Povestea Vaccinarii Mele

Nu vreau sa credeti ca sunt narcisist si trebuie obligatoriu sa fac filmul complet al vaccinarii mele. Scriu acest articol in timp ce ma lupt cu efectele adverse ale vaccinului Johnson. Cum stiu ca numai in jur de 30% dintre noi s-au vaccinat, m-am gandit ca vreti sa aflati cum este sa te vaccinezi. Lectura placuta!

☆ ☆ ☆

Asa cum am promis, revin cu povestea vaccinarii, fiindca nu am cum sa nu impartasesc asa o experienta. As dori sa precizez ca nu sunt genul care poetizeaza lucrurile deci nu veti intalni aici cuvinte precum oribil, infernal, dezgustator, etc, fiindca mi-am propus sa fiu echilibrat si obiectiv in relatarea mea cu privire la experienta vaccinarii. Asadar, probabil va intrebati ce s-a mai intamplat de noaptea trecuta. 

Ei bine, am petrecut o noapte alba, de la un capat la altul. Disconfortul general pe care il simteam era unul moderat, dar suficient de puternic incat sa nu pot dormi. Nu aveam stare si nu am reusit sa-mi gasesc linistea, refuzand in acelasi timp sa iau acel Paracetamol care mi-a fost recomandat. Am incercat sa ma uit la filmul de care va spuneam, dar filmele politiste necesita un nivel de concentrare la detalii de care nu prea eram in stare, asa ca nu prea am inteles cum a evoluat actiunea. La un moment dat m-am dat batut.

Am avut absolut toate simptomele din lista (dureri musculare si de articulatii, greata, frisoane), la care s-a adaugat o tuse cu dureri in piept, care m-a pus pe ganduri. Nu am avut insa probleme la locul injectarii (tumefiere, durere, etc). Intensitatea simptomelor a fost una moderata, dupa cum spuneam, doar ca spre dimineata a intervenit o schimbare in dinamica simptomelor: m-au parasit in buna masura durerile musculare si frisoanele, in schimb m-a apucat o durere de cap sacaitoare. Pe la 6.00 dimineata am realizat ca am scapat situatia de sub control si am facut rost de un Paracetamol, care m-a calmat. Durerea de cap nu m-a parasit total dar am reusit totusi sa adorm.

M-am trezit pe la 12.00, cu aceeasi durere de cap sacaitoare, de intensitate moderata. Cel mai interesant moment este cand tusesc si simt ca durerea de cap se tripleaza in intensitate. Trebuie sa recunosc ca medicul care mi-a administrat vaccinul mi-a spus ca este posibil sa am simptome de raceala, si atunci sa iau un Paracetamol. Totusi, nu le-as numi simptome de raceala ci mai curand de gripa. Este foarte probabil ca daca as fi ascultat acest sfat sa nu fi avut reactii advese care sa ma tina treaz in miez de noapte. Am luat totusi medicamentul cand m-am saturat de impins vagoane, ca sa zic asa. 

O chestie care descrie bine noaptea care a trecut este comparatia cu un cuptor incins. Dar ceea ce m-a scos din joc cu adevarat a fost durerea de cap, care pare sa fie cel mai sacaitor efect advers al vaccinului, cel putin in cazul meu. Intensitatea variaza de la moderat la puternic, in functie si de activitatea fizica in care sunt implicat. Spre exemplu, tusea amplifica durerea de cap, la fel si aplecarea corpului de ex. ptr a lua ceva de jos. Cu alte cuvinte, preferi sa nu te prea misti, ca sa nu te doara capul mai tare. 

Cu toate acestea, am satisfactia faptului ca aceste efecte adverse sunt un semn bun. Sistemul imunitar a fost pus la treaba, pana la punctul in care a scos flacari. Este un semn bun fiindca persoanele cu un sistem imunitar bine echipat si pregatit de lupta, cum ar fi tinerii, au efecte adverse mai puternice la vaccinare. Mai exista si ipoteza potrivit careia facusem deja boala, fara sa stiu, prin urmare dispuneam de anti-corpi, ceea ce a amplificat reactiile adverse. Dar aici intru intr-un teritoriu pe care nu il stapanesc bine si o sa ma opresc din speculatii. 

La ora aceasta, aproape 18.00 seara, as fi ok, daca nu m-ar durea capul asa. Mai este tusea si nasul usor infundat, dar as putea trai cu asta. Este posibil sa iau un Paracetamol la noapte, pentru a putea adormi, daca nu se schimba nimic pana atunci. De asemenea, sper sa reusesc sa ies din casa. Revin cu un later edit sa va spun cand mi-a trecut durerea de cap. 

☆ ☆ ☆

UPDATE Duminica, ora 17.00 : Sunt la mai mult de 48 de ore de la vaccinarea cu Johnson & Johnson si ma simt foarte bine. Ca un rezumat foarte cuprinzator al celor doua zile, am sa spun urmatoarele: am avut dureri musculare, frisoane, senzatie usoara de greata, durere de cap si tuse. Toate sunt in lista de reactii cunoscute la acest vaccin. Am facut vaccinul la ora 11.00 dimineata si in primele 6 ore de la vaccinare nu am avut niciun simptom. Spre surpriza mea, reactiile au inceput in orele serii. Initial am avut frisoane, dureri musculare si de articulatii care m-au tinut toata noaptea, nepermitandu-mi sa dorm. Am luat un Paracetamol, mai mult pentru durerea de cap, care a inceput spre dimineata zilei urmatoare si m-a tinut aproape toata ziua respectiva. Intesitatea simptomelor a fost una moderata, dar suficienta pentru a ma impiedica sa dorm, spre exemplu. 

A fost mai greu cu durerea de cap care a durat mai mult si a fost de intensitate mai mare. Dupa aprox 36 de ore de la vaccin, inca aveam dureri de cap dar am luat un Nurofen care a pus capat suferintei (multumesc @Crina pentru sfat). Asta este povestea vaccinarii mele. Daca este sa va recomand ceva, in caz ca veti alege Johnson & Johnson ar fi sa nu evitati medicamente precum Paracetamol sau Nurofen, in limitele recomandate de medic, care va pot usura suferinta, daca veti avea aceleasi reactii ca si mine. Si inca ceva: certificatul verde a fost disponibil imediat dupa vaccinare! De asemenea, viteza la internet s-a imbunatatit considerabil pentru ca am schimbat abonamentul de curand. :P

(1) Imaginea Covid Vaccine and Syringe, de Cyndy Shelbley, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

Continue reading

resurse

Ruminatia Pozitiva

Aveai 5 ani si stiai ca trebuie sa vina Mosul. Venirea lui, in sine, pe horn, era iesita din comun, magica, ne-mai-auzita. Cat de mult ti-ai fi dorit sa il vezi cum apare pe sania sa cu reni! Si uite asa, plin de energie si jucandu-te, ai ramas treaz pana la 3 dimineata. Mai tarziu, asta a devenit viata ta de zi cu zi... 

o o o

In aria psihologiei, un cognitivist (ce sunt eu) este acea persoana (eventual de specialitate) care considera ca in viata emotionala a fiintei umane, modul cum prelucreaza informatiile (senzatii, perceptii, judecati, convingeri) este esential in dinamica personalitatii si a comportamentului, sau, ca sa parafrazez o prietena (contabila), "totul porneste din cap". Chiar asa, daca in capul nostru apreciem situatia in care ne aflam (caci ea are intotdeauna parti bune), iata, suntem fericiti! In schimb, atunci cand respingem situatia (caci ea poate fi detestata tot mereu pentru cel putin 2-3 motive), iata, suntem nefericiti (tzac-pac)!

