Arhetipul Mamei și Psihoterapia

Auto-susținerea și responsabilitatea față de sine reprezintă fundamentul sănătății psihice a persoanei, iar fiecare dintre noi este dator să dezvolte această latură protectoare și hrănitoare față de sine. Punctul de plecare este relația cu mama. 

☆ ☆ ☆

Psihologia lui Carl Jung este ceva cu totul ieșit din comun. De altfel, sistemul de idei generat de Jung, denumit de acesta psihologie analitică poartă amprenta genialității sale și a culturii sale remarcabile. În multe privințe, Carl Jung, care, în mod nedrept s-a aflat mereu în umbra lui Sigmund Freud, este superior acestuia prin pătrunderea psihologică și capacitatea de a trasa corespondențe între elementele de cultură universală și procesele subtile ale sufletului uman.

Pe când nu exista ChatGPT, creativitatea umană și-a spus cuvântul în mod decisiv în aria sănătății psihice — dacă Sigmund Freud aducea explicațiile sexuale în psihoterapie, iar Alfred Adler era un fel de socialist al cabinetelor care tratau problemele sufletului, în timp ce Carl Rogers te asculta empatic, ca un prieten devotat dar lipsit de personalitate, iar cognitivistul Aaron T. Beck a transformat psihoterapia într-un fel de inginerie a sufletului, ei bine la Carl Gustav Jung în procesul de vindecare descopereai... cultura universală.

Arhetipurile familiare din cultura universală — Eroul, Mama, Înțeleptul, Umbra, etc, își dădeau astfel mâna cu sănătatea psihică în beneficiul pacientului, iar procesul psihoterapeutic devenea, în sine, o formă de auto-descoperire și elevare spirituală prin cultură — ceva unic în aria sănătății mentale. Iată o foarte scurtă sinteză a arhetipurilor identificate de Carl Jung.

Lecturează și Întâlnirea cu Renegatul (2016), unde am detaliat experiența mea la workshopul Întâlnirea cu Umbra, susținut de psihoterapeutul analist Florin Vancea.

• EROUL — caută să-și demonstreze valoarea prin curaj și competență, prin înfruntarea răului. Exemple: Neo (Matrix), Făt Frumos, Luke Skywalker, etc.

• MAMA — reprezintă protecția celor vulnerabili, compasiunea și responsabilitatea. Exemple: Fecioara Maria, Sarah Connor (Terminator), etc

• UMBRA — reprezintă latura necunoscută din noi înșine care poate include impulsuri și instincte reprimate. Exemple: Darth Vader, Joker (Batman), Voldemort, Gollum, etc. 

• ÎNȚELEPTUL — o figură care asigură ghidaj moral, înțelepciune și cunoaștere. Exemple: Yoda, Pustnicul din Tarot, Merlin, Oracolul (Matrix) etc.

Sunt mult mai multe arhetipurile umane, la fel ca și laturile existenței noastre, și vă recomand să citiți despre psihologia lui Carl Jung dacă doriți să le cunoașteți în detaliu. În acest articol însă mi-am propus să vorbesc despre arhetipul mamei și câteva aspecte pe care nu le-am conștientizat până acum despre semnificația acestui arhetip pentru sănătatea psihică a persoanei și în mod particular a persoanelor cu tulburare de personalitate narcisică.

Carl Jung vedea arhetipul mamei ca un element important în procesul de individuație — sau auto-realizare / împlinire personală, dar și în procesele asociate sănătății psihice. Mai mult decât figura maternă care îți oferă protecție, hrană și care, în mod responsabil și devotat te ajută să crești, arhetipul mamei reprezintă și modul în care ai interiorizat această atitudine protectoare și responsabilă, transformând-o în auto-protecție și responsabilitate față de sine. 

Se spune că modul în care ți-a vorbit mama în copilărie devine vocea interioară care îți vorbește o viață întreagă — o voce blândă și înțeleaptă care te ajută să gestionezi provocările, sau poate, dimpotrivă, o voce intolerantă și aspră care te face aspru și intolerant cu propria persoană. Dar aceasta este o generalizare și depinde de fiecare dintre noi cum a ales să interpreteze acest stimul puternic și constant în perioada copilăriei. 

Cu toate acestea, ideea de auto-susținere și auto-responsabilitate reprezintă una dintre bazele sănătății psihice a persoanei și fiecare dintre noi este dator să dezvolte această latură protectoare și hrănitoare față de sine. Pentru unii ar putea fi mai ușor să facă asta dacă s-au bucurat de o astfel de atitudine din partea mamei — au văzut concret cum se face fiindcă mama lor le-a arătat-o măcar atunci când era în toane bune. Pentru alții în schimb, lucrurile sunt mai complicate. 

În videoclipul postat mai sus, filosoful israelian Sam Vaknin afirmă că în cazul celor cu tulburare de personalitate narcisică, relația deficitară cu mama a pus bazele unei relații problematice cu sine — mai exact, nu a contribuit la formarea unei atitudini generoase, auto-înțelegătoare, auto-responsabile și de auto-protecție, rezultatul fiind acela că persoana cu tulburare de personalitate narcisică așteaptă din exterior această susținere pe care și-o datorează ea însăși. 

Astfel, auto-susținerea devine narcissitic supply (hrana narcisiscă) — un fel de drog de care este dependent narcisistul și pe care îl așteaptă din partea celor din jur. Dacă nu primește această validare din exterior, din spațiul patologic (adică grupul de apropiați), oricine săvârșeșete acest păcat va cunoaște furia narcisică în ceea ce se cheamă smear campaign (campanie de denigrare). 

Lecturează și articolul Dicționar Pentru Narcis (2017), unde am realizat un dicționar de termeni, o sinteză a termenilor folosiți de Sam Vaknin pentru înțelegerea acestei tulburări de personalitate. Probabil că fiecare persoană cu o tulburare de personalitate ar putea beneficia de pe urma unei atitudini față de sine cum este cea despre care am vorbit în acest articol. Iată o sinteză care v-ar putea pune pe gânduri, în special dacă știți că aveți astfel de caracteristici sau cunoașteți pe cineva care se află în una dintre aceste situații. 

• T.D.P. BORDERLINE — în problema instabilității emoționale și a sentimentelor de abandon, ar putea beneficia în mod deosebit de o atitudine mentală generoasă și auto-protectoare, deoarece numai o mică parte din nevoile de îngrijire și protecție sunt responsabilitatea celor din jur. 

• T.D.P. DEPENDENTĂ — cu dificultățile sale de a lua decizii sau de a se descurca pe cont propriu pare să provină dintr-o relație deficitară cu mama, care, în ciuda protecției, nu a reușit să încurajeze în mod adecvat.

• T.D.P. EVITANTĂ — ar beneficia de puțina auto-susținere maternă în situațiile unde nu primește acea susținere din exterior, când teama de critică, umilire și respingere le blochează acțiunile necesare punerii în valoare a potențialului. 

