Dependenta de Nefericire

Pe cand aveam 5 ani, mama mi-a spus ca nefericirea este cheia reusitei in viata. Cand am ajuns la scoala, m-au intrebat ce vreau sa devin si le-am raspuns ca vreau sa devin nefericit. Mi-au spus ca nu am inteles tema iar eu le-am spus ca ei nu au inteles viata.

Nefericirea, este o componenta fireasca a vietii noastre psihice. Cu toate acestea, s-ar parea ca anumite persoane sunt "abonate" la nefericire pe termen lung, in sensul ca, fie si in absenta unor factori obiectivi evidenti care sa "determine" aceasta nefericire, ele se regasesc constant intr-o stare de nefericire fara de sfarsit. Iar daca, totusi, acei factori exista, durata marasmului pare disproportionat de mare, raportat la majoritatea oamenilor.

Iata cateva simptome ale dependentei de nefericire:

• Starea de bine poate sa depinda de evenimentele exterioare - iti vine greu sa accepti dezamagiri, te evaluezi prin ochii celorlalti, etc

• Descoperi ca alergi dupa experiente dureroase - spre exemplu, iti alegi in mod neinspirat partenerii, ori profesia, etc

• Fericirea adevata iti desteapta nevoi nerecunoscute de nefericire - de exemplu, iti este greu sa ramai in relatii potrivite sau iti pierzi interesul cand te apropii de realizarea unor proiecte importante.

• Ai o dificultate majora de a regulariza nevoia de placeri "vinovate" - sau altfel spus, iti e greu sa pastrezi masura si controlul in ce priveste pofta de mancare si bautura, apetitul sexual sau orele petrecute la munca.

Am spus "sa determine aceasta nefericire" intre ghilimele pentru ca, de fapt nu evenimentele in sine determina o stare emotionala sau alta, ci conotatia pe care fiecare dintre noi o atribuie acestor evenimente. Cu alte cuvinte, nefericirea nu vine din exterior ci mai curand din interior, si chiar se poate vorbi despre alegerea de a fi nefericit, cu toate ca este vorba despre o alegere neconstientizata.

Destinatia mea nu este un anumit loc ci, mai curand un nou mod de a privi lucrurile. Marcel Proust

Nu lucrul in sine te perturba ci modul cum interpretezi semnificatia sa. Epictet

Aveti nevoie de argumente, stiu, si am sa vi le ofer. Luati spre exemplu situatia in care doi elevi iau o nota de 5 la un test de Matematica. Au aceeasi nota, la acelasi test insa unul este fericit iar celalalt pica in depresie - un caz usor de intalnit in realitate, nu-i asa? Care sa fie explicatia? Asa cum va spuneam mai sus, interpretarea pe care o dam evenimentului este aceea care determina aparitia nefericirii. Unul se bucura ca a trecut clasa iar celalalt este ingrijorat ca nu va reusi sa ia Bacalaureatul.

Asa cum interpretarile vin din interior, tot la fel si emotiile vin din interior. Si daca este rezonabil sa simtim putina nefericire din cand in cand, pentru ca toti ne dorim cate ceva ( altfel viata nu ar mai avea niciun sens), ei bine, de ce am ramane nefericiti pentru mai mult timp? Este rezonabil sa se intample asta? Nu stiu ce anume va asteptati sa va aduca nefericirea voastra. In cel mai bun caz, probabil ca va aduce ceva de genul acesta:

In fond, este viata fiecaruia si de ce sa ne dam cu parerea daca are vreun rost ca cineva sa ramana nefericit o perioada mai lunga de timp. Nefericirea noastra este ca o efigie care indica cat de important a fost acel lucru pentru noi si, s-ar parea, indica si nivelul la care se afla resursele noastre psihologice. Dar in acelasi timp, ramanand nefericiti, reusita sociala a persoanei respective este amenintata pe toate palierele (intimitate, profesie, relatii), si nu in ultimul rand, sunt afectati cei din jur, care asista neputinciosi la aceasta desfasurare fara capat a tristetii.

Asa cum am mai afirmat, omul nu a fost facut pentru nefericire, dimpotriva, iar asta se vede in decadenta sistematica din punct de vedere fizic, si comportamental de care are parte o persoana nefericita: fizic (inactivitate, boala, imbatranire prematura), comportamental (pasivitate, viciu, izolare, etc). Pare ca nefericirea reprezinta o adevarata reteta pentru auto-distrugere... 

In exemplul pe care vi l-am dat, elevul care a luat 5 la testul de matematica si este nefericit, daca nu face ceva pentru a-si mari performantele si nici nu vrea sa accepte ca facultatea nu este chiar pentru toata lumea, ceea ce nu inseamna ca va fi un ratat, poate intra intr-o spirala a nefericirii care nu aduce nimic bun.

Pentru a nu intra in aceasta spirala, el poate sa gaseasca in sine o alta interpretare evenimentului (de ex. "e ok si fara Bacalaureat, in viata conteaza sa traiesti frumos"), sau sa se implice mai mult in pregatirea sa. Totusi, el nu face nimic si ramane intr-o stare de nefericire pasiva care se accentueaza de la o zi la alta, ca un bulgare de zapada ce se rostogoleste pe o panta si devine tot mai mare. Nefericirea devine ea insasi o cauza pentru multe nenorociri, iar asta, fireste, mareste nefericirea. 

Anumiti autori au vorbit despre acest fenomen ca despre o dependenta de nefericire care si-ar avea radacinile in experientele timpurii ale copilariei. Am vorbit in repetate randuri despre functiile emotiilor si in special despre functia de influenta inter-personala a acestora. A simti ceva are un cert efect asupra celor din jur. Cu alte cuvinte, nefericirea, in lipsa unor alte utilitati evidente, poate sa reprezinte un mod de a-i pune pe cei din jur in miscare, in slujba noastra - dar asta numai "daca au o inima buna".

Consilierul: "Ce faci dacă vrei ceva de la mama?" 

Copilul: "O sâcâi până spune da." 

Consilierul: "Dar dacă vrei ceva de la tata?" 

Copilul: "Aştept până este un meci la televizor, când spune da, fără să gândească." 

Consilierul: "Iar dacă vrei ceva de la bunica?" 

Copilul: "Îi spun că o iubesc mult, mult de tot." 

Iată un doctor în psihologie care are numai 7 ani! (fragment desprins din discursul dr. Joyce Callus, la primul congres adlerian din Romania)

Daca este sa luam in serios teoriile adleriene despre formarea personalitatii, un copil este un mic doctor in psihologie care stie exact ce trebuie sa faca pentru a obtine ceva din partea celor din jur. Asa se ajunge la faptul ca unii fac glumite, altii se arata foarte prudenti, iar cei de pe urma, "se imbufneaza", pentru ca stiu ca asta ii poate sensibiliza pe ceilalti, pot produce un efect in randul celor din jur, si, deci, pot obtine ceva din partea acestora.

Asadar, luand in calcul teoria teleologica (care afirma ca orice comportament are un scop), atunci cand "ne plangem de mila", nu o facem pur si simplu pentru ca ne face placere ci pentru ca prin asta, obtinem lucruri precum atentia, suportul, incurajarea, mici sau mari premii din partea celor care pot sa le ofere - de piatra sa fii si tot oferi ceva! Paul Rasmussen are aceasta formulare paradoxala: "suntem nefericiti ca sa fim fericiti", sugerand ideea de scop al nefericirii.

In aceeasi ordine de idei, nu este atat o problema de copilarie traumatica ce trebuie vindecata cu multa atentie, caldura si iubire cat o problema de afirmare personala prin suferinta si tehnica / mijloc de a obtine atentia, caldura, iubirea si... altele. Nu de alta, dar daca stiti voi vreun copil care nu a suferit nicio trauma in viata sa, atunci eu ma las de scris! Dar nu toti au invatat sa si "speculeze" cu traumele suferite.