La materia numita in facultate "Fundamentele Psihologiei" se studiaza "procesele cognitive" dupa cum urmeaza: senzatii, perceptii, reprezentare (cele elementare), dar si gandirea, memoria si imaginatia (cele superioare). Patologia psihica (boala) pentru un cognitivist "nu are mistere", ca sa spun asa: totul porneste din felul cum se interpreteaza informatiile (in cap). Dar aici ne izbim de acea latura a psihopatologiei care afirma ca o mare parte din probleme se bazeaza pe mostenire genetica, pe vulnerabilitatea sistemului psihic uman, ca urmare a ceea ce ne-au transmis inaintasii, prin gene.

Tulburarea afectiva bipolara, la fel ca si psihozele, sunt indicate ca fiind acele zone ale psihopatologiei in care mostenirea genetica joaca un rol decisiv. De aceea si sunt tratate cu medicamente, fiind mai curand abordate de psihiatrie, ca un domeniu unde psihiatrul are toate competentele necesare. Tulburarea afectiva bipolara este acea tulburare mentala care se manifesta prin perioade cu depresie si perioade de dispozitie anormal crescuta (manie) ce alterneaza, cu o anumita ciclicitate. Daca depresia cam stiti cum se manifesta, in perioadele cu manie, persoana dispune de multa energie, doarme putin, este fericita sau iritabila, ia decizii pripite si reflecteaza putin la consecinte.

In psihiatrie lucrurile sunt mult mai simple: genetica / diagnostic / medicamente. Responsabilitatea medicului este sa puna diagnosticul potrivit si sa prescrie, iar a pacientului sa ia medicamentele la orele stabilite. In psihoterapie in schimb, simtim nevoia sa intelegem felul cum contribuim noi insine la aceste manifestari, cu alte cuvinte, responsabilitatea personala este o notiune mult mai bine nuantata. Iar un congnitivist va dori intotdeauna sa observe procesele cognitive ale bolnavului si nu va  putea trai cu ideea ca omul a mostenit o chestie nasoala si trebuie sa se impace cu situatia, ca va lua medicamente toata viata, ca sa-i regleze dispozitia (mai ales ca nu prea i-o regleaza si va spun asta fiindca am cunoscut personal astfel de persoane).

Daca pacientul respectiv merge la medic si ii spune ca si-a mai iesit din pepeni inca o data, la serviciu, medicul ce credeti ca va face? Ii mareste doza. Nu vreau sa hranesc aceasta competitie intre psihiatrie si psihoterapie care probabil ca nu foloseste la nimic, dar nu pot sa nu atrag atentia asupra modului simplist cum se pune problema, in special de catre pacienti, care nu reusesc sa percepa beneficiile psihoterapiei in astfel de cazuri: o chestie care si asa costa cam mult, nu-i asa? Daca mergi la un restaurant pe banii aia, cel putin pleci acasa satul, dar de la psihoterapie cu ce te alegi? Buna intrebare!

Fara a dori sa jignesc pe cineva (caci nu pentru asta scriu articole) in timp ce conversam cu pacienti care sufereau de tulburare afectiva bipolara aveam sentimentul ca vorbesc cu niste copii. La copii, dupa cum stiti, emotiile sunt foarte puternice si ei se bazeaza foarte mult pe emotiile lor pentru a obtine tot felul de schimbari de atitudine din partea celor cu autoritate. In psihoterapie vorbim despre astfel de persoane ca "avand o varsta emotionala foarte frageda", fiindca da, oamenii au si o varsta emotionala care se exprima prin modul cum trateaza problemele cu care se confrunta: atunci cand consideram ca emotiile traite se substituie procesului rezolutiv (rezolvarii de probleme), varsta emotionala este mica - caci asta face si un copil de 5 ani.

Sigur, uneori emotiile chiar rezolva anumite  probleme, fiindca obtinem prin intermediul lor o schimbare de atitudine din partea celor care ne iubesc. Dar nu va asteptati sa primiti premiul Nobel pentru aceasta descoperire! Capacitatea rezolutiva a unei astfel de persoane este totusi redusa si va ramane redusa fiindca in lumea "oamenilor mari" lucrurile se rezolva altfel: negociere, argumentatie, planificare, efort sustinut, sau acceptare, iertare, etc. Am vazut ca acum este o adevarata "cultura a razbunarii" pe internet si fac multe vizualizari acele articole despre "cum s-a razbunat o femeie inselata" unde like-urile sunt direct proportionale cu cat de diabolica a fost razbunarea. Totusi, din punct de vedere al dezvoltarii emotionale, acea razbunare poate fi la nivelul varstei de ... 5 ani.

Incercand sa inteleg particularitatile cognitive ale persoanelor cu tulburare afectiva bipolara am descoperit ca o caracteristica importanta a modului cum functioneaza aceastea din punct de vedere cognitiv este ruminatia. Dar ce este ruminatia? Cred ca in buna parte ruminatia este egala cu "a-ti plange de mila" - o formulare care este mai usor de inteles dar care raneste pe cel care o practica, fiindca scopul "plansului de mila" este obtinerea suportului. Iar cel care iti spune ca iti plangi de mila, evident ca nu este dispus sa ofere acel suport, prin urmare, iata, te simti ranit.

Ruminatia este focalizarea atentiei asupra simptomelor, cauzelor si consecintelor problemelor cu care ne confruntam, ignorand solutiile, potrivit Teoriei Stilurilor de Raspuns propuse de Nolen-Hoeksema (1988)

Potrivit medicului francez Cristophe Andre, lamentatia (ruminatie) este de doua feluri:

• LAMENTATIA ADAPTATA - punctuala (pe o problema), pregateste cautarea unei solutii, apare doar in caz de dificultati, aduce usurare, este limitata la fapte si tine cont de capacitatile de a asculta ale interlocutorului.

• LAMENTATIA TOXICA - este cronica, obisnuita, auto-suficienta, persista multa vreme dupa disparitia dificultatilor, nu aduce usurare ci chiar agraveaza situatia, este generalizata (la destin) si nu tine cont de capacitatea de a asculta a interlocutorului.