• T.D.P. OBSESIV-COMPULSIVĂ — despre care se crede că are la bază o atitudine aspra și autoritară din partea părinților, vine cu misiunea de a lucra la dezvoltarea unei atitudini înțelegătoare cu sine, care să cultive relaxarea intra și inter-personală de care persoana cu această tulburare de personalitate are atât de multă nevoie. 

Îți recomand și articolele Adaugă Puțin Zahăr (2020), sau Prietenia cu Sine (2015), în care subiectul a fost tot relația cu sine din perspectiva lucrurilor pe care le putem face pentru a ne facilita auto-creșterea. 

Ca un gând de final, psihoterapia în sine poate fi văzută ca un proces prin care clientul deprinde abilități ce-i vor facilita creșterea, responsabilitatea, auto-susținerea, auto-înțelegerea și auto-protecția. Iar psihoterapeutul, deși activitatea sa este înțeleasă în diverse moduri (spre exemplu, ar putea sugera și arhetipul Înțeleptului, al Eroului, sau poate al Jokerului, în funcție de personalitatea terapeutului — sper să scriu un articol despre asta! ☺), este de multe ori un fel de mamă-surogat care asigură conținerea și suportul — probabil una dintre puținele profesii care oferă un astfel de cadru și un astfel de serviciu. 

(1) Imaginea Mother and Child, de Juan Carlos Leva, via Pexels

Continue reading

psihoterapie

Paraziti de Lume Noua

Uneori, mai important decat salariul in sine, sunt obisnuintele pe care ti le formezi cu ajutorul acelui job. Fiindca la inceput ne facem obiceiuri si apoi obiceiurile ne fac pe noi. Iar parintele este cel responsabil pentru obiceiurile pe care ti le formezi la inceput. 

☆ ☆ ☆

Descoperim impreuna cu intreaga societate modul in care drogurile influenteaza noua generatie dar cred ca nu suntem multi cei care intelegem ca drogurile sunt doar un simptom al unor procese mult mai subtile si care tin de dinamica familiei. Mai mult decat atat, exista persoane si chiar influenceri cu puncte de vedere stranii, pe care si le propaga cu intreaga forta a retelelor de socializare. Mi-am propus sa va fac cunoscut un astfel de punct de vedere, luat in serios de mii de persoane. Persoana care il propaga nu este specialist in parenting sau in psihologia familiei dar asta nu inseamna ca nu are extrem de multi urmaritori ce vin, la randul lor, cu idei noi la fiecare postare si amplifica ceea ce s-a afirmat initial.

Mai, stati oleaca, eu nu inteleg, de ce este obligatoriu sa te duci si sa te spetesti pe restul de la paine, care-i scopul? Atata timp cat Vasilica nu vrea sa munceasca pe 3 bomboane si o punga de seminte, sa n-o faca. Nu inteleg cum si de ce e asta suparator pentru altcineva. Nu inteleg mentalitatea asta 'Ne-a fost noua rau si e normal sa le fie si altora'. Foarte bine ca nu mai accepta salarii de 2000 de lei, asa o sa-ti creasca si tie salariul, tanti. Da mi se pare normal sa nu vrei sa muncesti cu 12 lei pe ora, ce-i asa wow aici? De ce ne comportam de parca is gresiti copiii aia si nu salariile? _Utilizator Facebook anonim

Pana aici totul are sens, cu toate ca nu prea sta in picioare acest asa-zis boicot: patronii nu cresc salariile asa cum isi doreste Vasilica, in schimb aduc oameni din Asia care lucreaza fix pe restul de la paine. Dar sa trecem peste asta! Pe cand studiam Etica la programul de master pe care l-am absolvit, am descoperit ca in acest domeniu exista doua scoli de gandire: cea utilitarista si cea deontologista. Am sa va prezint in mod schematic diferentele dintre cele doua:

• DEONTOLOGIA ~ (Immanuel Kant) pune accentul pe moralitatea actiunii si nu pe consecintele acesteia. In viziunea deontologista este mai important ca actiunea aleasa sa fie corecta din punct de vedere moral, chiar si daca urmarind corectitudinea si respectarea unor principii morale (sa ai un job, sa nu lenevesti, sa nu fii parazit, etc) vine cu anumite dezavantaje (salarii mici, frustrari, putin timp liber, etc) 

• UTILITARISMUL ~ (John Stuart Mill) pune accentul mai curand pe consecintele actiunii iar actiunea corecta este aceea care produce rezultatele cele mai bune. Utilitarismul promoveaza drept valori supreme fericirea si placerea dar recunoaste faptul ca fericirea proprie depinde de fericirea celorlalti, deci nu poate fi una egoista, dimpotriva. Din perspectiva utilitarista, ar fi de preferat sa nu iti iei un job daca rezultatul nu iti satisface aspiratiile si nici nu gasesti unul care sa ti le satisfaca. 

In punctul de vedere anonim prezentat mai sus observam ca exista o perspectiva utilitarista, chiar daca rationamentul nu sta in picioare (cineva tot vine sa lucreze, fie si din Asia). Persoana nu este interesata de corectitudinea morala a actiunii sale (a refuza sa munceasca) ci mai curand de ideea de fericire, satisfactie si rezultate. Problema cu acest mod de a gandi este urmatoarea: Daca copiii care sunt sfatuiti sa refuze joburile slab remunerate nu ar dispune de o sursa de venit, acestia ar fi pur si simplu nevoiti sa traiasca pe strada, din mila trecatorilor sau sa gaseasca o alta solutie, legala sau mai putin legala. 

Mai intai ne facem obiceiuri iar apoi obiceiurile ne fac pe noi. John Dryden

Iar daca lucrurile stau asa, trebuie sa luam in discutie si actiunea celor care sponsorizeaza acest stil de viata - no school, no job, no problems, in conditiile in care, asa cum arata statisticile, acesta a luat amploare nu doar in tara noastra ci si pe intreg continentul european, chiar si in tarile unde salariile sunt mai bune, cum ar fi Italia. In domeniul parenting-ului se considera ca atunci cand parintele face in locul copilului lucruri pe care acesta ar putea si ar trebui sa le faca el insusi, avem de-a face cu ceea ce se cheama rasfat. Iar rasfatul, nu ne-ar deranja pe noi, cei din afara familiei respective, daca nu ar fi un abuz parental.

Ei bine da, copilul care ajunge sa consume droguri si sa faca accidente este probabil victima principala in aceasta poveste. Rasfatul este considerat abuz pentru simplul fapt ca atunci cand facem ceea ce ar trebui sa faca copilul, acesta ramane dependent de noi iar abilitatile lui (profesionale, inter-personale, de gestionare a emotiilor, etc) raman nedezvoltate. Pe termen lung, rasfatul are consecinte precum dependenta, iresponsabilitatea si comportamentul sfidator sau lipsit de respect. Copilul rasfatat nu poate accepta situatia in care i se spune nu, este nemultumit de ceea ce are si are nevoie de tratament special - de unde si dificultatea de a mentine un loc de munca. 