In literatura de specialitate au fost descrise diferentele intre nefericirea "normala" si cea benevola, adica "nefericirea aleasa", in felul urmator:

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Sadeness, de Dmitri Kalinin, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) Pieper, W.J., Pieper, H.M., (2009), Dependenta de Nefericire, editura Curtea Veche Publishing, Bucuresti

(3) Rasmussen, P. (2011), The Quest to Feel Good, editura Taylor & Francis Group, New York 

Continue reading

trauma

Thank you for your childhood!

Tinere! Ai fost printre noi si ai luat aminte. Ai invatat sa lupti si ai invatat sa castigi. Te-ai straduit sa iesi invingator din lupta cu tine insuti, ani in sir, in conditiile cele mai dificile. Nimeni insa nu te-a invatat sa pierzi...

Una dintre lectiile pretioase pe care le-am invatat a fost aceasta: nu trebuie nimic si in niciun caz nu trebuie sa fii perfect. Este o idee care merge oarecum impotriva curentului de gandire promovat de societatea consumerista, ce afirma ca trebuie sa fii cel mai bun, cel mai rapid, cel mai eficient iar cei care nu ofera perfectiunea, daca merita sa traiasca, atunci sa traiasca in rusine pentru tot restul zilelor.

Genul acesta de mentalitate, pe care unii ar numi-o "mentalitate de invingator", dar care nu te ajuta cu adevarat sa invingi, ci doar sa te chinui, sa te exploatezi in cel mai sinistru mod posibil - exploatarea omului de catre el insusi, se afla la baza unora dintre cele mai triste situatii ce pot aparea in viata sociala.

Zilele trecute, spre exemplu, canalele de stiri ne-au adus o astfel de veste: un baiat care luase Bacalaureatul cu o nota mai mica decat si-ar fi dorit el si parintii sai, a luat decizia sa se sinucida, aruncandu-se in fata trenului. Oare cineva, fie el si de la un colegiu de elita, poate sa fi ramas atat de in urma intr-o anumita privinta?

Da, a invata sa pierzi se dovedeste, uneori, a fi cel putin la fel de important ca si a invata sa fii performant. O lectie de viata pe care ar trebui sa nu uitam sa o oferim copiilor nostri. Si, poate, una dintre cele mai importante lectii ce tin de mentalitatea de invingator, este tocmai aceasta: a sti sa pierzi.

Succesul nu este final. Esecul nu este fatal. Ceea ce conteaza este curajul de a continua. Winston Churchill

O marturisire deosebit de interesanta pe care o facea omul de radio si televiziune Mihai Gainusa, m-a impresionat foarte mult. El luase nota 8 la examenul de Bacalaureat si in ziua aflarii rezultatului a simtit nevoia sa asculte "The Best", cantecul Tinei Turner. "Nu am fost cel mai bun dar m-am simtit cel mai bun", a spus el la showul sau de la radio 21.

  Este poate una dintre cele mai frumoase marturisiri pe care le-am auzit vreodata. Mai mult decat o simpla dovada de megalomanie, este dovada unei cresteri si a unei educatii reusite. La ce bun sa iei nota zece si sa te simti ca un pierzator? Tocmai fiindca iti esti cel mai bun prieten, esti dator sa iti apreciezi propriile rezultate, fie acestea si unele modeste, in special in aceasta zi delicata, a adevarului... O zi in care, daca esti singur, poti cel putin sa iti fii alaturi...

 Pentru cat de mult stres, trait pe parcursul cel putin al unui an de studii, si pentru cat de multa munca necesita chiar si o nota de 6, la Bacalaureat - marele examen al maturitatii, fiecare elev de liceu care a luat Bacalaureatul merita o vorba buna si o incurajare, acum, la inceputul vietii lor de persoane mature. Chiar si cei care s-au prezentat la Bacalaureat, fara a reusi sa ia acest examen, merita o incurajare si o recunoastere a curajului pe care l-au avut. Iar cei care nu au avut curajul sa se prezinte la examen, probabil au nevoie de cele mai multe incurajari.