In mod interesant, am descoperit faptul ca ruminatia poate fi si pozitiva. Ce ar putea sa fie ruminatia pozitiva? Cred ca ruminatia in sine este o atitudine contemplativ-pasiva cu privire la problemele cu care ne confruntam. Cu alte cuvinte persoana care rumineaza, departe de a incerca sa gaseasca o solutie, pare convinsa ca acea solutie nu exista si deci este inutil sa o cauti. Eventual, o cauta cineva care POATE. Si de aici intelegem ca persoana respectiva nu sta prea bine cu stima de sine, sau daca are asa ceva, stima ei de sine nu se bazeaza pe faptul ca dispune de resurse pentru rezolvarea problemelor prin actiune si implicare proprie.

Ei bine, ruminatia pozitiva, care se observa la cei cu tulburare afectiva bipolara in perioadele maniacale (de plus afectiv) este tot o atitudine de contemplare pasiva, doar ca aici se contempla acele fapte care corespund nivelului de asteptare, fericirea fiind un rezultat direct al perceptiei ca exista o compatibilitate intre realitate si ideal. Ce au in comun ruminatia pozitiva si cea negativa este tocmai pasivitatea. Iar daca in perioadele fericite poti sa te multumesti cu contemplatia (sa te bucuri de implinirile tale), in cele cu probleme, contemplatia pur si simplu nu ne ajuta.

Ipoteza mea este ca astfel de pacienti sufera si de ceea ce se cheama "idealopatie" adica dependenta de un ideal adesea nerealist care, tocmai fiindca este nerealist le si provoaca caderea in depresie. Ele nu sunt pregatite sa dea piept cu problemele iar cand le intalnesc, se blocheaza in contemplarea problemei, adica in ruminatie. Dispozitia afectiva crescuta din perioadele maniacale, poate fi explicata si prin faptul ca dimesiunile grandioase ale idealului perceput ca fiind accesibil, il stimuleaza pe pacient intr-un mod iesit din comun. Ca atunci cand, fiind copil, urmeaza sa vina Mosul si reusesti sa ramai treaz pana la 3 dimineata, fiindca nu vrei sa pierzi momentul.

(1) Imaginea Contemplation, de Geoff Livingston, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

Continue reading

tulburare afectiva bipolara

Enciclopedia Hormonilor

Traim cu impresia ca "hormonul bate neuronul". Dar care este in realitate legatura intre hormoni si neuroni, intre sistemul nervos si cel endocrin? Este totul o problema de gene? Ce putem face cu dezechilibrele hormonale?

o o o

Dupa cum probabil ca stiti deja, hormonii joaca un rol important in viata noastra prin faptul ca ei faciliteaza adaptarea noastra la conditiile de mediu. Psihiatrii ar spune ca hormonii joaca un rol important si in dinamica imbolnavirilor noastre, fiindca daca ai mostenit genetic un asa-zis "Dezechilibru Hormonal", atunci ai sanse serioase sa ramai functional din punct de vedere social numai cu ajutorul medicamentelor.

Psihoterapeutilor le place sa complice lucrurile, poate pentru ca au aceasta abordare plina de incredere in umanitate si naivitate onesta, ca nu toti oamenii sunt ignoranti si  crucificati pe altarul minimului efort (cand iti e rau, iei un "hap"). Dar lucrurile nu sunt mult mai complicate si am sa dovedesc asta in doar doua randuri. Sa incepem!

Dezechilibrul hormonal este vazut de psihoterapeut nu obigatoriu ca si cand ar fi, in mod exclusiv, mostenit genetic - caci atunci chiar nu ar mai fi nimic de facut. Noi credem ca intotdeauna mai este ceva de facut pentru a ne imbunatati situatia, in afara de a lua hapuri. Si anume, ceea ce este intotdeauna prioritatea zero a unui psihoterapeut, adica schimbarea atitudinii in raport cu provocarile.

Este bine de stiut ca fiecare dintre noi poate sa ajunga la un "dezchilibru hormonal" daca se afla intr-o situatie in care situatia solicita un aport de hormoni care sa ne faciliteze adaptarea. Spre exemplu, daca acum, in camera unde va aflati, ar intra un urs, va garantez ca veti inregistra un asa-zis "dezchilibru hormonal" - adrenalina si cortizolul, ca si hormoni ai stresului, vor facilita adaptarea voastra la situatie - mai bine spus la nevoia de a sari pe geam si a fugi cat va tin picioarele.

Problemele apar insa atunci cand aveti impresia ca intra un urs in camera de fiecare data cand se intampla o chestie banala, cum ar fi, sa spunem, cand cineva nu va raspunde la salut, sau cand cineva va critica. Daca traiti intr-o lume in care toata lumea trebuie sa va raspunda la salut si, respectiv, toata lumea trebuie sa va laude,  atunci probabil ca reactia voastra hormonala este similara situatiei in care intra ursul peste voi. Problema este ca invatam ca 2+2=5 si cand realitatea infirma asta, avem trairi foarte puternice.

Psihiatrul are o solutie foarte practica la toate astea, si anume rezultatul muncii farmacistilor de cateva sute de ani, care insa vine cu tot felul de efecte secundare penibile, cum ar fi ca luati in greutate, aveti greturi, ameteli, sau ca nu va mai arde de viata intima cu partenerul. Psihoterapeutii in schimb, au naivitatea de a crede ca pot sa determine pe un om sa nu mai creada, spre exemplu, ca lumea ii datoreaza ode neconditionate, non-stop sau ca viata trebuie sa fie un basm cu feti frumosi. 

Aceasta este o misiune imposibila si sinucigasa, dar, ei bine, exista oameni care se lasa convinsi sa-si modifice asteptarile, pentru a le armoniza cu realitatea, si, ghici ce, odata cu asta li se modifica si "dezechilibrele hormonale" - in sensul ca scapa de ele, in buna parte. Cu alte cuvinte, aceste emisii de hormoni care apar aparent haotic si care va dau peste cap, sunt de fapt rodul nu doar al mostenirii genetice, ci mai curand sunt rodul felului cum interpretati stimulii externi, cum ar fi faptul ca lumea va critica ori va ignora.

Cuvantul "hormon" isi are originea in limba greaca si se refera la "a pune in miscare". Hormonii sunt molecule secretate de glandele organismului, fiind transportate de catre sistemul circulator (sange) in scopul de a regla aspectele functionarii fiziologice si comportamentale. In absenta hormonilor adecvati situatiei, nu am avea energia necesara adaptarii la trasaturile acestor situatii diverse, cu care ne confruntam.

Dar, asa cum am incercat sa va demonstrez aici, interpretarea mentala este aceea care ne conduce la o intelegere a situatiilor, iar aceasta interpretare poate fi total eronata, ca urmare a experientelor copilariei. La cei cu "dezechilibre hormonale mostenite genetic" interpretarile mentale se dovedesc a fi, de cele mai multe ori, in total dezacord cu trasaturiel situatiei, lucru care le si submineaza functionarea sociala.

Functiile hormonilor:

• Stimularea sau inhibarea cresterii

• Ritmul circadian: ciclul somn - veghe

• Modularea dispozitiei emotionale

• Activarea sau inhibarea sistemului imunitar

• Regularizeaza metabolismul

• Pregatirea organismului pentru imperechere, lupta, fuga sau alte activitati specific umane

• Pregatirea organismului pentru fiecare etapa a existentei biologice: pubertate, parenting, menopauza

• Controleaza ciclul aparatului reproducator

• Semnaleaza anumite nevoi: foamea sau pofta

Iata insa si cateva tipuri de hormoni si functiile pe care ei le indeplinesc in viata noastra, fara a avea pretentia ca i-am si epuizat sau am spus totul despre acestia:

• OXITOCINA ~ regularizeaza functionarea sistemului nervos, diferite comportamente adaptative cum ar fi comportamentele sociale si functionarea sexuala. De asemenea este implicat in comportamentele asociate atasamentului matern, invatare si memorie si relatii familiale. Glande asociate: Hipotalamus (origine) si Glanda Pituitara (secretie propriu-zisa). Disfunctii specifice: produsa sau regularizata gresit, oxitocina duce la aparitia unor boli cum ar fi depresia, schizofrenia, anxietatea sau autismul (nivel scazut de oxitocina).

• TESTOSTERON ~ este un hormon sexual responsabil cu dezvoltarea caracteristicilor specific masculine (parul, inaltimea, dezvoltarea organelor sexuale, productia de sperma). Si femeile produc testosteron (de dorit) in cantitati mai mici. Regularizeaza dorinta sexuala fiind vital pentru procesul de reproducere. Glande asociate: Glandele adrenale (testicole) / glanda pituitara (pentru regularizare). Disfunctii specifice: deficitul de testosteron este corelat cu obezitatea, diabetul, osteoporoza, depresia si disfunctiile erectile. La femei excesul de testosteron produce trasaturi specific masculine: par excesiv pe corp, agresivitate si pierderea ciclului menstrual.

• ADRENALINA ~ supranumita si "hormonul de activare" are drept functii principale supravietuirea, permitandu-ne sa devenim alerti in fata pericolului si declansand comportamente de tipul luptei sau fugii. Glande asociate: glandele adrenale. Disfunctii specifice: excesul de adrenalina poate duce la stresul cronic, anxietate si atacuri de panica. Se coreleaza si cu boli cardiovasculare, obezitate, insomnie, deficitul sistemului imunitar. 

• ESTROGENUL ~ este de asemenea un hormon sexual, avand functii similare testosternului in cazul barbatilor, dar fiind responsabil pentru  dezvoltarea organelor sexuale feminine si ciclul menstrual. Regularizeaza si dorinta sexuala, producerea de colagen, protectia cardiovasculara si distributia grasimii in corp. Glande asociate: este produs in ovare, plancenta (la femeile gravide) si in glandele adrenale. Disfunctii specifice: iritabilitatea, instabilitatea emotionala, depresia. cancer de san si ovarian, pierderile de memorie, hiperestezie, amenoree sau pierderea ciclului menstrual. 

• HORMONUL DE CRESTERE ~ este vital pentru functionarea adecvata a sistemului endocrin si regularizeaza cresterea musculara si grasimea, imbunatateste circulatia si controleaza colesterolul. Glande asociate: glanda pituitara. Disfunctii specifice: oboseala, slabiciune musculara, poate scapa de sub control colesterolul, perturbari ale dispozitiei emotionale, izolare sociala, anxietate, pierderea auto-controlului.

(1) Imaginea I is for Insomnia, de Elisa Paolini, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

Continue reading

sanatate

Simbioza Omului cu Medicamentul

De la Anca Badiu, febletea tineretii mele, la o reflectie, profitabila, spun eu, asupra conditiei pacientului psihiatric din Romania si asupra resurselor alternative, non-farmaceutice in care eu cred foarte mult.

o o o

Nu va ascund ca imi place Anca Badiu. Nu spun asta pentru ca este depresiva si are nevoie de incurajare, ca toti oamenii care sufera de ceva. Chiar imi place tipa si imi placea de cand am vazut-o prima data in trupa Class, ca inlocuitoare a Mihaelei. De atunci mi-a placut Class si mai mult. Totusi, este trist ceea ce i se intampla in ultimul timp si mi-e teama ca Anca nu are tabloul complet al lucrurilor. 

Ajunsesem sa fac si o gluma cu prietenii mei. Aunci cand aveau tendinta sa imi impartaseasca problemele lor, faceam uz de umorul meu sinistru psihologic (psihologii glumesc mai sinistru decat medicii), si le spuneam ca daca nu se numesc Anca Badiu, nu pot sa lucrez gratuit pentru ei. Fireste ca pe prieteni ii mai asculti / sfatuiesti si gratuit - desi exista acest conflict de rol care, in final, isi spune oricum cuvantul, fiindca nu esti luat in serios.

Va-sa-zica eu recunosc faptul ca nu stiu ce s-a mai intamplat cu Anca, nu sunt la curent cu evolutia bolii sale. Am mentionat-o doar pentru ca regret faptul ca, in toti anii in care s-a luptat cu depresia ei, pare ca problemele s-au adunat, in loc sa se rezolve. Iar tratamentul pe care l-a luat nu pare sa o fi ajutat cu adevarat. Poate ca m-ar interesa mai putin daca nu ar fi vorba despre o persoana pentru care am avut intotdeauna o admiratie sincera.

Anca Badiu este genul acela de persoana (ca sa nu zic vedeta) pe care am sentimentul ca nu o meritam. Are atat de multa clasa incat romanii nici macar nu o inteleg. O sa spuneti ca iar folosesc blogul pentru a-mi revarsa frustrarile si da, aveti dreptate. Dar frustrarile ne fac creativi, nu-i asa? Revenind la Anca Badiu, poate ca are atat de multa clasa incat nu s-a nascut pe planeta potrivita.

Si cu o resemnare abia controlata, trebuie sa recunosc ca multi dintre clientii mei au aceasta factura speciala. As putea spune ca am descoperit in unii dintre ei mai multa umanitate decat in asa zisii "oameni normali", cei care nu merg sa faca psihoterapie fiindca "ei nu sunt nebuni". Tot ei au grija sa raspandeasca zvonuri de genul "Anca Badiu este nebuna". 

Si Anca Badiu i-a auzit si stie ca lumea nu poate intelege prea multe lucruri, dar ea crede ca este normal sa te ocupi de problemele tale, asa cum stii si cum poti. Mi-e teama insa ca solutia la care a recurs ea (tratament medicamentos) nu este tocmai o rezolvare.  Ce ma face sa afirm asta? Ei bine, intre psihoterapeuti exista unii care cred partial in tratamentul medicamentos si altii care nu cred absolut deloc in el.

Eu ma aflu printre cei care cred partial in medicamente. Ce inseamna asta? In anumite cazuri, tratamentul medicamentos poate sa ajute, chiar si daca exista efectele secundare si adverse care va vor face sa simtiti ca nu ati avut noroc in viata - exact asa. La psihotici, tratamentul medicamentos care opreste halucinatiile pare a fi singura solutie cunoscuta pana acum - altfel sunt eliminati pur si simplu din viata sociala. 

Pe de alta parte, la cei cu atacuri de panica, anxietate si depresie, fobii sau stres post-traumatic, lucrurile stau usor diferit. Pentru astfel de probleme psiho-emotionale exista psihoterapia si consilierea psihologica care pot face minuni, in special daca lucrati cu cine trebuie si sunteti compatibili cu terapeutul vostru. Am sa incerc sa va prezint intr-o varianta foarte sintetica cum inteleg eu meseria aceasta.

Din perspectiva mea, psihoterapia incearca sa va ofere o mai buna cunoastere a modului cum functionati si pe de alta parte, luand in calcul aceste informatii, sa gasiti solutii mai bune pentru problemele cu care va confruntati. Daca procesul terapeutic va ofera informatiile de care aveti nevoie si o schema logica in care sa asezati aceste informatii si problemele cu care va confruntati, nu exista niciun motiv pentru care sa aveti nevoie de medicamente de la psihiatru, daca nu sunteti psihotic.

In cel mai rau caz, care de fapt e considerat "cel mai bun caz" la nivelul mediilor academice "mainstream" psihoterapia si medicatia trebuie sa "mearga mana in mana", adica, cu alte cuvinte, sa urmati un tratament care presupune atat psihoterapie cat si medicatie. Deci am o parere diferita aici si am sa v-o argumentez.

Daca ati absolvit o facultate de psihologie sau de medicina, stiti ca va puteti controla emotiile dezvoltandu-va inteligenta emotionala. Am sa va rog sa nu luati asta drept o insulta: faptul ca va puteti dezvolta inteligenta emotionala nu inseamna ca sunteti ne-inteligenti si de aceea ati facut depresie sau atacuri de panica - intalnesc si astfel de interpretari halucinante la unii, din pacate pentru ei, as spune.

Inteligenta emotionala reprezinta capacitatea noastra de a gestiona emotii si de a facilita armonia acestora la noi, iar pentru cei care dispun de o inteligenta emotionala foarte bine dezvoltata, si la cei din jur: in sensul ca ei pot sa ii motiveze, sa ii sustina, sa ii ajute pe cei din jur sa depaseasca provocari, sa-si implineasca obiective, etc.

Daca o persoana isi doreste cu sinceritate sa amelioreze problemele sale emotionale, cele din categoria despre care vorbeam (depresie, atacuri de panica, stres post-traumatic, fobie si anxietate), si este deschisa pentru o colaborare onesta cu terapeutul, ameliorarile in starea sa de sanatate psihica pot sa vina foarte repede. Pentru unii este doar o problema de a intelege cum functioneaza ca "aparate psihice".

Nu vreau sa transform Psihopedia intr-o cruciada impotriva medicamentelor, dar exista voci destul de radicale care afirma faptul ca medicamentele prescrise de medic nu au vindecat niciodata pe cineva de vreo boala psihica. Ele sunt doar un asa-zis suport, o carja, daca doriti, pe care o vom purta toata viata. Unii spun ca a lua medicamente in loc sa faci psihoterapie (cum fac multi pacienti) este ca si cand ai lua calmante pentru ca ti-ai rupt piciorul.

Calmantele iti vor vindeca fractura? Chiar nu. Corpul uman dezvolta toleranta pentru orice substanta si avem nevoie de cantitati din ce in ce mai mari. Asadar, puteti sa obtineti o marire de doza, o schimbare de reteta, sa primiti pastilute albastre in loc de pastilute rosii, dar mi-e teama ca nu veti obtine si o vindecare propriu-zisa.

Nu as vrea sa interpretati acest entry la modul "e psihoterapeut, este normal sa isi laude marfa". Poate ca vi se pare mai simplu sa luati medicamente decat sa lucrati impreuna cu un psihoterapeut la cresterea personala care, la drept vorbind suna prea abstract si oarecum neprofesional. Intr-o lume in care nu suntem oameni, suntem consumatori, are mai mult sens sa luati niste medicamente in loc sa invatati cum functionati din punct de vedere psihic si sa deveniti mai intelepti.

Si totusi, eu personal am ajuns sa dezvolt anumiti algoritmi de lucru. Este posibil sa intelegeti aceasta functionare psihica si sa ajungeti sa controlati asa zisele "dezechilibre hormonale" fara ajutorul medicamentelor. Nici macar nu este o "filosofie" atat de mare! Daca vi se pare ciudat sa dati niste sute de lei pe ceva pe care nici macar nu poti pune mana, ei bine, recunosc, psihoterapia nu este pentru oricine.

Profilul clientului / pacientului (daca a primit un diagnostic de la medic sau clinician), care se descurca bine in psihoterapie este acesta: o persoana care iubeste lectura sau care cauta in permanenta sa creasca, sa se dezvolte, sa isi depaseasca limitele. Ei vin in psihoterapie foarte motivati si isi doresc cu sinceritate sa cunoasca cat mai multe lucruri despre sine si despre oameni, in general. 

Adesea, am si eu de invatat multe lucruri de la astfel de oameni si nu mi-e rusine sa o recunosc chiar si in fata lor. Vreau sa folosesc acest prilej pentru a le multumi clientilor mei, care au avut aceasta dorinta de crestere personala si nu au venit in terapie doar pentru ca mai era ceva de bifat "care n-a mers", pentru ca "da bine sa iti permiti sa platesti pe cineva ca sa te asculte cum iti plangi de mila" sau pentru alte astfel de motive jenante.

(1) Imaginea Drugs, de David Hilowitz, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

Continue reading

victime

Pregatirea Pentru Circ

Viata are un ritm rapid si trepidant. Intrigile sunt peste tot si ar fi trist fara ele. In acest context, copiii trebuie sa faca un serios efort adaptativ pentru a raspunde cerintelor scolii. Asa ajung sa primeasca un diagnostic de ADHD si medicatie specifica.

o o o

In psihologia personalitatii se vorbeste despre cele doua tipuri "de personalitate": introvertitii, care se simt energizati si motivati de activitatile petrecute in solitudine (lectura, meditatie, activitati de creatie, etc), si, respectiv, extrovertitii, care, dimpotriva, se simt energizati si motivati de activitatile care presupun interactiune si contact cu ceilalti oameni (intruniri, petreceri, spectacole, etc). 

Daca personalitatea este formata din temperament, caracter, aptitudini, la care se adauga Eul, ca si componenta unificatoare, ei bine, temperamentul este acela care ne face introvertiti sau extrovertiti. Dintre psihanalisti, Carl Jung a fost mai preocupat de aspectele energetic-temperamentale (mostenite genetic) ale personalitatii. Acestea au trecut neobservate de catre Alfred Adler, care era preocupat mai curand de caracter - componenta dobandita prin intermediul educatiei si a experientei.

Jung era de parere ca bolile psihice au la baza un dezechilibru intre introvertire si extrovertire iar vindecarea vine prin procesul de individuatie - adica deprinderea celor excesiv de introvertiti de a exersa extrovertirea si vice-versa. In viziunea lui Jung si potrivit observatiilor sale clinice, persoanele psihotice (cu halucinatii, idei delirante) erau excesiv de introvertite, dependente de solitudine, in timp ce persoanele nevrotice (labilitate emotionala, suferinta psihica) erau excesiv de extrovertite si dependente de ceilalti.

Se apreciaza, potrivit cercetarilor in domeniu ca intre 25% si 50% din populatie este alcatuita din introvertiti, in timp ce extrovertitii par a fi majoritari. Lumea din jur este, in sine, un univers al extrovertitilor, in sensul ca este dominata de acestia si conceputa parca pentru acestia. Un introvertit care priveste sit-comul Friends poate sa se simta total inadecvat, desi, unii dintre actorii din serial sunt ei insisi introvertiti, intr-o anumita masura.

O distinctie necesara este aceea intre introvertit si timid. Multi oameni nu sunt capabili sa faca diferenta intre cei doi termeni, iar ca lucrurile sa devina si mai complicate, in dictionar poti avea surpriza sa intalnesti cuvantul timid ca si sinonim pentru introvertit. Adevarul este ca, din punct de vedere psihologic, pot exista introvertiti timizi, dar si extrovertiti timizi. Daca am vizualiza o diagrama Venn, am observa ca numai o parte dintre introvertiti sunt, in acelasi timp si timizi.

Pentru ca l-am pomenit pe prestigiosul psihanalist Carl Jung, acesta atragea atentia asupra expansiunii tipului extrovertit ca urmare a raspandirii mijloacelor extrovertite de informare si inter-actiune: radioul si televiziunea pe atunci, iar acum si internetul cu retelele de socializare. Acest lucru, credea Jung, ne face mai instabili din punct de vedere emotional, dependenti de feedback extern si avand nevoie de stimulari puternice pentru a ne simti in largul nostru.

Pana nu de mult, nici macar nu a existat diagnosticul de ADHD, care, potrivit studiilor, se asociaza cu extroversiunea. Si asta m-a indemnat sa ma intreb daca, nu cumva ADHD-ul vine odata cu mijloacele moderne de entertainment care fac dificila concentrarea atentiei si ii fac pe cei mici dependenti de niveluri crescute de dopamina pe care le obtin prin intermediul stimularilor obtinute cu ajutorul jocurilor de calculator sau a televiziunii.

Simplu spus, e nevoie de mult circ pentru a ne simti bine!

De curand discutam cu un amic care face parte dintr-un cult religios - Martorii lui Jehova (eu am obiceiul sa vorbesc cu toata lumea si de aceea toti au impresia ca nimic nu ma mai poate surprinde). Mi-a marturisit acest amic ca a observat faptul ca fiica sa de 2 ani devenise extrem de agitata. S-a intrebat care este motivul si a ajuns la concluzia ca acest lucru se datora desnelor animate extrem de violente si dinamice pe care le privesc toti copiii, cat e ziua de lunga. 

Am fost nevoit sa ii dau dreptate - exista foarte multa violenta pe canalele de desene animate iar tipul de stimulare la care sunt expusi copii de dimineata si pana seara este din categoria extrema, pregatindu-i pe acestia sa devina nu doar extrovertiti, dependenti de niveluri crescute de dopamina (hormon al recompenselor), ci si candidati la ADHD. Amicul meu mi-a marturisit faptul ca de cand a blocat accesul la canalele cu desene animate, copilul sau este de nerecunoscut - in sensul de linistit. 

Asadar, ii expunem pe copii la programe si distractii de tip dinamic si chiar violent, care creaza o nevoie de stimulare accentuata, iar apoi incepe scoala si sunt nevoiti sa ignore tot ce au invatat pana acum si sa se concentreze ore intregi la rezolvarea temelor. Ipoteza mea este ca, probabil, cu ceva timp in urma, unui copil i-ar fi fost mai usor sa acceseze modul introvertit de rezolvare a temelor pentru acasa, pentru ca si lumea era mai prietenoasa cu introvertitii.

In ziua de azi totul este accelerat si plin de intriga. Viata are un ritm trepidant iar apoi, copiii sunt constransi sa se ocupe de activitati scolare ce presupun concentrare a atentiei si capacitatea de a sta pe un scaun timp de cateva ore pe zi. Daca nu reusesc sa faca asta, din motive pe care tocmai le-am explicat, risca sa primeasca un diagnostic de ADHD si chiar medicatie specifica. Oare nu exista si alte solutii la aceasta problema?

(1) Imaginea Circus, de Jose Maria Perez Nunez, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) NCBI, (acc. 15.03.2018), Adult ADHD symptoms and Five Factor Model, website: NCBI

(3) Medical Daily, (ac. 15.03.2018), The Brain of an Introvert Compared to that of an Extrovert, website: Medical Daily

(4) Psychology Today, (acc. 15.03.2018), Why Extraverts Hate Meditation, website: Psychology Today

Continue reading

temperament

Monkey Mindset

Nu simt nevoia sa muncesc. Nu simt nevoia sa imi fac prieteni. Nu simt nevoia sa... votez. Nu simt nevoia sa depasesc o criza existentiala. Simt nevoia sa nu fac nimic. Simt nevoia sa am 3-4 slugi. Simt nevoia sa dorm. Si pentru ca simt, asa trebuie sa fie!

Probabil ca nu va este strain acest rationament si probabil ca multi dintre voi practicati acest gen de rationament in mod normal. Se spune ca fiinta umana este guvernata de principiul minimului efort. Ceea ce, intr-un mod elevat vorbind, s-ar traduce in felul urmator: soarele nu face eforturi sa rasara, iarba nu face eforturi pentru a creste, iar florile nu fac eforturi pentru a inflori.

Daca in natura lucrurile stau asa, atunci de ce ar face omul eforturi pentru a munci in loc sa leneveasca, pentru a negocia anumite lucruri in loc sa le impuna cu forta, sau pentru a avea relatii armonioase cu cei din jur in loc sa dicteze? Daca iti vine sa lenevesti, sa inhalezi aracet si sa te certi cu cei care nu sunt de acord cu tine, de ce sa nu faci asa? Actioneaza cum iti vine si am terminat povestea!

Din pacate, oamenii care actioneaza in felul acesta nu sunt priviti cu prea multa simpatie de catre societate. Dupa cum spunea Tim Urban intr-un fascinant discurs, comportamentul "usor si distractiv" reprezinta un succes pentru omul preistoric sau pentru o maimutica care traieste in copac, dar nu si pentru cetatenii secolului XXI, care invata inca din copilarie ca succesul social nu presupune sa te limitezi la "usor si distractiv" ci, dimpotriva, implica dificilul si costisitorul: munca, auto-controlul, eforturile, etc.

In acest scurt fragment desprins dintr-un discurs al domnului dr. John Grey, specializat in consilierea cuplurilor, se scote in evidenta faptul ca barbatii sunt aceia care ar trebui sa rationeze mai intai si abia apoi sa ia in consideratie ceea ce simt, in timp ce femeile ar trebui sa faca invers. Desi sunt de acord cu o mare parte dintre ideile dr. Grey, am sa indraznesc sa il contrazic aici: nu cred in aceasta diviziune pe genuri barbati-femei in ce priveste rationalul - emotionalul. Si am intalnit multe femei care faceau mereu numai ceea ce simteau iar rezultatul nu le era tocmai pe plac.

Ceea ce simtim nu ar trebui sa ne ghideze niciodata actiunile fiindca, in mod ideal, omul nu traieste pentru sine ci traieste pentru a sluji intregului din care face parte. In absenta acestui criteriu de judecata, viata omului nu ar mai avea niciun sens. Si de altfel este foarte usor sa faci mereu ceea ce simti pentru a te convinge, fie ca esti barbat, fie ca esti femeie, ca de fapt ceea ce simti este un fals mod de a-ti directiona viata.

Marea problema este sa faci in asa fel incat sa simti ceea ce trebuie sa simti pentru a-ti motiva actiunile pro-sociale - caci suntem doar niste celule in angrenajul social caruia trebuie sa ii slujim. Si nu spun ca eu personal am ajuns la acel nivel si ca de aceea imi permit sa dau lectii, sa fac pe desteptul. Mai am mult de lucru. Dar cel putin nu ma imbat cu apa rece si stiu pe ce drum trebuie sa merg. Do the right thing!

Este de inteles faptul ca unii dintre noi nu stim cum sa facem fata dificilului si costisitorului si ne lipseste resursa emotionala si motivationala care sa ne puna in miscare. Uneori punem un accent atat de mare pe rezolvarea sarcinilor incat uitam ca rezolvarea sarcinilor are si o componenta motivationala si emotionala, la care s-ar putea sa fi ramas mult in urma. Rezultatul este ca atunci cand "nu mai simtim nevoia", ne comportam ca o maimutica ce traieste intr-un copac.

Civilizatia si educatia presupun implementarea a ceea ce se numeste "principiul amanarii recompensei". Cu alte cuvinte, desi simti ca iti vine sa faci ceea ce este usor si distractiv, sa inveti, pe parcursul celor 7 ani de acasa sa amani usorul si distractivul pentru momentele special destinate pentru usor si distractiv - am putea numi asta intr-un stil sofisticat "XXI Century Mind Set (XXI.C.M.S.)", in timp ce orientarea pe "usor si distractiv" am putea numi-o "Monkey Mind Set (M.M.S.)".

Fiindca psihiatria ne ofera o alternativa pe care Monkey Mind Set (M.M.S.) o intelege mai usor, si cu care rezoneaza, din motive absolut naturale, au aparut medicamentele care iti ofera o cale usoara si distractiva de a face fata provocarilor existentiale. Medicamentele reprezinta o solutie magica de a ajuta o persoana cu Monkey Mind Set (M.M.S.) sa faca fata acestor provocari, sau cel putin ii ofera iluzia ca face fata provocarilor.

Pe de alta parte, psihoterapia abordeaza o persoana cu M.M.S. si incearca sa o convinga ca poate face fata provocarilor secolului XXI, cu conditia sa renunte la M.M.S. si sa adopte un XXI C.M.S., in acord cu secolul in care traim. Reusita psihoterapiei, care este probabil singura solutie reala pentru M.M.S., depinde de capacitatea noastra de a deprinde nu doar principiile XXI C.M.S., ci si metodele practice prin intermediul carora o fosta persoana cu M.M.S. poate sa reflecte in comportamentul sau XXI C.M.S..

O persoana cu XXI C.M.S. ar trebui nu doar sa inteleaga si sa accepte la nivel mental faptul ca munca este o parte necesara a existentei noastre, la care ne intoarcem pentru rezolvarea oricaror probleme, incepand de la cele ce tin de asigurarea mijloacelor de trai si terminand cu cele legate la relatia de cuplu sau educatia copiilor. In plus fata de aceasta acceptare mentala, o persoana cu XXI C.M.S., trebuie sa stie sa se motiveze singura pentru munca in diferite arii ale vietii: profesie, relatie de cuplu, educatia copiilor, etc.

Unii au numit asta inteligenta emotionala. Inteligenta emotionala are doua componente, cunoscute in mod oficial si despre care s-a vorbit suficient de mult in literatura de specialitate: este vorba despre componenta intra-personala si, respectiv, componenta inter-personala. Iata in ce constau aceste componente care ne pot ajuta sa inlocuim M.M.S cu XXI C.M.S.

• Factori intrapersonali:

1. Constiinta propriilor stari, emotii, o buna stima de sine

2. Autoreglarea: controlul impulsurilor, rezistenta la frustrare, exprimarea adecvata a emotiilor negative, constiinciozitate, adaptabilitate

3. Automotivare: transformarea propriilor emotii în resurse pentru indeplinirea sarcinilor

• Factori interpersonali:

1. Empatia: intelegerea gandurilor si emotiilor celorlalti prin transpunerea mentala in rolul acestora

2. Abilitatile sociale: interpretarea corecta a situatiilor sociale, relatii armonioase cu ceilalti, responsabilitatea, capacitatea de a negocia, de a convinge, de a-i motiva pe ceilalti, de a coopera si de a rezolva conflictele

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Feel, de Riccardo Cuppini, via Flikr, sub licenta CC BY-NC-ND 2.0

(2) Rocco M., (2004), Creativitate si Inteligenta Emotionala, editura Polirom Iasi

(3) Goleman, D., (2008), Inteligenta Emotionala, editura Curtea Veche, Bucuresti

---

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, psiholog, membru al Colegiului Psihologilor din Romania, consilier educational si psihoterapeut. E-mail: teleologia@yahoo.com

---

Continue reading

vointa

Anihilatorul de Familie

Ce ar putea fi un anihilator de familie? Oricare ar fi definitia care va vine in minte, acest articol se refera la anihilatorul de familie, asa cum este vazut el in psihologia judiciara.

