Cartea Inocentul Vinovat, scrisa de mama unui criminal de 17 ani ar putea parea o lectura prea sinistra pentru gustul tau. Cu toate acestea, ea ne ajuta sa intelegem modul cum numerosi parinti pur si simplu rateaza ocazia de a-si educa copiii atunci cand apar stegulete rosii.
Nu afirm ca nu mi-am iubit copiii. Ii iubesc mai mult decat orice pe aceasta lume. Dar am pus adesea accentul pe lucruri care, pana la urma nu conteaza atat de mult, cum ar fi notele si aparentele. Lucruri in functie de care puteam sa-mi demonstrez mie insami si celor din jur ca sunt un parinte bun. Le-am spus copiilor in fiecare zi ca ii iubesc dar adevarul este ca am fost inabordabila. Am respins orice pareri si standarde venite din exterior. Am fost critica si am judecat cu asprime. Toate pacatele parentingului sub scuza ca ti-am dorit doar binele. Am regrete profunde in ce priveste anumite aspecte ale stilului meu de parenting. Am fost un parinte strict. Mi-am impus vointa in mod tiranic si le-am tolerant foarte putina independenta sau negociere copiilor mei. Nu am fost tocmai buna la dragostea neconditionata.
Poate ca femeia incearca sa imparta vinovatia fiului ei cu acesta, asumandu-si o parte din vina pentru ceea ce a comis el. Cred ca acest proces este unul sfasietor pentru ea. Dar daca ceea ce afirma este adevarat, asta ma duce cu gandul la ceea ce se numeste stilul de parenting autoritarist care poate avea consecinte extrem de negative asupra evolutiei copiilor. Pe de o parte vorbim despre depersonalizare, ceea ce inseamna ca odraslele devin sterse, supuse, lipsite de capacitatea de afirmare personala. Pe de alta parte vorbim despre razvratire, prin care in special adolescentii protesteaza fata de regimul dictatorial al parintilor, in cele mai diverse forme. Si cred ca aceasta crima comisa de Torey Adamcik ar putea avea o legatura subtila cu asta.
Desigur, sunt mult mai multi factori implicati aici, cum ar fi influenta anturajului, pasiunea communa pentru filmele horror, stresul educational si dorinta de a descoperi o cale de afirmare personala. Fiindca lucruri aparent legale, desi restrictionate unor categorii de varsta (si nu fara motiv), cum ar fi filmele horror, reprezinta o influenta care poate sa fie decisiva, acea picatura care umple paharul, sau, in cazurile fericite, poate sa se piarda in multimea celorlalte influente culturale din viata unui adolescent normal. Nu stiu daca cei care urmaresc filme horror se intreaba ce valori si modele primesc pe aceasta cale.
Iar daca nu se intreaba, cred ca misiunea parintelui este sa ridice aceste mingi la fileu odraslelor, sa-si asculte odraslele mai curand decat sa le predice, sa descopere ce anume gasesc copiii in aceste filme, in loc sa le interzica pur si simplu accesul la acestea. Copiii, asa cum spune Torey Adamcik in videoclipul de mai sus, vor gasi intotdeauna o cale de a face ceea ce le este interzis, prin urmare, poate ca forta nu este chiar cel mai bun argument. Discutiile dintre parinti si copii, de care copiii au atat de multa nevoie, sunt niste ocazii unice pe care ei le ofera parintilor pentru a le face ceea ce eu numesc medierea relatiei copilului cu realitatea - misiunea cea mai sfanta a oricarui parinte.
Pare ca Shannon Adamcik a esuat in misiunea de a media relatia fiului ei cu realitatea atunci cand acesta a intrebat-o ce crede despre incidentul de la Columbine, de referinta in istoria recenta a invatamantului din SUA, cand niste adolescenti au intrat in liceul unde studiau inarmati pana in dinti si au inceput sa ucida pe toti cei care le ieseau in cale. Iata cum relateaza Shannon Adamcik discutia pe care a avut cu fiul ei Torey in legatura cu sinistrul incident Columbine.