Si trebuie sa ne mai punem o intrebare. Oricat de bine argumentata ar fi decizia de a refuza un loc de munca si a sta acasa, pe banii parintilor (creste prosperitatea societatii, nu ne spetim, nu ne pierdem timpul, etc), oare ce fel de oportunitati se nasc in viata unui tanar adult atunci cand are atat de mult timp liber la dispozitie, pe care nu il foloseste pentru a obtine educatie, nici pentru a castiga bani si nici nu dispune de experienta de viata a unui pensionar, pentru a putea valorifica acest timp? Si din pacate, asa cum va imaginati, oportunitatile nu sunt cele mai pozitive, in conditiile in care, la aceasta varsta ne dorim sa fim in centrul atentiei, sa contam, sa fim conectati si sa excelam in ceva.

Pe fondul acestor nevoi ramase nesatisfacute apar tot felul de comportamente aberante prin intermediul carora adolescentul incearca sa obtina niste confirmari ale faptului ca exista si el. Aici se face simtit abuzul parintelui - in acest gol interior care se naste in psihicul odraslei pe care doreste sa o protejeze de viata reala dar in schimb nu face decat sa-i amplifice dependenta si neajutorarea. Din dorinta de a compensa acest sentiment de a fi mic, neajutorat si dependent de parinti, adolescentul incepe sa faca foarte mult zgomot, sa se laude cu lucruri imaginare si sa se comporte ca un clown. 

Trebuie sa stiti insa ca, in mod paradoxal, opusul rasfatului nu este autocratia si agresarea fizica a copiilor ci o educatie bazata pe respect. Unde respectul nu inseamna nici a-ti bate copilul, a-l umili, a-l hartui sau a-l cicali dar nici a face lectiile sau a merge la job in locul copilului, daca a implinit varsta legala pentru a-si castiga singur existenta. Printr-o educatie plina de respect, un parinte are scopul de a-si ajuta copilul sa deprinda obisnuinte care il vor ajuta sa devina independent, puternic, responsabil, si cooperant cu ceilalti membri ai societatii.

Iar ca sa revin la discutia despre deontologism si utilitarism, uneori, in viata noastra, este mai important sa iti faci niste obiceiuri care te ajuta pe termen lung (cooperarea, punctualitatea, gestionarea unor resurse limitate, gestionarea frustrarilor, etc) decat sa iti atingi (rapid) scopurile privind prosperitatea materiala, in special in conditiile in care prosperitatea materiala este deja primita in dar din partea familiei si nu trebuie sa faci eforturi pentru a o obtine. 

(1) Imaginea A Woman in White, de Вячеслав Ткачёв, via Pexels

Continue reading

rasfat

Puterea Soft a Civilizatiei

Cum ii determinam pe ceilalti sa se comporte in modul dorit de noi? Fie prin forta, fie prin seductie. Forta cere resurse putine si eforturi limitate, in timp ce seductia implica risipa de resurse si eforturi indelungate. Cu toate acestea, folosirea fortei este abuziva si ilegala in zilele noastre si ne ramane seductia, la care mai avem de lucrat. 

☆ ☆ ☆

Probabil ati observat ca, odata cu schimbarea si progresul societatii umane, ideea de putere si reprezentarile materiale ale acesteia tind sa se afle intr-o continua transformare. In epoca de Aur, puterea era mai curand abuziva, invaziva si lipsita de orice consideratie fata de vasali, adica fata de populatie. Dupa Revolutie, am continuat multa vreme sa cautam a intelege puterea si cum ar trebui aceasta sa se manifeste in raport cu cetatenii si restul societatii. 

In tot acest timp, ne-am inspirat din Vest, incercand sa intelegem felul cum, popoare care au o traditie democratica mai bogata decat noi, au coabitat cu puterea, asteptarile pe care suntem indreptatiti sa le avem din partea puterii si indatorile pe care le avem noi fata de putere, in caz ca exista asa ceva. Cred ca, prin contrast cu ceea ce se intampla in lume in ultimul timp, incepem sa intelegem diferenta intre democratie si totalitarism, intre puterea in sistemele democratice si cea din sistemele totalitare.

Joseph Nye a introdus conceptul de "putere soft" sau "putere moale" la sfarsitul anilor '80. Pentru Nye, puterea reprezinta abilitatea de a influenta comportamentul celorlalti in scopul de a obtine un rezultat dorit. Exista mai multe posibilitati de a realiza asta: prin amenintari, prin recompense materiale, sau prin atractivitate si seductie. Puterea soft presupune sa-i faci pe ceilalti sa isi doreasca acelasi lucru ca si tine. Ea este opusul puterii brute care presupune coercitie sau plata propriu-zisa. Puterea soft a unei tari rezida in 3 componente: cultura, valorile politice si in politicile externe. O tara isi poate atinge scopurile in politica internationala doar pentru ca celelalte tari rezoneaza cu valorile promovate la nivel oficial si admira prosperitatea de care aceasta se bucura. (...) Nye sustine faptul ca seductia este mai eficienta decat coercitia si multe valori precum democratia, drepturile omului si oportunitatile individuale sunt profund seducatoare. (...) Nye este de parere ca puterea soft este mai dificil de exercitat de catre guverne decat puterea bruta pentru 2 motive: 1. multe dintre resursele esentiale se afla in afara controlului guvernelor si 2. puterea soft lucreaza in mod indirect si subtil, solicitand ani intregi pentru obtinerea unor rezultate.

Puterea din sistemele democratice este putere soft. Ce mai este si asta? Ei bine, puterea soft este puterea care a mers la scoala si s-a cizelat, descoperind faptul ca ceea ce te face cu adevarat puternic nu este forta bruta in sine, prin care poti sa sufoci orice opozitie ci mai curand atractivitatea personalitatii, a viziunii si a valorilor pe care le promovezi si le exprimi prin comportamentul tau. Puterea soft este puterea obtinuta ca urmare a faptului ca ai convins oamenii ca au nevoie de tine, oferindu-le un produs de valoare, fie ca acela este leadershipul tau sau orice altceva fara de care oamenii nu-si mai concep existenta la un moment dat. 

In contrast cu puterea soft, apare puterea de tip traditional, sau mai bine spus, puterea bruta si primitiva. In societatile totalitariste se foloseste intr-o oarecare masura si puterea soft, in sensul ca exista anumite puncte tari ale societatilor de acest fel, dar dictaturile nu se bazeaza prea mult pe acestea. Vorbim aici despre un anumit climat de ordine, sentimentul ca viata este predictibila si controlabila, fara schimbari iesite din comun, fara zbuciumul specific democratiilor iar criminalitatea este tinuta sub control fiindca totul este tinut sub control - scopul scuza mijloacele.

Scopul scuza mijloacele doar in mentalitatea psihopatilor, asa cum bine stim, dar dictatorii nu au absolut nicio problema cu brutalitatea sau lipsa de umanitate a mijloacelor folosite. De aceea, ati fi uimiti sa descoperiti ca intr-o dictatura este mult mai usor sa tii sub control fenomenul infractional iar un dictator rezolva in timp record ceea ce altii nu au reusit intr-o viata de om. De ce? Pentru ca dictatorul foloseste aceasta mentalitate de tip antisocial pentru a-si atinge scopurile, ceea ce inseamna cu nu are nici scrupule si nici mustrari de constiinta. Pentru dictator, atata vreme cat rezultatul este eliminarea unei grupari mafiote, nu mai conteaza daca toti capii gruparii sunt eliminati fizic de un serviciu secret al statului, fara absolut niciun fel de demers legal.

Spuneam ca nu exista un capital mai important decat increderea / credibilitatea. Intr-o societate democratica a fi capabil sa dezvolti credibilitate este pasaportul tau pentru putere. In societatile de tip totalitar exista un capital mai important decat credibilitatea - si anume aliatii care te sustin si te mentin in pozitia de putere. Cam la fel ca si intr-o grupare de tip mafiot. Acolo puterea se obtine prin intermediul aliatilor, a actiunilor agresive si violente de care acestia sunt capabili. Intr-o dictatura, in absenta structurilor de forta, dictatorul este realmente pierdut. De asemenea, structurile de forta actioneaza sub imperativul secretului absolut - Omerta, fiindca nimeni nu trebuie sa stie cat de ilegale si abuzive sunt mijloacele folosite. 

Sistemul dictatorial foloseste propaganda si chiar spalarea creierului pentru a obtine adeziune si sustinerea maselor. Este modul prin care dictatura se zugraveste pe sine ca fiind atractiva si de dorit in raport cu tot ceea ce este in afara. Propaganda este deci cel putin la fel de importanta ca si represiunea indreptata impotriva opozitiei. Astfel, propaganda scoate in evidenta motivele pe care le ai pentru a iubi dictatura si motivele pe care le ai pentru a dispretui tot ceea ce este in afara dictaturii. Se ajunge in punctul in care, acordand credit punctului de vedere oficial al propagandei de stat, nu doar ca ai motive sa fii satisfacut de viata ta, dar chiar te vei bucura de un nivel de satisfactie, in limitele pe care ti le ofera sistemul.

Dar mai bine sa va dau un exemplu: daca doresti sa le demonstrezi cetatenilor tai ca ar trebui sa fie incantati de viata lor, te duci intr-o tara vecina si faci un documentar despre cel mai rau famat cartier pe care il poti gasi acolo. Apoi prezinti acel exemplu ca fiind ceva comun. Asa a facut televiziunea de stat din Rusia un documentar in Ferentari care nu ma indoiesc ca i-a ajutat pe rusi sa fie incantati de viata lor si sa adoarma fericiti ca nu sunt membri ai UE. Cu alte cuvinte, se poate confectiona un adevar al dictaturii pe care sa il promovezi in mod sustinut. 

Propaganda ar putea fi o caricatura a puterii de tip soft, fiindca creeaza impresia atractivitatii prin intermediul unei prezentari alterate / incomplete / prietenoase cu sistemul, a datelor realitatii. Puterea soft nici macar nu are nevoie de propaganda, desi reclama este sufletul comertului, traind cu principiul ca cea mai buna propaganda este actiunea pro-sociala. Cand ai ceva de oferit, devii puternic prin acel serviciu oferit societatii. Nu mai este nevoie de un aparat de propaganda care sa te zugraveasca in culori pastelate si nici sa te costumezi in pompier la incendiu. In societatile de tip democratic ai cu atat mai putina nevoie de marketing cu cat esti mai relevant - produsul pe care il oferi este atat de bun incat se vinde singur. 

In societatea totalitara, cu cat esti mai relevant, cu atat ai mai multa nevoie de propaganda. E ca si cand dictatorul ar avea un canal de YouTube, unde poti vedea detalii interesante din viata lui, ce a mai vizitat si ce a mai inaugurat, pe cine a mai intalnit si pe cine nu poate suferi, doar ca acel canal este ridicat la rangul de televiziune de stat. Aceasta spalare de creier care se face prin mijloace oficiale are scopul de a mari gradul de aderenta si obedienta maselor. 

Chiar si daca ne-am dori o lume multi-polara, cea mai buna cale pe care Rusia o are pentru a deveni un actor multi-polar este sa ca acest proiect imperial sa pice, ca acest regim sa pice, ca acest razboi sa fie pierdut, iar Rusia sa se ridice in vreo 75 de ani ca o putere care are ceva de oferit: cultural si politic. Abia atunci poate sa inceapa acea conversatie. Sursa: Vlad Vexler Philosophy, via Youtube

Numerosi ganditori au identificat dorinta de putere (Nietzsche, Adler) ca reprezentand o trasatura cheie a umanitatii noastre. Nu este nimic gresit in a dori sa obtii influenta si semnificatie in societate atata vreme cat le obtii prin mijloace onorabile. Abuzul si brutalitatea nu sunt asa ceva. In schimb a oferi un serviciu de care ceilalti au nevoie si pe care il recunosc si il apreciaza, este, in cele din urma o dovada a faptului ca ti-ai inteles misiunea si ca viata ta este una de succes. In Psihologie, modul cum incerci sa obtii semnificatie personala (putere) este o trasatura de personalitate de o importanta incontestabila. 

Ca o concluzie, as spune ca puterea in lumea civilizata nu poate fi decat soft. Puterea soft, cea care se bazeaza pe atractivitate si este un rezultat al unui schimb reciproc-avantajos, respecta reguli si mai ales respecta cetateanul, in slujba caruia recunoaste ca se afla. Puterea bruta nu isi prea gaseste rostul in lumea de azi, desi ea poate fi intalnita in diverse contexte si medii sociale, fiind intalnita chiar si in Occident, la scara mai mica - vezi organizatiile criminale sau de gangsteri. Cu cat societatile sunt mai evoluate din punctul de vedere al valorilor culturale si al modelelor, cu atat puterea are tendinta sa devina soft, adica bazata pe credibilitate, legalitate si respect.  

(1) Imaginea Dark Witch Holding Lantern with Candle, de Erik McLean, via Pexels

(2) Wikipedia, (acc. 10.15.2022), Soft Power, website: Wikipedia

Continue reading

relatii

Inocentul Vinovat

Cartea Inocentul Vinovat, scrisa de mama unui criminal de 17 ani ar putea parea o lectura prea sinistra pentru gustul tau. Cu toate acestea, ea ne ajuta sa intelegem modul cum numerosi parinti pur si simplu rateaza ocazia de a-si educa copiii atunci cand apar stegulete rosii. 

☆ ☆ ☆

Intr-o sala de lectura dintr-un orasel din statul american Idaho, doi baieti par sa pregateasca un examen. Nimeni nu stie insa ca au o camera de luat vederi pornita si inregistreaza discutiile lor baietesti. Cei doi sunt hotarati sa isi lase urma in istorie si, din pacate, au ales cea mai stramba cale in acest sens. Si anume, ei au pus la cale un plan prin care aveau sa-i ia viata colegei lor Cassie Jo Stoddart. De ce? Asta mi-am propus sa aflu si eu, urmarind mai multe materiale si chiar lecturand cartea Inocentul Vinovat, scrisa de Shannon Adamcik care este mama unuia dintre cei doi baieti. 

Dar nu as vrea sa credeti ca sunt doar un tip care gaseste satisfactie in cele mai sinistre stiri de pe internet. De fapt, lecturand o parte din cartea respectiva, am ajuns sa inteleg multe despre acest caz, cu toate ca, nu-i asa, nu avem cum sa neglijam subiectivitatea autoarei. Subiectivismul este evident atunci cand Shannon Adamcik incearca parca sa-l umanizeze pe fiul ei, Torey Adamcik, pe care nu l-am recunoaste in alt fel decat ca pe un monstru, lipsit de empatie si sensibilitate umana. 

Astfel, ea ne arata ceea ce nu stim despre fiul ei: ca era un baiat pasionat de cinema, ca avea note bune la scoala si nu facuse niciodata probleme. De asemenea, familia pare a fi una normala, o familie cu trei copii, cu parinti responsabili si care incearca sa isi educe odraslele in mod constructiv. Fiind o femeie mai curand extrovertita, Shannon Adamcik ne spune printre randuri lucruri a caror importanta probabil ca nici macar nu o constientizeaza, din pozitia unei americance obisnuite. 

Nu afirm ca nu mi-am iubit copiii. Ii iubesc mai mult decat orice pe aceasta lume. Dar am pus adesea accentul pe lucruri care, pana la urma nu conteaza atat de mult, cum ar fi notele si aparentele. Lucruri in functie de care puteam sa-mi demonstrez mie insami si celor din jur ca sunt un parinte bun. Le-am spus copiilor in fiecare zi ca ii iubesc dar adevarul este ca am fost inabordabila. Am respins orice pareri si standarde venite din exterior. Am fost critica si am judecat cu asprime. Toate pacatele parentingului sub scuza ca ti-am dorit doar binele. Am regrete profunde in ce priveste anumite aspecte ale stilului meu de parenting. Am fost un parinte strict. Mi-am impus vointa in mod tiranic si le-am tolerant foarte putina independenta sau negociere copiilor mei. Nu am fost tocmai buna la dragostea neconditionata. 

Poate ca femeia incearca sa imparta vinovatia fiului ei cu acesta, asumandu-si o parte din vina pentru ceea ce a comis el. Cred ca acest proces este unul sfasietor pentru ea. Dar daca ceea ce afirma este adevarat, asta ma duce cu gandul la ceea ce se numeste stilul de parenting autoritarist care poate avea consecinte extrem de negative asupra evolutiei copiilor. Pe de o parte vorbim despre depersonalizare, ceea ce inseamna ca odraslele devin sterse, supuse, lipsite de capacitatea de afirmare personala. Pe de alta parte vorbim despre razvratire, prin care in special adolescentii protesteaza fata de regimul dictatorial al parintilor, in cele mai diverse forme. Si cred ca aceasta crima comisa de Torey Adamcik ar putea avea o legatura subtila cu asta. 

Desigur, sunt mult mai multi factori implicati aici, cum ar fi influenta anturajului, pasiunea communa pentru filmele horror, stresul educational si dorinta de a descoperi o cale de afirmare personala. Fiindca lucruri aparent legale, desi restrictionate unor categorii de varsta (si nu fara motiv), cum ar fi filmele horror, reprezinta o influenta care poate sa fie decisiva, acea picatura care umple paharul, sau, in cazurile fericite, poate sa se piarda in multimea celorlalte influente culturale din viata unui adolescent normal. Nu stiu daca cei care urmaresc filme horror se intreaba ce valori si modele primesc pe aceasta cale. 

Iar daca nu se intreaba, cred ca misiunea parintelui este sa ridice aceste mingi la fileu odraslelor, sa-si asculte odraslele mai curand decat sa le predice, sa descopere ce anume gasesc copiii in aceste filme, in loc sa le interzica pur si simplu accesul la acestea. Copiii, asa cum spune Torey Adamcik in videoclipul de mai sus, vor gasi intotdeauna o cale de a face ceea ce le este interzis, prin urmare, poate ca forta nu este chiar cel mai bun argument. Discutiile dintre parinti si copii, de care copiii au atat de multa nevoie, sunt niste ocazii unice pe care ei le ofera parintilor pentru a le face ceea ce eu numesc medierea relatiei copilului cu realitatea - misiunea cea mai sfanta a oricarui parinte. 

Pare ca Shannon Adamcik a esuat in misiunea de a media relatia fiului ei cu realitatea atunci cand acesta a intrebat-o ce crede despre incidentul de la Columbine, de referinta in istoria recenta a invatamantului din SUA, cand niste adolescenti au intrat in liceul unde studiau inarmati pana in dinti si au inceput sa ucida pe toti cei care le ieseau in cale. Iata cum relateaza Shannon Adamcik discutia pe care a avut cu fiul ei Torey in legatura cu sinistrul incident Columbine.

Intr-o zi, pe cand isi facea temele in bucatarie, unde gateam, din senin, Torey m-a intrebat despre masacrul din liceul Columbine. Dorea sa stie daca am auzit vreodata de acesta. Surprinsa, am intrebat de ce dorea sa afle asta. Mi-a raspuns "Oh, fara motiv... Este ceva ce am discutat cu Brian (Brian Lee Draper, tot de 17 ani, celalalt autor al crimei)" I-am spus ca nu cred ca vreunul dintre ei ar trebui sa vorbeasca despre asa ceva. Am pus punct conversatiei rapid, fiindca subiectul ma supara. Cu toate astea, eram tulburata. Cand am terminat de spalat vasele, imi ramasese in minte si l-am intrebat pe Torey: "Este Brain tipul despre care mi-ai spus ca este in stare sa devina criminal in serie?" Cu o figura neutra Torey mi-a spus: "Da, ti-am spus asta, nu-i asa?" Parea ganditor. "Acel BRIAN, nu?!" am strigat eu. "Ei bine, anul trecut il uram. Am vrut doar sa sune mai rau." "Cat de rau vroiai sa sune? Ai spus ca ar putea fi un criminal in serie!" Dar nu a fost un moment Evrika. A fost un moment in care am inceput sa ma intreb daca Brian este periculos. Dar era doar un copil! Putea sa faca un accident de masina sau sa fumeze marijuana dar nu putea sa fie criminal in serie! A fost doar o conexiune, una pe care nu am luat-o in serios. 

Cred ca Shannon Adamcik nu era pregatita pentru o astfel de discutie, asa cum probabil multi alti parinti nu sunt pregatiti sa poarte astfel de discutii cu odraslele lor. Ea a pus capat discutiei pentru ca o facea sa se simta penibil, fiindca emotiile ei ii spuneau sa nu vorbeasca despre un masacru la un liceu american. De asemenea, emotiile ei ii spuneau sa isi arate muschii fiului ei Torey, sa tipe la el, ca si cand asta l-ar invata ceva. Aparent, judecand dupa felul cum au decurs lucrurile, nici zbieratul si nici incheierea unei discutii mai putin confortabile nu au reprezentat o solutie. Fireste, nu iti dai seama cu ce ai de-a face, crezi ca fiul tau este un inger si crezi daca bagi capul in nisip, pericolul dispare. 

