta sa il intelegeti mai bine, nu pot decat sa ma bucur. Vizionare placuta! (Netflix - Sindromul Resemnarii).

(1) Imaginea Winter Wonderland, de PiConsti, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0

Continue reading

trauma

Tornada din Clejani

Trei copii devasteaza o scoala. Ne mira faptul ca au facut-o? Daca ne gandim mai bine, ne mira faptul ca nu apar mai multi copii care sa devasteze scolile. Ei sunt un simptom al societatii si al atmosferei pe care noi adultii am creat-o. 

o o o

Trei copii din Clejani aud o jucarie, se infurie si decid sa opreasca "sunetul infernal" produs de aceasta. Patrund in scoala si, incercand sa opreasca jucaria, furia escaladeaza iar cei trei gasesc ca episodul nu poate sa se finalizeze decat cu devastarea intregii scoli. Trei ore mai tarziu, ceea ce a ramas in urma furiei lor era greu de crezut: pe acolo ar fi putut la fel de bine sa fi trecut o tornada sau un uragan, poate cu pagube mult mai mici.

Ar putea fi oare vorba despre o tulburare numita "misafonie", care se manifesta printr-o profunda neplacere si emotii de furie rezultate ca urmare auzirii unor sunete? Desi nu este luata in serios de toti medicii, s-ar parea ca tulburarea este reala si apare la unii dintre noi atunci cand sunetele respective sunt repetitive si "te innebunesc", cel putin subiectiv vorbind, desi ele nu par sa ii afecteze pe cei din jur, in aceeasi masura.

Dar eu as face mai curand parte dintre aceia care nu iau in serios tulburatea aceasta, fiindca stiu ca fiinta umana este un intreg in care partile componente conlucreaza pentru a duce acest intreg intr-o anumita directie, ca si cand intregul respectiv ar avea o misiune, un scop. Misiunea se refera, in general la satisfacerea unor nevoi umane. Oare care erau nevoile care i-au motivat pe acesti trei pici ce au speriat Clejanii?

Fiecare dintre noi are o toleranta la stimuli si un prag al sensibilitatii la stimulare (vizuală, auditiva, olfactiva, etc). Foarte posibil ca la unii dintre noi, acel prag sa fie mai scazut, deci sa dispunem de o sensibilitate mai mare. Daca lucrurile stau asa, se creaza premisele ca reactiile a doua persoane sa fie diferite in fata unuia si aceluiasi stimul, in functie de nivelul pragului respectiv.

Cu toate acestea, reactiile noastre comportamentale pot fi, de asemenea, foarte diferite de la o persoana la alta, fiindca intervine, ca de fiecare data, fatorul psihologic. Daca pana acum am vorbit despre fiziologie si pragul sensibilitatii, imaginati-va insa ca o persoana cu o sensibilitate (genetica) foarte mare poate sa aiba o reactie comportamentala redusa in comparatie cu cineva care, desi nu este atat de sensibil, poate 'sa duca lucrurile la urmatorul nivel', asa cum au facut cei trei baieti din Clejani.

Cum asa? Ei bine, factorul psihologic se leaga de lucruri precum preocuparile mintii, nevoile, fricile si valorile personalitatii, adica acele lucruri pe care le consideram a fi importante si demne de urmarit in viata. Iar acest factor psihologic este intr-o asa masura implicat in incidente de acest tip, incat am curajul sa afirm ca m-ar mira sa existe intr-adevar o persoana care sa faca tot ce au facut acesti baieti, doar pentru ca zgomotul respectiv era, sa zicem, cu adevarat enervant. Exclud asa ceva!

De fapt, la unul dintre canalele de stiri, s-a anuntat ca pustii vazusera un comportament simililar, pe internet, in jocuri precum GTA. In jocul GTA (Grand Theft Auto - tradus "Marea Furaciune de Masini"), "scopul scuza mijloacele" si violenta virtuala este la  ea acasa. Da, virtuala, dar asa incepe orice violenta - mai intai in mintea noastra si apoi in realitate, in planul actiunior asupra mediului: mai intai credem in iluzia potrivit careia violenta ne-ar putea rezolva problemele si apoi o punem in practica.

