Copilaria si Inceputul Explicatiilor

In timp ce avem grija sa nu li se intample lucruri rele copiilor - sa nu ii traumatizeze vreo educatoare si sa  nu ii rapeasca vreun pervers, ne scapa elementul cel mai important in ce priveste aparitia vulnerabilitatii pentru dezvoltarea psihopatologiei. Care este acesta?

Un lucru pe care il invat de la psihologii cu mai multa experienta decat mine este faptul ca un copil normal are o doza innascuta de optimism, astfel incat, copilul deprimat este cam la fel de optimist ca si un adult realist - deci inzestrat cu un optimism moderat. Se considera ca acest lucru se datoreaza evolutiei si faptului ca principiul vietii se afla intr-o doza concentrata in copii, pentru a proteja supravietuirea si dezvoltarea acestora.

Pentru ca exista aceasta preocupare vie a parintilor din ziua de azi de a nu-si traumatiza copiii si de a-i feri de orice ar putea sa interfereze cu dezvoltarea lor armonioasa, este deosebit de util sa vorbim despre un lucru care va contribui in mod decisiv, mai ales ca sunt foarte putini aceia, chiar si printre psihologi, care mentioneza acest factor atunci când ii intrebam cum ar trebui sa ne educam copiii. Este vorba despre modul cum un copil invata sa construiasca explicatii legate de evenimentele si situatiile care apar in jur.

Probabil ca stiti deja faptul ca aparitia unor evenimente trumatice - lucruri pentru care un copil nu a fost pregatit - pot sa contribuie la dezvoltarea unor forme de patologie, mai tarziu in viata adulta: anxietate, depresie, atacuri de panica, stres post-traumatic, etc. Dar acest factor a fost supraestimat si s-a dovedit de altfel prin intermediul unor studii longitudinale faptul ca evenimente cu potential traumatic pot fi gestionate neasteptat de bine de copii.

Iata spre exemplu un fragment din lucrarea 50 de Mari Mituri ale Psihologiei Populare, in care ni se da de inteles ca simpla aparitie in copilarie a evenimentelor cu potential traumatic nu reprezinta o certitudine cu privire la cat de prezenta si de profunda va fi patologia psihica.

Cercetarile pe care le-am trecut in revista privind abuzul in copilarie si dezvoltarea psihopatologiei mai tarziu in viata, ne ofera o lectie valoroasa dar adesea neapreciata: majoritatea copiilor sunt rezilienti in fata stresorilor. Psihologia populara a subestimat rezilienta copiilor, adesea portretizandu-i ca fiind fiinte delicate care sunt expuse "spargerii" cand sunt confruntate cu evenimente pline de stres. Dar acest "mit al fragilitatii copilariei" merge impotriva dovezilor stiintifice.

Spre exemplu, in 15 Iulie, 1976, un numar de 26 copii de scoala, cu varste cuprinse intre 5 si 14 ani, au fost victimele unui teribil incident de rapire in localitatea Chowchilla, CA. Impreuna cu soferul de autobuz, ei au fost luati ostatici si tinuti sub pamant, intr-o masina, timp de 16 ore. Acolo, ei au reusit sa respire prin cateva micute gauri de aerisire.

In mod remarcabil, copiii si soferul au reusit sa scape si au supravietuit cu totii, fara nicio rana. Cand au fost gasiti, majoritatea copiilor erau in stare de soc, iar unii dintre ei facusera pe ei. Doi ani mai tarziu, desi majoritatea erau tulburati de amintirea incidentului, erau cu totii bine integrati social. Sursa: 50 Mari Mituri ale Psihologiei Populare.

Asa cum am mai afirmat in acest blog, mai important decat evenimentul traumatic in sine, este modul in care intelegem acel eveniment, felul in care ii atribuim o explicatie si ii dam un sens. Putem sa ii dam un sens care va contribui mai tarziu la dezvoltarea psihopatologiei: "viata este brutala, te ia pe nepregatite, asa va fi mereu", sau putem sa ii dam un sens care ne va proteja de complicatii de acest fel: "uneori viata este surprinzatoare si nu toti oamenii imi vor binele, dar eu am resurse nebanuite si ma descurc in situatii critice".

Si daca evenimentele traumatice, mai mult ca sigur vor aparea in viata unui copil - mai ales ca trauma este ceva subiectiv si exista doar prin prisma subiectivitatii noastre, iar daca pentru un copil este traumatic sa il trimiti sa-si faca temele ori sa-si spele farfuria, in timp ce pentru altul nu este traumatic nici macar faptul ca a fost rapit si violat, se pare ca parintii stiu mult mai putine lucruri despre modul in care putem favoriza dezvoltarea unei personalitati vulnerabile si lipsite de rezilienta la copii.

Cu alte cuvinte, cum reusim sa formam la copii mentalitatea de victima, pesimismul si lipsa de rezilienta, chiar noi, cei care incercam din rasputeri sa ii protejam de oamenii rai si tot ce le-ar putea face acestia? S-ar parea ca rolul parintelui este fundamental aici insa nu atat prin ceea ce facem, cat mai ales prin felul in care simtim, gandim si felul in care le vorbim copiilor. Iar elemente precum cele din lista urmatoare devin infinit mai importante decat situatiile asa-zis traumatice.

• STILUL EXPLICATIV AL MAMEI. Prin asta intelegem felul in care parintii si in special mama, cea care isi petrece, de regula, cel mai mult timp impreuna cu copilul, ofera raspunsuri la "De ce -urile" copilului. Evident ca exista situatii in care raspunsurile si explicatiile nu sunt oferite de catre mama - care fie se afla la munca in strainatate, fie dintr-un alt motiv, nu este cea care va oferi raspunsurile pe care le solicita copilul. In plus, daca parintii isi pierd rabdarea si refuza sa ofere explicatiile pe care copiii le cer, ei isi vor lua raspunsurile din alta parte. S-a observat ca tendinta de a oferi explicatii cu caracter pesimist, negativist, poate hrani pesimismul copiilor, ceea ce va fi un dezastru pentru sanatatea lor psihica si pentru felul in care vor intampina evenimentele mai delicate din viata - asa numitele "traume".

• CRITICILE ADULTILOR: PROFESORI SI PARINTI. Critica este un aspect delicat chiar si pentru un adult. Suntem atat de vulnerabili la critica incat oamenii au produs tot felul de tehnici prin intermediul carora sa amelioram efectul criticilor - vezi metoda sandwich-ului sau "critica invelita in ciocolata" - puteti afla ce sunt de la clientii mei. Cand criticile adultilor sunt negativiste, adica au un caracter de generalizare si permanenta, fiind mai curand niste verdicte "Esti prost" / "Nu ai nicio treaba cu matematica", etc, critica este toxica, distructiva si traumatica in sine. O critica, in mod ideal ar trebui sa lase loc pentru speranta si sa indemne la munca si eforturi, nu sa demoralizeze.

• CRIZELE EXISTENTIALE ALE COPIILOR. Ne referim aici nu atat la evenimentele izolate care pot afecta emotional un copil ci mai curand la felul in care se dezvolta un copil in conditii neprielnice de viata. Daca crizele pe care le traverseaza familiile au un final fericit, aceasta experienta poate sa influenteze radical modul in care invatam sa ne formulam explicatiile. Uneori crizele existentiale nu depind de parinti, fiind mai curand efectul unor mari crize economice care afecteaza familia si societatea - recesiuni sau schimbari de regim, de exemplu. Dar de multe ori, crizele existentiale depind in mod direct de modul in care parintii gestioneaza provocarile (spre exemplu divortul sau somajul, alcoolismul, etc). Consider ca pana si marile crize existentiale depind tot de modul in care parintii le gestioneaza ei insisi si le explica copiilor.

Termenul de "stil explicativ" - definit ca mod de a atribui explicatii si cauze unor evenimente sau situatii, apare in psihologia adleriana sub forma unei functii a "stilului de viata". Conceptul adlerian de "stil de viata" cuprinde mai mult decat atribuirea de explicatii si cauze - el implica si modul in care facem predictii, in care luam decizii si rezolvam probleme, etc. Stilul explicativ este asadar o forma de manifestare a personalitatii.

Adevaratele traume nu constau obligatoriu in evenimentele neplacute care survin in viata copilului. Exista o definitie interesanta a traumei - "un eveniment sau o situatie pentru care nu ai fost pregatit". Cu alte cuvinte, putem oricand sa ne pregatim pentru evenimentele vietii, care sunt bune si rele deopotriva. Iar modul in care ne pregatim copilul pentru astfel de evenimente este sa facem o selectie atenta a mesajelor pe care le transmitem si care vor fi folosite de ei pentru a da sens evenimentelor ulterioare.

Daca nu intelegem acest factor esential in evolutia bolii psihice si a problemelor emotionale de mai tarziu, un copil poate sa fie si sa ramana nepregatit chiar si pentru o situatie banala - spre exemplu, faptul ca pierde o jucarie, ia o nota mai slaba sau este respins de catre un coleg. O sa-mi spuneti ca este omenesc sa simti regretul si sa ai tot felul de slabiciuni in fata evenimentelor vietii. Da, de acord, dar nu si atunci cand aceste slabiciuni iti ocupa toata viata, in timp ce altii evolueaza, isi dezvolta potentialul si calitatile, ofera tot ce au mai bun, sunt cea mai buna versiune a lor si realizeaza lucruri admirabile.

(1) Imaginea Meet Skippy, de Michael Verhoef, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Seligman, M., (2004), Optimismul se Invata, editura Humanitas, Bucuresti

(3) Scott, O.L. (2009) 50 Great Myths of Popular Psychology, Wiley-Blackwell Publishing