Filmul pe care l-am postat, prin dovezile incontestabile pe care le aduce, pare ca nu lasa loc de vreun dubiu. Torey Adamcik chiar pare sa fie liderul prin remarcile sale care transmit forta si autoritate. Ceea ce am invatat eu din aceasta poveste este faptul ca, atunci cand un adolescent incepe sa-ti dea fiori prin semnalele pe care le transmite, este un moment bun pentru a-ti activa intreg potentialul in ce priveste medierea relatiei lui cu realitatea. Iar asta nu inseamna sa-ti pierzi cumpatul si sa incepi sa zbieri la el, sa-l pedepsesti in toate modurile posibile si sa-i interzici orice drepturi. De fapt asta e modul prin care iti ratezi aceasta misiune.  

In relatia cu parintele autoritarist adolescentul se percepe ca o victima. El dispune de zero putere de afirmare personala iar asta e o rana si o umilinta care nu se vindeca usor. Faptul ca parintele se sperie si devine violent pentru a-si disciplina copilul nu este o scuza. In cazul Adamcik, ceea ce a lipsit pare sa fi fost tocmai oportunitatea de a vorbi despre valori, modele, compasiune si consecinte. Cartea lui Shannon Adamcik este despre aceste consecinte devastatoare nu doar pentru victima Cassie care abia implinise 17 ani, si nu doar pentru familia acesteia, ci si pentru fiecare persoana implicata in aceasta poveste de groaza, in cel mai corect sens al cuvantului, pentru cei 2 frati ai lui Torey, pentru familia lui Brian Draper si pentru cei care i-au cunoscut personal. 

(1) Imaginea Man in Black Hoodie, de Cotton Bro, via Pexels, sub licenta CC BY-SA 2.0 

(2) Wikipedia, (acc. 03.02.2022), Murder of Cassie Jo Stoddart | website: Wikipedia

(3) Adamcik, S. (acc. 03.02.2022), The Guilty Innocent | website: Scribd.com

(4) WALTON, F.,X., (2012), Cum sa Castigam de Partea Noastra, Copii si Adolescenti, editura IPPA, Bucuresti 

(5) ADLER, A., (2010), Psihologia Scolarului Greu Educabil, editura Univers Enciclopedic, Bucuresti

Continue reading

true crime

Sindromul Falsei Sperante

E vremea rezolutiilor de Anul Nou si traim intr-un univers plin de resurse, dar si de limitari, de ordin biologic, material sau psihologic. Este dificil uneori sa distingem intre mentalitatea de invingator si speranta lipsita de realism dar avem totusi un punct de referinta: umilinta, singura care ne-ar mai putea salva de noi insine. 

☆ ☆ ☆

Suntem aproape de inceputul unui nou an si, dupa cum spune traditia, trebuie sa ne formulam noi rezolutii pentru anul care urmeaza, caci altfel nu se poate. Rezolutia, este un termen preluat din limba engleza, care nu a fost inca adoptat ca atare de limba romana, si ar inseamna decizie ferma, spre deosebire de sensurile din limba romana. Asadar, e vremea deciziilor ferme! In principiu, este de preferat sa ne dorim lucruri pentru viata noastra, mai ales daca sunt pozitive, precum rezolutiile de Anul Nou. Dar acest fenomen social si persoanal pune in lumina ceea ce se cheama Sindromul Falsei Sperante. 

Sindromul Falsei Sperante ~ reprezentinta comportamentul uman paradoxal care se manifesta printr-o incercare persistenta de a schimba ceva, in ciuda esecurilor anterioare, prin sentimente de competenta, control si optimism exagerat in primele faze, urmate de deziluzie, stres si zbucium interior in fazele de punere in aplicare a rezolutiilor respective, dar si escaladarea comportamentelor pe care incercam de fapt sa le evitam. 

Asa cum observati, asteptarile nerealiste in ce priveste usurinta, viteza si probabilitatea reusitei ori presupusele beneficii ale schimbarii, ne determina sa ignoram esecurile anterioare si aprecierea realista a sanselor de reusita, costul si stresul asociat eforturilor respective. La asta se adauga un mod specific de gandire in alb si negru, numit si gandirea de tip totul sau nimic, care nu face decat sa ne vulnerabilizeze in fata pierderii si a esecului. Dar exista si cauze exterioare, de tip cultural implicate in aparitia Sindromului Falsei Sperante. 

Ma refer aici la aceasta industrie a miracolelor, de milioane de dolari, care de altfel si atrage enorm de multi clienti, cu un magnetism rar intalnit. Este vorba despre industria oratoriei motivationale si a ceea ce se cheama self-help. Rareori mi-a fost dat sa intalnesc carti de bun simt in aceasta zona, care sa promoveze sentimentul universului plin de resurse, fara insa a ne iluziona in mod inutil, determinandu-ne sa ne propunem mai mult decat am putea realiza vreodata. Iata cateva dintre numele pe care le-as putea recomanda in acest sens. 

• Pasi Simpli catre Vise Imposibile (Steven K. Scott), 

• Am reusit! (Guy Missoum), 

• Arta de a Reusi in Viata (Dale Carnegie). 

Sindromul Falsei Sperante este ingrijorator tocmai prin faptul ca se ajunge exact in punctul unde nu ne dorim sa fim - sa imbratisam si chiar sa amplificam comportamente pe care de fapt le detestam: fumatul, alimentatia in exces, sedentarismul, lipsa productivitatii, etc. Se argumenteaza faptul ca incercarile de schimbare pot sa aduca anumite beneficii, chiar daca sunt in final sortite esecului, dar lucrurile sunt mai complexe decat atat. 

Vulnerabilitatea este parte din viata noastra, ca si pierderea. Vulnerabilitatea este de mai multe feluri:

• BIOLOGICA - de tipul mostenirii genetice ~ rareori poti face mai mult decat iti permit genele: unele specii pot sa zboare, altele sa inoate, unii oameni sunt zvelti, atletici, altii sunt predispusi la obezitate.

• SOCIAL-ISTORICA - de tipul apartenentei la o anumita clasa sociala ~ care vine cu limitari si dificultati sau, dimpotriva, cu avantaje si privilegii.

• PSIHOLOGICA - legata de convingeri si comportamente invatate ~ dintre care unele ne ajuta iar altele ne tin pe loc.

Cand ne facem planuri de viitor si rezolutii, este bine sa luam in calcul fiecare dintre aceste aspecte pentru o mai realista apreciere a eforturilor si timpului necesare punerii in aplicare a planului respectiv. O rezilienta psihologica conferita de ceea ce se cheama mentalitatea de invingator, care insa neaga vulnerabilitatile cu care ne confruntam (de ordin biologic si social) nu face decat sa ne afunde in si mai multa vulnerabilitate - caci cine poate rezista la atat de multa frustrare, generata in confruntarea dintre asteptari si realitate, fara sa depuna armele? 

Imaginati-va urmatoarea situatie, care este o metafora perfecta a ceea ce inseamna Sindromul Falsei Sperante: un explorator oceanic se afla in cautarea de oportunitati. Acesta observa ca a patruns intr-o zona extrem de nesigura, cu furtuni si valuri de dimensiuni uriase. Mentalitatea de invingator ii spune sa mearga inainte, fiindca dincolo de furtuna se afla, in mod potential, reusita vietii sale - totul sau nimic! Dar este oare un semn de slabiciune faptul ca alege sa se intoarca din drum, pentru a obtine mai multe informatii despre zona respectiva sau pentru a reveni cu un vas mai solid? Sau este un semn de slabiciune faptul ca pur si simplu alege sa renunte la expeditia sa, pentru a-si proteja viata, resursele umane si materiale de care dispune?

Evident, capitanul corabiei respective nu va fi intampinat cu ovatii si nu va tine un discurs sforaitor despre importanta rezilientei si a mentalitatii de invingator in viata... Probabil ca vor fi putini cei care vor fi interesati de experienta sa. Cu toate acestea, el si-a pastrat corabia, oamenii, si, mai presus de asta, si-a pastrat viata - sunt oare acestea putin lucru? De aici vine si dificultatea noastra: sa apreciem lucrurile pe care le consideram banale si sa idealizam povestile de succes, despre care vrem cu totii sa auzim, cele care implica risc, sacrificiu si vecinatatea mortii. Oare ne influenteaza acestea atunci cand ne stabilim rezolutii de Anul Nou? 

Stiu, este dificil uneori sa distingem intre o speranta realista si una lipsita de realism. Dar, inspirandu-ne din ritmul naturii, putem observa ca procesele naturale evolueaza lent, ele imbina perseverenta scopului cu umilinta manifestarii. Pe nesimtite se face primavara, pe nesimtite rasare soarele si fara sa ne dam seama, copiii nostri cresc mari si puternici. Este o politica a pasilor marunti care pare a se afla in spatele tuturor proceselor naturale. Nu, nu este o atitudine mioritica. Iar faptul ca nu progresam rapid nu exclude maretia transformarii finale. Dar totul cere timp iar din partea noastra cere rabdare, perseverenta si modestie. 

Iata cateva aspecte ale rezilientei negative (sau inflexibilitate) despre care vorbeste dr. Jessica del Pozo, pe situl Psychology Today:

• REFUZUL DE A AJUTA - Cand ii respingem pe cei apropiati spre exemplu, sub pretextul ca ar trebui sa se descurce singuri sau ca vor ramane dependenti de acest ajutor.

• REFUZUL DE A ACCEPTA PIERDEREA - Uneori pierdem lucruri, persoane, pozitii, joburi sau ne pierdem sanatatea. Rezilienta negativa isi face simtita prezenta in astfel de situatii prin incercarea disperata de a reveni la situatia premergatoare pierderii. 

• REFUZUL ACCEPTARII LIMITELOR PERSONALE - In ciuda faptului ca traim in acest univers al resurselor nelimitate si al mentalitatii de invingator, limitarile biologice, sociale sau psihologice exista si trebuie sa le luam in calcul. Perfectionismul este un mod de a sfida aceste limitari.

• REFUZUL ACCEPTARII LIMITELOR CELOR DIN JUR - Este o problema a liderilor zilei de azi, dar si a parintilor, sau partenerilor, nu-i asa, caci si acestia au rol de lider. Asteptarile nerealiste pe care le au din partea celor din jur le incarca acestora programul si le rapeste timpul liber pentru ca in final sa se planga de faptul ca nu au angajati pregatiti, ori, dupa caz, de faptul ca odraslele sufera de atacuri de panica sau evita comunicarea. 

Dupa cum vedeti, exista ceva probleme cu mentalitatea aceasta de invingator care ne caracterizeaza. Ea ne poate ajuta sa rezistam in contextul celor mai dure experiente si incercari de viata dar, in acelasi timp, ne face sa nesocotim nevoile celor din jur si propriile noastre nevoi, atunci cand simtim ca povestea pe care o scriem nu este suficient de glorioasa. Perseverenta pe care ne-o da mentalitatea de invingator, in mod ideal, ar trebui imbinata sau compensata de umilinta, daca ne dorim sa ramanem totusi in contact cu realitatea. Caci realitatea invinge mereu, iar costul lipsei de realism este unul piperat. 

(1) Imaginea Blindfold, de Monica Turlui, via Pexels, sub licenta CC BY 2.0 

(2) Nature, (acc. 13.12.2021), False Hope Syndrome, website: Nature.com

(3) Research Gate, (acc. 13.12.2021), The Dark Side of Resilience, website: Research Gate 

(4) Psychology Today, (acc. 13.12.2021), The Dark Side of Resilience, website: Psychology Today

Continue reading

rezilienta

Un Presedinte Fara Onoare

Fuga este rusinoasa, dar e si sanatoasa. Presedintele Andres Luis Manuel Obrador, al Mexicului o stie mai bine ca oricine. Dar in rusinea lui de a fi plecat capul in fata mafiei, ca sa nu-i fie retezat, se lauda cu valori precum cooperarea si viata, care este mai presus de orice. Acum insa credem cu totii ca este corupt, daca nu cumva este omul mafiei. 

☆ ☆ ☆

Pe vremuri, adica prin anii '90 in lumea drogurilor domina cartelul de la Medelin si stiam cu totii cu ce sa asociem Columbia. Ei bine, Medelin nu mai este de actualitate. Statul columbian a facut ceva eforturi si a reusit sa mai spele din acest prost renume, destructurand retelele de trafic international. Dar piata a ramas, poate si datorita concernelor farmaceutice (vezi articolul "Opioide si Scandal") si a influentei pe care acestea o exercita in lumea medicala occidentala, iar in locul cartelului de la Medelin a aparut clanul din Sinaloa - o provincie din NW Mexicului, gata pregatit sa preia aceasta piata. 

Dar cum se face ca atatea locuri de pe planeta au devenit acest Zombieland? Ei bine, cand nu mai poti sa obtii o reteta pentru un opioid farmaceutic, fiindca aceasta a devenit prea scumpa (desi ti-a ruinat viata), ceea ce iti ramane de facut este sa faci rost de niste "analgezice stradale" (cum ar fi heroina). Iar daca locuiesti in SUA, cei care furnizeaza asa ceva nu sunt altii decat vecinii de la sud, si anume mexicanii, care au dezvoltat un mod de a "fenta sistemul" incredibil de eficient. 

Cartelul din Sinaloa a descoperit ca poate sa aduca droguri in SUA... pe sub pamant, precum cartitele! Ei au devenit niste adevarate genii ale tunelurilor subterane, organizand inclusiv evadarea tot printr-un tunel, a lui "El Chapo" adica Ioachim Guzman, unul dintre cei mai prolifici lideri ai lumii drogurilor. De fapt mafia mexicana a depasit cu mult orice alta mafie care a existat vreodata pe pamant. La orice capitol ati dori sa evaluati cat de prolifici sunt acesti mafioti veti descoperi ca nimeni nu poate avea pretentia de a-i depasi ori a rivaliza cu ei.

Cantitati uriase de droguri trimise in toata lumea, dar mai ales in SUA, bani facuti in cantitati industriale, crime cu nemiluita, si, mai nou, chiar pretentia de a fi adevaratii conducatori ai Mexicului. Cartelul din Culiacan, orasul - capitala al provinciei Sinaloa il va invata minte pana si pe presedintele Manuel Obrador in caz ca acesta doreste sa "faca pe nebunul" si sa ia masuri impotriva mafiei mexicane. Este exact ceea ce s-a intamplat, nu mai departe de anul trecut, in Octombrie 2019, cand un convoi militar apartinand Garzii Nationale Mexicane a incercat sa il retina pe Ovidio Lopez Guzman, fiul lui El Chapo. 

Garda Nationala dispunea de un mandat de extradare venit din Statele Unite. Totul parea sa meaga ca pe roate numai ca ceva a functionat gresit, dar EXTREM de gresit. Militarii mexicani il retinusera chiar pe acest tanar domn, o beizadea a clanului de la Culiacan insa actiunea lor a declansat o riposta fenomenala din partea mafiei mexicane. Ovidio Lopez Guzman nici macar nu era un important membru al clanului - ceea ce urmarea de fapt guvernul SUA era un fel de santaj: iti luam copilul si in consecinta vei dansa cum iti cantam noi. Dar nu au dansat.

Exact acest lucru il facusera cu ceva timp in urma, cand retinusera o alta beizadea, pe fiul lui Ismael Zambada si lucrurile nu au mers tocmai bine pentru clanul din Sinaloa, caci beizadeaua a inceput sa vorbeasca cu FBI-ul. Invatand lectia de data trecuta, clanul a pus in miscare toata furia de care era capabil: 700 de membri ai clanului, dotati cu blindate, bombe, veste anti-glont si mitraliere, au pus orasul Culiacan sub teroare, luand ostatici si initiind un infiorator sir de atentate. Culiacan, timp de cateva zile a fumegat, a suferit o ploaie de gloante, explozii si foc, cum nu s-a mai vazut vreodata in acest loc uitat de Dumnezeu. 

In cele din urma, Ovidio Lopez Guzman este eliberat si presedintele Mexicului iese cu o declaratie oficiala in care spune ca... "VREA PACE". Atitudinea presedintelui Mexicului imi aminteste de acei parinti disperati care si-au rasfatat copiii pana i-au stricat de tot, iar cand au avut impresia ca "trebuie sa schimbe o foaie" si sa "dea militaria jos din pod", au descoperit ca este mult prea tarziu sa mai faca asta si ca odrasla lor a devenit intre timp un terorist cu acte in regula, inarmat pana in dinti si gata sa si ucida, daca e nevoie, pentru a-si conserva drepturile. 

Guvernul mexican nu a fost niciodata "un parinte remarcabil" pentru acesti traficanti lipsiti de scrupule. Iar cand a incercat, in sfarsit sa faca ceva pentru a se opune clanului din Sinaloa, a ajuns la concluzia ca "era mai bine inainte", cand "era pace". Si poate ca, intr-adevar, era mai bine atunci. In fond drogurile pe care le transporta acesti infractori periculosi nu raman in Mexic... fiindca in Mexic oamenii sunt saraci si nu au bani de droguri. Deci, pe undeva, asta nici macar nu e problema Mexicului! 

Mai mult decat atat, El Chapo, inchis in SUA din 2016, este la un pas de "a fi canonizat" in provincia Sinaloa, unde multi il considera un sfant, pentru motive cum ar fi ca "i-a tras-o Americii", vecinul vesnic arogant si ingamfat de la Nord, cu drogurile si banii pe care ii aduce in economia Mexicului, si pentru ca le ofera locuri de munca si pomeni de tot felul mexicanilor saraci si lipsiti de educatie din aceasta provincie - singura care are crestere economica atunci cand loveste vreo criza mondiala, de ce oare? Prin urmare, iata ca aceasta "pace cu teroristii" este oarecum rentabila chiar si pentru guvernul Mexicului. De ce ar mentine un oras intreg in sange si sub flacari? De dragul Americii?

Nu stiu daca autoritatile Mexicane isi dau seama ca aceasta recunoastere oficiala a faptului ca isi doresc pacea cu clanul din Sinaloa are o semnificatie mult mai profunda decat pare la prima vedere, iar mesajul pe care il transmit este catastrofal. Semnificatia este ca statul Mexican si-a recunoscut infrangerea si a abdicat, nu doar simbolic, predand autoritatea cartelului din Sinaloa. Acesta din urma este validat, iar calea de a se fi facut respectat a fost cea a  armelor. Momentul din Octombrie 2019 a fost unul incarcat de tensiune si o provocare care cerea un raspuns adecvat din partea statului. Acest raspuns nu s-a ridicat nici pe departe la inaltimea situatiei. 

Acum, o sa-mi spuneti, ca niste conspirationisti de nadejde, ca multe state (daca nu majoritatea) sunt conduse de mafie, care isi pune la carma catunelor si a tarii deopotriva, persoane "intelegatoare" si "cooperante". Probabil ca aveti dreptate aici. Dar nu-mi amintesc ca un guvern sa isi recunoasca infrangerea la modul la care a facut-o guvernul Mexicului si acest presedinte care vorbeste despre cooperarea... cu teroristii. Doar fiindca este idealist, nobil si "incluziv". LOL Nu poti sa preferi o pace in care colcaie crima organizata si sa te duci linistit la culcare, de unde ai si aparut, proaspat ca o fraguta. Adica poti, dar cat de rusinoasa este aceasta atitudine?

Vi s-a dat de ales intre razboi si dezonoare. Ati ales dezonoarea si veti primi razboiul. Winston Churchill catre Neville Chamberlain

Presedintele Obrador, in ciuda faptului ca unii cred despre dansul ca a reusit sa puna capat varsarii de sange si haosului din Culiacan, pare ca seamana cu acei cantareti latino din filmul de mai sus, care au grija sa cante "chestii prietenoase cu regimul", fiindca nu vor sa aiba probleme. Pe de o parte este de inteles faptul ca acest socialist atat de simplu, dupa vorba, dupa port, nu poate fi eroul providential care va scapa Mexicul de traficanti, dupa zeci de ani de "business". Dar mi-e si teama sa ma gandesc cat de periculosi vor fi acesti derbedei psihopati data viitoare cand cineva va fi incercat sa le puna la indoiala autoritatea... 

(1) Imaginea Behind Bars, de Pedro Ribeiro Simoes, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

(2) Wikipedia, (acc. 16.09.2020), Battle of Culiacan, website: Wikipedia

Continue reading

parenting