Desi multi neaga faptul ca ar exista vreo legatura intre infractionalitate / agresivitate si practicarea unor astfel de jocuri, trebuie sa recunoastem ca temele jocurilor, in sine, sunt de-a dreptul oribile: pare ca se urmareste desenzibilizarea tinerilor la cel mai de jos nivel posibil de brutalitate. Si poate ca astfel de jocuri devin acea picatura care umple paharul numai in anumite cazuri - cand tinerii sunt mai vulnerabili si nu au prea multe motive de a-si tine nervii in frau, dar, daca ar fi sa fim onesti, nu exista nimic nobil in ele.

Unii dintre parinti, mai destupati la minte, se sperie de-a dreptul cand vad cum se distreaza copiii si le impun acestora restrictii cu pretul resentimentelor fata de persoana parintelui, caci nimanui nu-i place sa-si piarda drepturile, cu atat mai putin copiilor, care nu prea inteleg civilizatia. Ganditi-va ca Tom si Jerry, pe cat de inocente ar parea, sunt pline de violenta, prezentata ca fiind funny. GTA este o continuare oarecum fireasca la asta, dar dusa pana la absurd.

Si daca majoritaea copiilor inca mai cred ca GTA ar trebui sa ramana in spatiul virtual, fiindca si civilizatia si-a facut simtita prezenta in proverbialii 7 ani de-acasa, ramane totusi posibilitatea ca unii dintre copii sa nu perceapa aceasta diferenta intre real si fantastic si sa aplice in plan real tot ce au exersat in planul virtual, de atat de multe ori. Cine poate spune cat de distractiv este sa distrugi o scoala, daca inca nu ai facut-o?

Copiii invata enorm de multe lucruri din programele vizionate, dupa cum invata si prin intermediul modelelor din lumea reala: ce este frumos si amuzant, ce este distractiv, cum se raspunde la o situatie stresanta si ce asteapta ceilalti din partea ta intr-o astfel de situatie? Personal, as recomanda oricand unui tanar timid, un joc in care personajul din acel joc face un compliment, invata sa comunice cu strainii, sa tina discursuri publice ori ofera primul ajutor in caz de accidente. Probabil ca nu exista un astfel de joc - ar fi plictisitor, nu-i asa?

Ce au facut cei trei baieti din Clejani poate fi privit ca nebunie in 3 sau chiar psihoza in masa. Iar lucrurile au pornit intr-o directie gresita cu mult timp in urma - tocmai ce am mentionat Tom si Jerry sau Looney Toons, unde toata lumea se razboieste cu toata lumea, in numele comeďiei, dar daca stai sa te gandesti, comportamentul personajelor este demn de un diagnostic psihiatric.

Si cu cat te gandesti mai mult, cu atat devine mai complicat. Realizezi ca aceste personaje nu au nici urma de empatie, existenta lor este total si definitiv ireconciliabila, dispun de zero abilitati inter-personale si se trateaza unele pe altele ca niste obiecte ce trebuie distruse. Distruge sau fii distrus! Acesta pare a fi motoul in cazul surprinzator de multor forme de entertainment. Un prieten imi spunea ca a intezis copilului desenele animate violente iar schimbarile in dispozitia si comportamentul acestuia nu s-au lasat asteptate!

Entertainment agresiv... Credeti ca acesta este un bun punct de plecare pentru niste fiinte al caror psihic este atat de impresionabil? Si daca violenta din entertainment sau de acasa, din sanul familiei, sunt atat de prezente si disponibile, nu la fel se poate spune despre adevaratele forme  de gestionare a situatiolor complexe, care nu sunt nici cool si mai implica si eforturi. Ma mira aparitia baietilor rai de la Clejani? De fapt ma mira faptul ca nu sunt mai multe cazuri de acest fel! Voi ati vazut ce chestii se joaca ei?

Baietii de la Clejani sunt un simptom al societatii care i-a educat. Dupa cum se spune ca anumiti copii problema sunt un "simptom al familiei", fiindca ei cer ajutor cand se simt in nesiguranta, ignorati sau umiliti de parinti, cred ca gruparea a mai multi baieti care simt si actioneaza la fel, este un simptom al societatii. Da, este posibil ca unul dintre ei sa-i fi "inspirat" pe ceilalti, dar chiar si asa!

Exista extrem de multa agresivitate in jurul nostru, exista modele de comportament dezadaptativ care se promoveaza la scara nationala. Violenta este spectaculoasa si face audienta intotdeauna. Cand se bat sau se cearta doi oameni, ceilatii se aduna in jur si fac galerie. Vor deveni virale toate povestile despre cum se razbuna cate o femeie inselata si niciodata cele despre iertare si crestere spirituala.

Este o atmosfera in care este cool orice poate sa iti atraga cateva zeci de mii de likeuri iar restul lucrurilor nici macar nu conteaza, indiferent cat de mult te-ar putea ajuta in viata. Intelepciunea acestor zile este aceea in care este grozav sa te razbuni si sa iti versi nervii atunci cand ii ai, ca sa nu cumva "sa te imbolnavesti de nervi" - ceea ce este o mare tampenie. Ei bine da, copiii din Clejani sunt un simptom al unei societati sarace din punct de vedere emotional si spiritual. Nu ma mira aparitia lor. Ma mira ca nu sunt mai multe cazuri de acest fel.

(1) Imaginea Stewie's Kru, de Keenen Brown, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

Continue reading

personalitate

Campionul din Noi

O tanara intra intr-un supermarket, deschide frigiderul, ia un tort de inghetata, il linge si... ei bine, il pune la loc, in raft. Gestul ei are drept rezultat milioane de vizualizari pe retelele de socializare dar tanara risca si unele probleme cu legea. A meritat?

o o o

Un lucru pe care l-am descoperit pe cand studiam domeniul educational este urmatorul: este foarte greu in familiile cu mai multi copii sa intalnesti situatia in care toti copiii exceleaza in aceleasi lucruri. Iar explicatia pare ca tine de ceva ce se intampla cu copilul cel mic. El este atat de constient de faptul ca va creste in umbra fratelui mai mare incat in sufletul sau se produce un fel de "razmerita" care se desfasoara sub urmatoarea logica: "nu pot sa fiu atat de bun ca fratele mai mare, dar am posibilitatea sa fiu bun la cu totul altceva". Pare mult mai greu de acceptat ca, pur si simplu, nu excelezi la nimic...

Recunosc ca am intalnit si situatia in care, sa spunem, surioarei sau fratiorului mai mic i s-a inhibat atat de mult creativitatea personala incat pare sa isi urmeze modelul mai mare (fratele / sora) indeaproape, parand ca nu incearca sa se abata in niciun fel de la linia trasata de acestia, dimpotriva. Are unele avantaje aceasta optiune: nu esti nevoit sa iti "fortezi" creativitatea, este suficient sa "te inspiri", eforturile fiind acelea de a-ti insusi modelul in timp ce provocarea rezida in dificultatea si chiar imposibilitatea de a fi "copia perfecta".

Dar pentru ca familia incurajeaza aceasta evolutie, copilul cel mic "are ceva de facut" si o directie proprie, cel putin pentru o vreme. Va veni ziua in care va avea loc propria "razmerita", fiindca pentru copilul cel mic, pe masura ce creste, incepe sa isi puna intrebari cum ar fi "care este sensul vietii mele" sau "ce anume ma face unic(a)"? Si astfel se ajunge ca in aniii adolescentei, ai primei tinereti, ori chiar mai tarziu, fratele / sora mai mica, sa isi caute propria identitate, bazata pe punerea in valoare a propriilor interese si aptitudini.

Psihologul elvetian Jean Piaget era de parere ca atunci cand copiii incep scoala, la acestia apare sentimentul propriei identitati de sine. Copilul isi dezvolta interesele si este preocupat de definirea lucrurilor care ii plac sau ii displac, el integreaza detalii in reprezentarea lucrurilor (spre exemplu, intelege ca diferite localitati, orase, meserii, arte, sporturi, echipe sportive,  etc, au particularitati proprii) si toate astea sustin acest proces de conturare a identitatii, ajutandu-l sa isi raspunda la intrebari precum "cine sunt eu in aceasta lume si ce poate face o persoana ca mine intr-o lume ca aceasta?"