 Multi dintre cei care nu iau Bacalaureatul de prima data il vor lua peste un an, doi sau trei, dupa ce vor fi acumulat experienta de viata si dupa ce vor fi reusit sa isi acceseze propriile resurse latente. Iar multi dintre cei care iau Bacalaureatul cu greu, vor reusi intr-o zi sa realizeze lucruri deosebit de utile in plan educational. Multi dintre cei care nu iau Bacalaureatul niciodata, reusesc totusi sa isi inteleaga rostul pe lume si sa ofere societatii cele mai frumoase daruri: locuri de munca, servicii, produse, etc

Imi amintesc  si acum sfatul pe care ni l-a dat profa de romana in discursul de la sfarsitul clasei a 12-a: "Sa traiti frumos!". Ea era responsabila cu chestiile "de suflet" si nici macar nu ar fi putut cineva sa ne ofere un sfat mai util, mai nimerit, in acel moment incarcat de presiune, dinaintea examenului de Bacalaureat. Nu toti reusim sa luam Bacalaureatul dar viata ta poate fi o mare reusita daca ai trait frumos. Nici n-ar trebui sa iti doresti mai mult intr-un astfel de moment, decat a trai frumos.

Afirmatiile de mai jos, inspirate din marile ziceri ale omenirii, ar putea fi o "trusa de prim ajutor", pentru cei care inca nu au invatat sa piarda.

Nimic nu este definitiv, nici succesul si nici esecul

Nu exista esec, exista doar feedback.

 Imi permit sa pierd. Am de unde sa pierd. Viata are de unde sa ofere. 

Resursele sunt peste tot. Oportunitatile sunt la un pas.

Pierderea nu defineste ceea ce sunt si nici potentialul meu real.

Tot ceea ce mi se intampla este spre binele meu.

Da, am pierdut, dar nu am sa pierd si lectia.

Esecul este un antrenament necesar si un dar al evolutiei.

Succesul aduce bucurie insa rareori aduce si lectii de viata.

Acest asa-zis esec va ramane doar un detaliu, insa eu il voi pretui. 

Un nivel mai profund de intelegere al esecului este continut de punctul de vedere adlerian. In psihologia adleriana, sanatatea psihica este definita prin intermediul comportamentului si simtirii pro-sociale. Sentimentul comunitar (Gemeinschaftsgefühl) - definit ca interes in interesul celuilalt - este un panaceu universal prin care omul se ridica deasupra propriului egoism, pentru a-si dedica viata, cu modestie si devotament, comunitatii, sanatatii si armoniei acesteia.

Nu sunt mai important decat cei din jur, nici mai putin important. Voi putea fi de folos oamenilor, dupa puterile mele, cu sau fara acest Bacalaureat.

In filmul SF The Giver, actiunea se petrece intr-o societate distopica in care aparentele sunt inselatoare iar fericirea este obtinuta prin uitare si asumarea unor idealuri false. Cu toate acestea, filmul are ceva frumos. La ceremonia ce sarbatoreste inaintarea in varsta, tinerilor li se spune intr-un mod bizar si bombastic "Thank you for your childhood!" - iti multumim pentru copilaria ta. 

Nu trebuie sa faceti acelasi lucru cu proprii vostri adolescenti insa amintiti-va sa fiti alaturi de fii si fiicele voastre care dau Bacalaureatul, chiar si atunci cand, poate, nu au reusit sa se ridice la inaltimea propriilor asteptari si poate, mai ales atunci cand nu au reusit asta. In acest fel le multumiti pentru eforturile pe care le-au facut, dupa puterile lor, si pentru curajul de a visa la un drum, alaturi de voi, in cadrul societatii.

(1) Imaginea Nothing but the Wind, de Joel Ye, via Flikr, sub licenta CC BY-ND 2.0

 

Continue reading

succes