Dictatura și Sindromul Stockholm

Observațiile unei persoane care a supraviețuit dictaturii ceaușiste dar și tranziției anevoioase de la dictatură la democrație. Datorită efectelor perverse ale spălării creierului, aceste procese au durat zeci de ani. Iar acum unii vor să ne întoarcem.

☆ ☆ ☆

Vorbeam nu de mult în articolul Ce Este Libertatea, despre apetența unei părți dintre tinerii romani pentru dictatură — mai exact 41% dintre tinerii cu vârste între 18 și 35 de ani care consideră, conform unui studiu, că România ar trebui să se întoarcă la dictatură. Spuneam acolo că libertatea nu este pentru oameni slabi sau pentru cei lipsiți de responsabilitate. Oamenii slabi nu doar că nu știu ce să facă cu libertatea și aceasta îi sperie, dar există riscul să își facă rău singuri prin alegerile libere a căror povară trebuie să o poarte. 

De aceea, oamenii slabi se îndrăgostesc de dictatori la prima vedere iar pierderea dictatorului din viața lor reprezintă o adevărată traumă. Fiindcă pot spune că dictatura ceaușistă mi-a confiscat 13 ani din viață și poate, fără să vreau, am observat procesele psiho-emoționale specifice dictaturii, iar apoi am conștientizat dificultățile românilor de a trece de la dictatură la democrație și libertate, vă invit să lecturați acest articol în care vă împărtășesc aceste observații. Ei bine, amputarea spiritului care s-a petrecut în ceaușism a avut efecte care dăinuie și în ziua de azi. 

În dimineața zilei de 6 Martie 1953, poporul sovietic a aflat că Iosif Stalin (Dzhugashvili), șeful Consiliului de Miniștri și Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice a trecut în neființă. Stalin a organizat Uniunea Sovietică și a condus țara cu pumn de fier pentru 30 de ani, fiind comparat cu soarele etern. Stalin a fost un lider infailibil, părintele popoarelor sovietice, iar pentru alții, un tiran cu palmele mânjite de sânge.

Efectul dizabilitant al dictaturii asupra spiritului uman reprezintă un adevărat fenomen psihopatologic — de tipul sindroamelor, dacă nu cumva reprezintă o subcategorie a Sindromului Stockholm care se manifestă la nivel macro-social, în rândul unor popoare întregi. Oare ce se întâmplă cu noi după ce au apărut generații întregi de persoane care nu au cunoscut altceva decât dictatura — eventual dictatura unei singure persoane?

Dacă privim spre Federația Rusă de exemplu, realizăm faptul că există acolo o generație de tineri care au azi chiar și 35 de ani și deci slujesc pe câmpul de luptă din Ucraina, și care nu au cunoscut alt conducător decât pe Vladimir Putin — dat fiind faptul că până în jurul vârstei de 10 ani nu prea suntem conștienți de faptul că cineva conduce țara și ce anume înseamnă asta, având cu totul alte priorități (cum ar fi joaca) și alte lucruri de învățat (cum ar alfabetul, numerele și adresa la care locuim). Oare cum le-a afectat asta concepția despre politică, lume și propriile posibilități? 

Cred că putem începe să răspundem la această întrebare observând ce s-a întâmplat după moartea lui Iosif Stalin, când cetățenii Uniunii Sovietice nu doar că au fost demoralizați și abătuți, cum poate că ar fi normal într-o anumită măsură, dar au prezentat simptome fizice deosebit de interesante și manifestări comportamentale dramatice. S-ar putea spune că decesul lui Stalin a reprezentat pentru ei o adevărată prăbușire a propriei lumi. Se crede chiar că unii cetățeni sovietici au murit de inimă rea iar alții s-ar fi sinucis!

Oamenii au crescut, s-au căsătorit, au divorțat, au dat naștere, au îmbătrânit și au murit — și toate astea s-au întâmplat sub portretul lui Stalin. Era o pierdere imensă. Toți se întrebau cum se trăiește fără Stalin și nimeni nu cunoștea răspunsul. (...) Eu aveam 13 ani și eram elev. Personalul didactic ne-a încolonat și ne-a dus în sala de adunare. Secretara Organizației de Partid ne-a spus să ne punem în genunchi și striga agitată să plângem fiindcă a murit Stalin, ea fiind prima care a început să se tânguiască. Iosif Brodsky, poet.

Oamenii sovietici se întrebau ce se va întâmpla (rău) și mai ales cine va avea grijă de ei acum! Sute de mii de persoane păreau să ia parte la o regresie colectivă, comportându-se ca niște copii lipsiți de apărare — ceea ce reprezintă, în termeni psihologici, o adevărată psihoză în masă. Și pentru că există această legătură indisolubilă între ceea ce simțim și starea de sănătate fizică, în absența unei statistici minuțioase, se crede că, după decesul lui Stalin ar fi apărut o adevărată epidemie de boli cardio-vasculare și ale sistemului nervos.

La toate astea s-a adăugat incidentul tragic care a avut loc la înmormântarea dictatorului sovietic în care și-au pierdut viața o mulțime de oameni nevinovați. Așa cum se practică într-un regim totalitar, nu a existat nicio investigație în această privință iar trupurile celor decedați în acea îmbulzeală — se apreciază că între câteva sute și câteva mii de persoane — au fost încărcate în camioane și înmormântate într-o groapă comună. Dar să revenim la subiectul nostru: care este efectul psihologic al dictaturii?

După cum am mai scris, un sistem totalitar funcționează ca un cult religios și are toate trăsăturile sale: liderul este privit ca fiind omniscient, deține toată puterea și nu dă socoteală pentru absolut nimic, în timp ce supușii sunt exploatați, izolați de exterior, deposedați de drepturi sau resurse personale și depersonalizați. Nu în ultimul rând, este eliminată opoziția și orice i-ar putea aduce disconfort liderului. Acum imaginați-va că un astfel de sistem profund degenerat supraviețuiește în fix această formă timp de zeci și zeci de ani! 

Ce ar putea merge prost?

• REGRESIE FUNCȚIONALĂ — este un termen care cuprinde toate celelalte elemente din această listă și se referă la incapacitarea persoanei și aducerea ei la un nivel de dezvoltare primar, caracteristic copilăriei, ca urmare a spălării creierului, deposedării de drepturi și abuzului sistematizat.

• DEPERSONALIZARE — persoana care trăiește în dictatură nu-și poate permite să fie creativă, să vină cu inovații sau să critice ce face liderul. Toate acestea reprezintă prerogative ale dictatorului și deci reprezintă un afront direct, cu repercusiuni dintre cele mai dure din partea sistemului.

• DEPENDENȚĂ — este identică cu tulburarea de personalitate dependentă din psihopatologie. De altfel, dictatura hrănește dependența prin modul ei de organizare. Liderul de sectă, ca și dictatorul, lucrează optim cu personalitățile dependente fiindcă nu ridică prea multe probleme și, în plus, îl mai și flatează când spun că au nevoie de un sfat și puțină îndrumare. 

• ASUMAREA LIMITĂRII — într-o dictatură, ca și într-un cult religios, lumea este conștientă de faptul că are competențe limitate. Spre exemplu, nu îți poți da cu părerea despre politică sau despre măsurile luate de lider — este o jignire, un afront. Liderul te iubește cu condiția să recunoști că ești limitat. 

• NEPUTINȚĂ ÎNVĂȚATĂ — dacă asumarea limitării se referă la cunoaștere, neputința învățată se referă la comportamentele propriu-zise. Daca liderul îți dă ceva de făcut, înseamnă că aceea este tot ceea ce poți face cu viața ta. Pentru orice altceva vei fi neputincios, așa este cel mai bine!

• DEZUMANIZARE — în totalitarism abuzul este un stil de viață. Regimurile totalitare, prin privațiunile la care te supun, prin deposedarea de resurse și umilințe, prin atmosfera nevrotică și apăsătoare, prin abuzurile necontenite au drept rezultat dezumanizarea: oamenii nu mai sunt sensibili la suferința celorlalți, își pierd capacitatea de a coopera și de a-și oferi suport sau înțelegere.

Acum că știm toate aceste lucruri despre efectul dictaturii asupra spiritului uman, aș dori să atrag atenția asupra acestui aspect interesant al psihologiei umane — trauma. Oamenii cred că trauma este reprezentată de durerea emoțională pe care o suferă o persoană prin expunere la o situație neconfortabilă și pentru care nu au fost pregătiți. Dar mi-e teamă că adevărul despre traume este mai nuanțat. În povestea noastră despre dictatură, am fi tentați să credem că pierderea dictatorului este o traumă. 

Și da, este o traumă, dat fiind faptul că dictatorul le-a dat de înțeles supușilor că este veșnic iar ei nu au fost pregătiți să trăiască o singură zi în absența acestuia. Dar o traumă este și aceea prin care ți se inoculează ideea că ești neputincios și dezorientat în absența dictatorului, sau că dictatorul are dreptul să te exploateze și să pedepsească critica. Cu alte cuvinte, există traume atât de subtile, care survin fără durere propriu-zisă, încât sunt literalmente imperceptibile. Cu toate acestea, efectele lor pot fi devastatoare. 

În timp ce noi ne chinuiam aici cu democrația — să înțelegem ce este și cum se trăiește în democrație, ei bine în Federația Rusă se instala în mod insidios și pervers dictatura fascistă a lui Putin. Traumele suferite de ruși în acest timp au fost subtile. Nimeni nu i-a auzit plângând pentru că au fost deposedați de drepturi sau pentru că li s-a inoculat ideea că nu se pot descurca fără Putin. Dar acum, când lucrarea de spălare a creierului a fost desăvârșită, Putin poate să facă orice dorește cu acești tineri neputincioși și lipsiți de simț critic. 

(1) Imaginea Darkness, de Mukhtar Shuaib Mukhtar, via Pexels

(2) Communist Crimes, (acc. 24.02.2025), Stalin: Death and Psychosis, website: CommunistCrimes.org