Intr-o zi, pe cand isi facea temele in bucatarie, unde gateam, din senin, Torey m-a intrebat despre masacrul din liceul Columbine. Dorea sa stie daca am auzit vreodata de acesta. Surprinsa, am intrebat de ce dorea sa afle asta. Mi-a raspuns "Oh, fara motiv... Este ceva ce am discutat cu Brian (Brian Lee Draper, tot de 17 ani, celalalt autor al crimei)" I-am spus ca nu cred ca vreunul dintre ei ar trebui sa vorbeasca despre asa ceva. Am pus punct conversatiei rapid, fiindca subiectul ma supara. Cu toate astea, eram tulburata. Cand am terminat de spalat vasele, imi ramasese in minte si l-am intrebat pe Torey: "Este Brain tipul despre care mi-ai spus ca este in stare sa devina criminal in serie?" Cu o figura neutra Torey mi-a spus: "Da, ti-am spus asta, nu-i asa?" Parea ganditor. "Acel BRIAN, nu?!" am strigat eu. "Ei bine, anul trecut il uram. Am vrut doar sa sune mai rau." "Cat de rau vroiai sa sune? Ai spus ca ar putea fi un criminal in serie!" Dar nu a fost un moment Evrika. A fost un moment in care am inceput sa ma intreb daca Brian este periculos. Dar era doar un copil! Putea sa faca un accident de masina sau sa fumeze marijuana dar nu putea sa fie criminal in serie! A fost doar o conexiune, una pe care nu am luat-o in serios.
Cred ca Shannon Adamcik nu era pregatita pentru o astfel de discutie, asa cum probabil multi alti parinti nu sunt pregatiti sa poarte astfel de discutii cu odraslele lor. Ea a pus capat discutiei pentru ca o facea sa se simta penibil, fiindca emotiile ei ii spuneau sa nu vorbeasca despre un masacru la un liceu american. De asemenea, emotiile ei ii spuneau sa isi arate muschii fiului ei Torey, sa tipe la el, ca si cand asta l-ar invata ceva. Aparent, judecand dupa felul cum au decurs lucrurile, nici zbieratul si nici incheierea unei discutii mai putin confortabile nu au reprezentat o solutie. Fireste, nu iti dai seama cu ce ai de-a face, crezi ca fiul tau este un inger si crezi daca bagi capul in nisip, pericolul dispare.
Filmul pe care l-am postat, prin dovezile incontestabile pe care le aduce, pare ca nu lasa loc de vreun dubiu. Torey Adamcik chiar pare sa fie liderul prin remarcile sale care transmit forta si autoritate. Ceea ce am invatat eu din aceasta poveste este faptul ca, atunci cand un adolescent incepe sa-ti dea fiori prin semnalele pe care le transmite, este un moment bun pentru a-ti activa intreg potentialul in ce priveste medierea relatiei lui cu realitatea. Iar asta nu inseamna sa-ti pierzi cumpatul si sa incepi sa zbieri la el, sa-l pedepsesti in toate modurile posibile si sa-i interzici orice drepturi. De fapt asta e modul prin care iti ratezi aceasta misiune.
In relatia cu parintele autoritarist adolescentul se percepe ca o victima. El dispune de zero putere de afirmare personala iar asta e o rana si o umilinta care nu se vindeca usor. Faptul ca parintele se sperie si devine violent pentru a-si disciplina copilul nu este o scuza. In cazul Adamcik, ceea ce a lipsit pare sa fi fost tocmai oportunitatea de a vorbi despre valori, modele, compasiune si consecinte. Cartea lui Shannon Adamcik este despre aceste consecinte devastatoare nu doar pentru victima Cassie care abia implinise 17 ani, si nu doar pentru familia acesteia, ci si pentru fiecare persoana implicata in aceasta poveste de groaza, in cel mai corect sens al cuvantului, pentru cei 2 frati ai lui Torey, pentru familia lui Brian Draper si pentru cei care i-au cunoscut personal.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu