Cine Este Natascha Kampusch?

Nu stii cine este Natascha Kampusch? Poate ca ar trebui. Ea este personajul principal al filmului 3069 de Zile si autoarea cartii 10 Ani de Libertate. A scris doua carti fiindca viata ei a fost o sursa de experienta si inspiratie, poate mai bogata decat si-ar fi dorit.

☆ ☆ ☆

Am urmarit de curand pe Netflix un film care se numeste 3069 de Zile. Este o poveste reala, inspirata dintr-o carte scrisa de Natascha Kampusch, o tanara austriaca din Viena, care la varsta de 10 ani a fost rapita si tinuta intr-o pivnita timp de peste 8 ani. Pradatorul, un german de origine ceha, pe nume Wolfgang Priklopil, nu doar ca i-a rapit 8 ani din viata, a abuzat-o fizic si sexual, dar incerca in mod persistent sa ii spele creierul, sa-i ofere o noua intelegere a vietii si chiar un nou nume: Bibi.

Lipsa de cooperare a Nataschei avea drept consecinta pedepsele, dintre cele mai crude: bataile sau deprivarea de hrana. Iar copila are numeroase momente cand isi manifesta opozitia fata de acest regim, refuzand anumite cereri ori sarcini casnice, sau tergiversandu-le. In afara de hrana, pradatorul ii ofera recompense cum ar fi cartile sau show-urile TV, inregistrate, pe care i le pune la dispozitie. Povestea este fascinanta, cum sunt toate povestile copiilor rapiti care totusi reusesc sa supravietuiasca si chiar sa scape.

De aceea am cautat cartile scrise de Natascha Kampusch pe Scribd si Google Books, caci tanara a publicat deja doua carti legate de experienta ei din timpul si de dupa captivitate. Cunoscand povestea americancei Elizabeth Smart, care a fost mai norocoasa, reusind sa scape din captivitate dupa numai 9 luni, m-am asteptat sa descopar aceeasi mentalitate de supravietuitor care o caracterizeaza pe americanca, dar lucrurile sunt mult mai nuantate in cazul Nataschei.

In cartea 10 Ani de Libertate, descoperim o Natascha Kampusch care pare ca mimeaza sindromul Stockholm sau cel putin le ofera jurnalistilor de scandal cateva motive bune sa o suspecteze de asa ceva. Ea spune ca regreta sinuciderea pradatorului, care se aruncase in fata trenului, imediat dupa evadarea ei, pe care o considera ne-necesara, si ca simte compasiune fata de mama lui Priklopil, o femeie care nu merita asa ceva. In acelasi timp, Natascha se simte jignita de atitudinea jurnalistilor care au spus ca probabil nu suferise suficient in acea pivnita sau ca i-a fost mai bine in pivnita decat la ea acasa.

De fapt sunt multe lucruri care nu-i convin tinerei femei si ne intrebam daca atitudinea ei de a respinge aproape orice, este un rezultat al traumelor suferite in pivnita sau o trasatura de personalitate cu radacini in copilaria ei. Ea se plange de enorm de multe lucruri legate de felul cum a fost tratata de autoritati, politie, medici, consilieri, presa, etc. Pare ca Natascha a dezvoltat un idealism al carui rezultat nu poate fi decat frustrarea: de ce vor unii sa profite de povestea ei? de ce nu a fost lasata sa faca baie in liniste si de ce au pus un psiholog in patul ei? de ce au inventat lucruri pentru a satisface setea de senzational a publicului? de ce exista setea de senzational si de ce au facut frimituri de pizza pe covorul ei?

Mai presus de toate, de ce a fost tratata ca un obiect, la fel cum a tratat-o si pradatorul in tot acel timp petrecut in captivitate? Ea simte repulsie fata de situatia de a fi tratata ca un obiect iar faptul ca gaseste aceasta asemanare intre perioada captivitatii si captivitatea celebritatii nedorite, de care beneficiaza acum, ei bine, o revolta. Ca o idee revolutionara pe care ne-o ofera Natascha Kampusch, din perspectiva unei foste prizoniere, ea pare sa ne demonstreze ca societatea este ea insasi o temnita iar orizonturile noastre emotionale si sufletesti sunt poate la fel de limitate precum era camaruta in care si-a petrecut adolescenta, ascunsa sub pamant.

Iata insa cateva dintre citatele mai relevante din cartea 10 Ani de Libertate, scrisa de Natascha Kampusch:

El nu era stapanul meu. Eram la fel de puternica ca si el, dar, simbolic vorbind, am fost tinuta in brate si calcata in picioare. Cu toate astea, si amandoi o stiam, nu a ales-o pe cea potrivita cu care sa se incurce.

Din punctul meu de vedere, moartea lui nu a fost necesara. A fost o parte din viata mea si de aceea, intr-un fel, ii regret disparitia.

Am fost scutita de numeroase experiente cum ar fi aceea a alcoolului sau a tigarilor, a prietenilor de proasta calitate. Nu am sentimentul ca am pierdut ceva, desi adolescenta mea a fost diferita de a altora.

Simt empatie fata de mama lui Wolfgang. Pot sa ma pun in locul ei si sa simt ceea ce simte. Amandoua ne gandim la el.

Am facut un pact cu sinele meu matur ca acesta sa ma ajute sa evadez.

Am fost confruntata in mod progresiv cu opinii cum ar fi aceasta: oricine vorbeste ca ea, privindu-si situatia atat de nuanțat, probabil ca nu a suferit suficient.

Altii au pus stapanire pe povestea mea, interpretand-o, falsificand-o, evaluandu-ma potrivit asteptarilor lor. Ei nu au putut sa se multumeasca lasandu-ma sa fiu eu insami, si nu au putut sa permita experientei mele sa fie ceea ce era. Drept rezultat, am fost transformata iar intr-un obiect, intr-un ecran pe care se proiectau gandurile si imaginatia altora. Asta am fost si in captivitate.

Libertatea presupune din punctul meu de vedere permisiunea de a fi eu insami, de a fi unde vreau sa fiu, de a spune ce vreau sa spun, de a pastra tacerea atunci cand doresc. Dar aparent este o intelegere a libertatii cu care multi au o problema.

La inceput am fost victima celor care simteau nevoia sa ajute. In jurul meu, peste tot, familia mea, consilierii, procurorii, psihiatrii, cei care monitorizau comportamentul meu, cand dorm si ce mananc, imi ofereau medicamente pentru ca sa pot reveni la un ritm normal de viata. Erau ca o forta de ocupatie.

Am primit separarea parintilor mei foarte rau, fara a intelege ce s-a intamplat si daca era, in parte, vina mea. Refuzam sa ies din camera mea iar la vremea gradinitei, am reinceput sa ud patul. Mai intai doar noaptea, dar apoi si in timpul zilei. Era inceputul unei perioade foarte umilitoare, cand mi-am pierdut orice farama de stima de sine. Mama a raspuns la "problema mea" cu foarte putina intelegere, cu duritate si disperare, acuzandu-ma de rea intentie, intr-un moment cand oricum totul era deja foarte dificil.

M-am simtit neglijata, lipsita de valoare si neinsemnata. Nu mai eram cea zambareata si jucausa, ci eram fata cu ochii tristi ce incerca sa compenseze disperarea si sentimentul de a fi respinsa cu mancare.

Ceea ce a urmat a fost chiar si mai ridicol, chiar si mai multe tachinari si respingere. Un cerc vicios din care nu puteam scapa.

Dupa ce parintii au divortat, am folosit mancarea in incercarea de a compensa pentru lipsa de apropiere si dragoste. In pivnita, mancarea fusese instrumentul pe care pradatorul il folosea pentru a ma determina sa ma supun, sa ma invinga si sa ma lege de el.

Am invatat sa fiu recunoscatoare pentru cele mai mici gesturi. Copiii se pot adapta la cele mai dure situatii. Ei sunt dependenti si neajutorati, incearca mereu sa vada partea pozitiva in cele mai crude persoane cu care au relatii apropiate. (...) Oamenii care vorbesc despre asta scapa din vedere faptul ca nu aveam nicio alta optiune daca imi doream sa supravietuiesc. Ei afirma mai curand ca aveam o relatie romantica cu pradatorul. (...) Sau ca stateam cu el in mod voluntar, pentru a evita sa ma intorc la familia mea destramata.

Cand am crescut eu acolo, foarte putin mai ramasese din gloria de pe vremuri a cartierului. Rennbahnweg era privit ca o zona social-decazuta, cu somaj crescut. Rezidentii erau apatici sau chiar agresivi. Multi tineri luau droguri, in timp ca adultii foloseau alcool pentru a-si amorti frustrarile.

I-am spus pradatorului ca intr-o zi voi dansa pe mormantul lui. Desigur, n-am facut asta, dar am simtit un fel de satisfactie, ca o victorie in sensul ca am supravietuit acestui intreg cosmar, iar el, nu.

Eram in opozitie fata de pradator pentru simplul fapt ca tot ceea ce facuse era gresit. (...) Cand imi spunea ca este regele meu si ca trebuie sa il slujesc, eu faceam tot ce imi cerea cat mai incet si stangaci, chiar daca eram pedepsita pentru asta. Aceste incercari de a ma distanta de el erau niste victorii, precum cele ale altor adolescenti fata de parintii lor.

Daca observati, din randurile de mai sus, reies si strategiile folosite de catre Natascha Kampusch pentru a supravietui intr-un context in care viata ei era permanent sub semnul intrebarii. Ea ii permite pradatorului sa se apropie de ea si dezvolta un tip de relatie cu acesta. Inca de la inceput, cand avea 10 ani, i-a cerut sa ii citeasca povesti si sa o sarute de noapte buna. Un alt aspect al strategiei de supravietuire este de-a dreptul fascinant pentru un copil de 10 ani: ea stie ca intr-o zi va fi mult mai puternica si ca sinele ei adult va putea sa lupte cu pradatorul pentru a o salva.

Cred ca o legatura de acest fel cu partea puternica din noi, cea care are acces la resurse si solutii este o dovada de forta personala si m-as bucura daca as descoperi asta la mai multi dintre noi. Pare ca Natascha Kampusch a fost un copil mai curand vulnerabil si sensibil, neinteles de parinti. Cu toate acestea, perioada captivitatii a scos la suprafata si resursele ei adaptative, inculsiv cele de gandire: ea poate sa aprecieze faptul ca in pivnita a fost protejata de anumite pericole la care sunt expusi adolescentii in mod normal. Iar aprecierea este un secret al fericirii nu-i asa?