Cand un copil are o imagine relativ conturata a acestor notiuni, el intalneste o noua provocare: prin ce ma diferentiez eu de ceilalti copii? Pentru ca fratii si surorile sale sunt atat de prezenti in viata sa, isi doreste sa descopere acele lucruri prin care se va diferentia de ei. A fi la fel ca ei nu pare a fi tocmai o "afacere" serioasa, fiindca astfel s-ar lasa "inghitit" si ar avea sentimentul ca, in fond, nici macar nu conteaza. Iar omul vrea sa conteze, nu-i asa? In psihologia adleriana consideram ca principalele nevoi ale unui copil sunt in numar de 4 (eu ii spun Vitamina 4C): a conta, a avea curaj, a fi capabil, a fi conectat.

Revenind la ce spuneam mai sus, copilul cel mic, (dar fiecare dintre noi suntem la inceput "cel mic") simte ca "ii lipseste ceva" pentru a putea sa conteze cu adevarat. In primul rand, ii lipseste dimensiunea fizica adecvata, nu-i asa? Dar, observa si vede ca ceilalti cunosc mai multe cuvinte, se exprima mai usor, inteleg mai multe lucruri s.a.m.d. Toate astea nasc o tensiunea in sufletul sau. Asa se dezvolta provocarea vietii sale: trebuie sa gasesc o oportunitate de a excela.

Pentru ca cel mic realizeaza ca nu poate excela in ceva in care fratii sai mai mari au castigat prea mult teren, isi alege de regula un teren nou, fiindca in felul acesta va putea sa se diferentieze si chiar sa exceleze, sa devina "cineva". Pare o preocupare usor nevrotica, nu-i asa, fiindca te face sa te intrebi... bine dar de ce nu putem sa fim fericiti asa, pur si simplu, fara sa ne preocupe cine suntem si in ce putem sa excelam? Si cand realizezi cat de nevrotica este societatea in ansamblul ei, iata, poti sa excelezi in faptul ca nu iti mai pasa cine esti si in ce poti sa excelezi!

Dar hai sa nu o consideram o chestie nevrotica si, dimpotriva, sa o vedem ca pe ceva ce tine de firescul existentei noastre sociale. Preocuparea aceasta de a excela in ceva anume, scapa uneori de sub control si se ajunge la tot ce este mai rau. Omul renunta la umanitatea sa (data de empatie, solidaritate, cooperare, ajutor-reciproc, contributie constructiva la binele societatii) si tocmai sub pretextul ca isi exploreaza unicitatea  proprie, devine cel mai bun ... esec. Iar un esec despre care vorbeste toata lumea, aproape ca nici nu mai este un esec!

Invatam astfel ca atentia negativa (obtinuta pentru comportamente disfunctionale) este o consolare satisfacatoare pentru lipsa de atentie, indrumare, incurajare si conectare cu cei din jur. Si, iata, cu cat le acordam mai putina atentie unor lucruri, unor entitati, si da, unor copii, cu atat acestea isi dezvolta "competentele" de a-ti confisca atentia. Cu alte cuvinte, ceea ce nu te-a interesat, ajunge sa te bantuiasca. Pentru ca in mentalitatea copiilor ignorati, devine mai importanta atentia decat ceea ce au de oferit societatii si felul cum pot contribui la evolutia acesteia.

Si, sub aspectul consumului de energie, pare mult mai simplu, cel putin pe termen scurt, sa lingi o inghetata si sa o pui inapoi pe raft, decat sa ajungi la stiri pentru ca ai facut voluntariat la un camin de batrani sau ai castigat locul 1 la Olimpiada pe judet. Pe de alta parte, nu ai cum sa nu observi slabiciunea societatii pentru a descoperi, impartasi si comenta astfel de exemple. In psihologia deviantei se spune ca devianta are functii pozitive: 

• MARCHEAZA GRANITELE COMPORTAMENTULUI PERMIS - Societatea de regula ia pozitie impotriva actelor deviante, facand astfel clarificari importante si descurajand devianta, marind responsabilitatea

• INTARESTE FORTA MORALA A COMPORTAMENTULUI ACCEPTABIL - Societatea eticheteaza actele deviante ca atare, lucru care ne ofera o imagine clara a ceea ce este dezirabil sau nu. In plus, daca devianta este pedepsita, asta ne face sa ne simtim mandri de noi insine si oarecum speciali.

• MARESTE SOLIDARITATEA SOCIALA - Oamenii simt nevoia sa comunice despre actele deviante iar asta, in mod paradoxal, ne aproprie si ne uneste atunci cand realizam ca avem ceva in comun, cum ar fi faptul ca respingem acelasi comportament deviant

• GENEREAZA SCHIMBAREA SOCIALA - Uneori devianta poate sa propuna alternative utile si constructive la practicile sociale aflate in uz. Alteori, cum ar fi in cazul "Blue Ice Licker", poate sa ii faca pe producatorii de inghetata sa gandeasca mai bine modul in care isi desfac produsele pe piata - de exemplu adaugarea unei folii care sa faca diferenta intre o inghetata "linsa" si una "virgina".

Ca si concluzie a acestui articol despre identitate si devianta, sa spunem ca alegerea deviantei te face cunoscut - "te vorbeste lumea". In ziua de azi pare o destractie favorita a tuturor aceea de a pune in lumina toate lucrurile ciudate, neinspirate, bolneve sau sinistre pe care le fac concetatenii nostri. Daca te gandesti bine chiar si curentul "Me Too" se inscrie aici: scoti la lumina devianta si oferi un topic de discutie spumos. Multe staruri de cinema sau din lumea muzicii castiga notorietate mai curand prin faptul ca au anumite laturi deviante, urmand ca apoi sa urmarim cu totii daca vor ramane la fel de excentrice sau daca nu cumva aleg sa devina mult mai normale si... plicticoase.

Nu vom putea opri aceasta aviditate a omului pentru senzational. Nu sunt semne ca ne vom opri curand din asta. Partea trista este aceea ca, exista mult mai multa receptivitate pentru acest gen de senzational, in timp ce lucrurile cu adevarat relevante din punct de vedere social, uman, artistic sau stiintific trec neobservate. Iar daca faptul ca acordam atentie comportamentelor disfunctionale ne apropie, ne solidarizeaza, ne face mai conformisti si mai mandri de noi insine, ma intreb daca nu cumva asta ne si limiteaza oportunitatile reale de crestere.

(1) Imaginea Corfucian Cat Gets Lucky, de Gareth Williams, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

Continue reading

personalitate

Pretul Libertatii

O mama isi dedica viata ingrijirii fiicei sale, lovite de boala si de ghinion. Dar nimeni nu banuieste care este adevaratul ghinion al acestei fete in floarea varstei, care isi doreste sa traiasca si sa fie sanatoasa.

o o o

Povestea pe care urmeaza sa v-o spun este incredibila de la un capat la celalalt. O fiica comploteaza pentru uciderea mamei sale impreuna cu prietenul ei, iar acesta din urma duce planul la indeplinire. Mirarea celor care le cunosc pe cele doua, mama Dee Dee Blancharde si fiica Gypsy Rose Blancharde, este uriasa, inca de la inceput, fiindca ei urmeaza sa realizeze faptul ca nimic din ceea ce stiau despre ele nu este real.

Dar ce se stia despre cele doua femei? Ei bine, se stia ca mama s-a dedicat ingrijirii unei fiice care suferea de tot felul de probleme medicale, care era paralizata de la brau in jos si traia intr-un carucior, avea leucemie si distrofie musculara, apnee in somn si cate si mai cate nu avea. Cancerul pare sa fie "cireasa de pe tort". Si probabil ca va surprinde metafora total neinspirata cu tortul si cireasa de pe dansul, in acest context trist, dar, dupa cum spuneam, in povestea asta nimic nu este ceea ce pare.

Data viitoare cand vedeti o mama cu fiica ei intr-un carucior, numai un zambet, intrebati-va daca nu cumva e ceva gresit acolo. Adica, inteleg, sunt curajoase si au resurse psihice pentru a invinge boala, cum s-ar spune, si-au ales atitudinea potrivita iar pe mine unul m-ar fi sedus din prima, fiindca imi place sa vad oameni cu resurse. Dar cate resurse sa ai si cate boli sa faci in doar cativa ani de viata?

Cele doua americance din Missouri erau niste mici celebritati locale caci toata lumea le admira pentru capacitatea lor rar intalnita de a rezista adversitatilor vietii. De aceea s-a si mirat toata lumea cand a auzit ca mama Dee Dee, a fost ucisa. Cei care anchetau crima, pe cat cunosc mai multe despre acest caz, pe atat devin mai socati. EI bine, se pare ca toate bolile acestea NU EXISTA.

Oricat s-ar fi straduit acestia sa inteleaga de ce exista un dulap plin cu medicamente pentru problemele medicale ale tinerei Gypsy Blancharde, medicii care o examineaza nu descopera absolut nicio boala la fata. Mai mult decat atat, toata lumea este bulversata de "miracolul" ca Gypsy Blancharde chiar poate sa mearga, in ciuda faptului ca o stiau de la varsta de 7 ani intr-un carucior, hranindu-se printr-un tub si respirand, tot la fel, prin tub.

Si atunci, de unde vine tot "dramatismul situatiei" acestei femei de 24 de ani (in 2015, cand a fost ucisa mama ei). Ei bine, s-ar parea ca dramatismul vine din imaginatia mamei sale, care suferea de sindromul Munchausen prin Transfer. Probabil ca stiti ce este Munchausen - acel sindrom care te face sa ii convingi pe toti ca ai o boala sau mai multe, in scopul de a primi atentie si simpatie.

Munchausen prin transfer este si mai rar intalnit si presupune sa amesteci o alta persoana in povestea asta, de regula un copil sau un membru al familiei, proiectand asupra acesteia scenariul respectiv - el este cel bolnav, desi nu s-ar putea dovedi propri-zis existenta acestor boli. Cu toate acestea, daca schimbi vreo 100 de medici, fiindca la un moment dat medicii "se vor prinde", se pare ca poti sa ajungi destul de departe cu aceasta impostura medicala.

Pana sa isi dea seama cu ce au a face, medicii pot sa prescrie tot felul de medicamente, si sa realizeze interventii chirurgicale, fiindca le-ar fi greu sa conceapta faptul ca mama pur si simplu inventeaza simptome si minte in legatura cu acestea. De ce ar face o mama asa ceva? Este o intrebare de multe puncte si se pare ca o mama chiar poate sa faca asa ceva, in ciuda faptului ca asta poarta numele de atrocitate impotriva propriului copil.

In afara de faptul ca Gypsy traieste intr-un carucior, desi poate sa mearga, si se hraneste printr-un tub, desi poate sa manace, tanara are mari probleme cu dintii din cauza medicatiei pe care o ia, care, de asemenea o tine intr-o stare de "sedare", desi, nu-i asa, ea este perfect sanatoasa si nu are nevoie de medicamente. Nu mai vorbesc despre faptul ca acest regim are un impact asupra felului ei de a simti / a intelege viata, fiindca mama sa ii impune practic sa fie bolnava.

La un moment dat, Gypsy isi intreaba mama daca nu ar fi bine sa faca fizioterapie, asa incat sa mearga mai bine sau daca nu ar fi mai bine sa incerce sa se hraneasca fara tuburi. Mama ei nici macar n-a vrut sa auda. In timp ce preocuparile fiicei erau de acest fel, preocuparile mamei erau sa modifice anul nasterii fetei din 1991 in 1995, pentru ca daca aceasta afla ca are deja 18 ani, putea oricand sa plece si nimeni nu o putea opri la mama ei, in acest "sanatoriu al lui Munchausen".

Sigur ca te fascineaza modul in care anumite limite sunt depasite cu seninatate, fiindca uneori poate sa iti vina o idee tampita, nu-i asa, dar pe masura ce trece timpul, iti dai seama ca lucrurile se indreapta catre o zona in care ar trebui sa fii total lipsit de orice sentiment uman pentru a mai tine de planul tau. Si totusi Dee Dee a reusit sa tina cu dintii de "planul ei de viata", caci, nu-i asa, ce altceva putea face o persoana ca ea intr-o lume ca aceasta?

E doar o intrebare retorica. Si sunt convins ca putea face multe alte lucruri chiar si o persoana ca ea, dar asta e o optiune mai putin cercetata. Povestea este fascinanta, dupa cum observati si cred ca adevaratul miez al povestii il reprezinta nu aceste abuzuri ale mamei impotriva fiicei ci mai curand felul cum Dee Dee a copilarit - caci nu poti sa nu te intrebi "de unde i se trage" acest Munchausen luxuriant ca un labirint cu demoni.

Din cate am reusit sa descopar Dee Dee fusese o fiica supra-protejata, sau altfel spus, rasfatata, obisnuita de catre parintii ei sa primeasca lucrurile pentru care fratii ei chiar trebuiau sa depuna eforturi si sa le obtina prin forte proprii. Multi au impresia ca isi manifesta iubirea atunci cand au grija ca un copil sa nu fie deranjat cu nimic. Adevarul este ca rasfatul este o forma de abuz - cea mai insidioasa si mai subtila forma de abuz parental, care il lasa pe copil total neechipat in fata vietii.

Dee Dee a fost parasita de tatal lui Gypsy dupa numai 3 luni de casatorie, din motive pe care le-am putea intelege numai din faptul ca el era mai mic decat ea cu 7 ani si nu stiu daca isi sarbatorise majoratul. Dee Dee a fost marcata de acest divort si, daca adaugati la asta faptul ca in mentalitatea ei totul se intampla asa cum doreste ea, puteti banui cum a ajus sa il imbratiseze pe acest Munchausen, in toata splendoarea lui. 

Unora le este greu sa inteleaga de ce a fost nevoie ca prietenul care auzea voci al lui Gypsy sa o ucida pe Dee Dee - de ce nu au plecat impreuna, pur si simplu? Ei bine, se pare ca fata a mai incercat sa fuga si mama ei o gasea mereu iar conditiile la intoarcere erau din ce in ce mai dure (legata cu lanturi de pat + ferestrele acoperite cu folie, laptopul spart, etc).

Si daca stim ca o crima nu este o solutie in niciun caz - departe de mine gandul de a sugera ca ar fi - putem intelege de ce o persoana "haituita" de mama ei o viata intreaga s-a gandit la o astfel de solutie. Eu personal ma intreb daca nu cumva Gypsy a avut aceasta "prezenta de spirit" sa il foloseasca pe prietenul ei care a luat inchisoare pe viata, pentru a o ucide pe mame ei.

Este un caz extrem de bulversant si complex si poate sa devina din ce in ce mai bulversant, daca stai prea mult sa te gnadesti la dansul si incerci sa afli detalii noi - exista detalii din ce in ce mai bulversante. Este interesant insa faptul ca in inchisoare, Gypsy pare ca "infloreste", mai ales ca acum nu mai este nevoita sa se hrneasca si sa respire prin tuburi si are probabil acces la internet. A luat 10 ani de inchisoare si pare ca uciderea mamei sale a reprezentat un nou inceput pentru ea: invata acum sa fie femeie si nu orice fel de femeie ci una sanatoasa.

(1) Imaginea Slave to My Strings, de Ahsan, via Flikr, sub licenta CC BY-SA 2.0

(2) WebMD, (20.01.2019), Munchousen Syndrome by Proxy, website: WebMD

(3) Wikipedia, (20.01.2019), Mueder of Dee Dee Blancharde, website: Wikipedia

(4) SPringfield News Leader, GYpsy is 'Thriving' in Prison, website: Springfield News Leader

Continue reading

rasfat