Pentru a inlatura misterul inca de la inceput, sa spunem ca anihilatorul de familie este o persoana care, din diverse motive, ucide alti membrii ai familiei sale, adesea pe toti, lucru care este in mod frecvent urmat de o sinucidere.

Anihilatorul de familie este de regula barbatul senior al casei, care este depresiv, paranoid, sub influenta unor substante sau o combinatie a acestor factori. El ucide fiecare membru al familiei care este prezent, si adesea ucide si animalele de companie. El poate sa se sinucida dupa ce i-a ucis pe ceilalti sau poate sa forteze politia sa il ucida. Psihiatru judiciar P.E. Dietz (1986) 

In mod cat se poate de interesant, anihilatorul de familie este bine integrat social, de regula are un bun renume, iar daca ar fi sa vorbim despre un profil al acestuia, el ar suna in felul urmator: Un barbat de varsta mijlocie, un bun furnizor al mijlocelor materiale necesare existentei unei familii, despre care vecinii au de spus numai lucruri bune, cum ar fi faptul ca este un sot si un tata devotat.  Cred ca dl. Bundy din serialul Familia Bundy se potriveste perfect descrierii. 

Poate ca daca auziti termenul de ucigas va veti gandi la cineva din afara familiei care, in mod insensibil si, probabil, total intamplator, ajunge sa ucida pe unul dintre membrii familiei voastre. Totusi, statisticile sunt suficient de bulversante atunci cand ne asigura ca, foarte frecvent, ucigasii sunt membrii ai familiei victimelor, iar si mai frecvent sunt fosti sau actuali parteneri (prieten, sot).

De fapt cazurile in care ucigasul si victima nu se cunosteau sunt mai rare decat ne-am imagina. Ei bine... date fiind aceste date si acest profil psiho-social al anihilatorului de familie, este greu de inteles ce anume ii motiveaza pe acesti oameni sa ucida, si, in mod frecvent, faptul ca nu exista semnale care sa prevesteasca oribila intorsatura a lucrurilor, nu ne ajuta cu nimic sa intelegem.

Oamenii nu doresc sa se gandeasca la asta pentru ca ii face sa se simta foarte vulnerabili. Cand majoritatea oamenilor se gandesc la crima, au tendinta sa creada ca este ceva care se intampla pe strada, in timpul unui jaf, sau ca urmare a unui atac al unei persoane straine. Oamenii nu vor sa conceapa ca este mai probabil sa li se intample acasa. Casa ar trebui sa ramana un adapost sigur, un refugiu in care se pot simti in siguranta. Profesorul Jack Leven

Totusi, exista un caz, relativ bine mediatizat in Statele Unite, care pare ceva mai usor de inteles, poate si ca urmare a faptului ca avem mai multe informatii despre autorul familicidului respectiv. Este vorba despre cazul lui Neal Jacobson, broker imobiliar, un anihilator de familie care, pe fondul unei depresii, si-a ucis sotia (Franki) si pe cei doi fii gemeni de 7 ani (Eric si Joshua). De asemenea, mai stim si faptul ca tragicul eveniment este asociat nu doar cu depresia lui Jacobson ci si cu recenta criza economica mondiala din 2007-2009. Si totusi, de ce sa-ti ucizi familia?

Ceea ce sotia Franki si copiii Eric si Joshua stiau despre sotul, respectiv tatal lor, era faptul ca acesta sufera din cauza crizei economice mondiale care i-a pricinuit mari pierderi financiare si o spirala a datoriilor care nu se mai terminau. Neal se vedea nevoit sa regandeasca stilul de viata al familiei sale, dat fiind faptul ca zeita Fortuna nu a mai fost de partea lor in ultimii doi ani, iar vestile nu era deloc bune.

A-i ucide pe toti membrii familiei era "optiunea usoara", care elimina problema pentru totdeauna, dar e greu de inteles cum de singurul supravietuitor al cumplitului eveniment a fost tocmai ucigasul... Nu l-a lasat inima sa foloseasca o arma si impotriva propriei persoane, alegand sa "iasa din scena" cu ajutorul unei supradoze de medicamente - si asa a supravietuit pentru a vedea toate consecintele deciziei sale: lacrimile, durerea, ochii nedumeriti si, fireste, procesul.

S-a vehiculat teoria potrivit careia depresia, in cazul lui Neal Jacobson a aparut ca urmare a faptului ca acesta nu mai putea asigura aceleasi standarde de viata pentru familia sa. Ba chiar s-a mers pana la a-l asocia pe autorul crimelor cu o tulburare de personalitate narcisica - un narcisist crede ca are drepturi suplimentare si i se cuvine tot ce este mai bun pe lume. 

Nu detin destule date pentru a formula ipoteza ca Neal Jacobson avea o tulburare de personalitate de tip narcisic, dar cu toate acestea doresc sa fac unele observatii cu privire la comportamentul acestui barbat care ar putea fi prototipul anihilatorului de familie, sau cel putin al unui subgen de anihilator:

• Gandirea magica - reprezinta tipul de gandire care ii aduce pe multi sinucigasi la gestul neputintei supreme. Ratiunea lor se pune in slujba ideii ca "norocul, daca a existat, atunci s-a terimnat", sau ca nu l-au avut niciodata, prin urmare nu mai e nimic altceva de facut.

• Rezistenta la frustrare scazuta - rezistenta la frustrare sau rezilienta, cum mai este numita in termeni de specialitate, reprezinta secretul supravietuitorilor acestei lumi in care li se pot intampla lucruri rele chiar si oamenilor buni, in care ni se solicita anumite eforturi, pentru ca, intr-o zi sa vedem si capatul tunelului sau capatul provocarilor pe care le traversam.

>> Continuarea in Psihopedia PRO

(1) Imaginea Caffe Corto, de Francesca Solaro, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Crime Traveler, (acc. Iulie 14, 2016), Familicide and the Family Annihilator, website: Crime Traveler

(3) Daily Mail Onlie, (acc. Iulie 14, 2016), Neal Jacobson Mortgage broker who 'snapped' over spiraling debts and shot dead wife and twin sons, seven, as they slept is jailed for life, website: Daily Mail Online

Continue reading

workshop

Pastile de Veselie

Dr. House le administra pacientilor sai bomboane din automat. Deloc intamplator! Conform studiilor, bomboanele rivalizeaza in efect cu medicamentele prescrise de psihiatru, neavand insa dezavantajele acestora: insomnii ori somnolenta, dureri de cap, greturi sau diminuarea libidoului.

Efectul Placebo consta in administrarea de substante neutre din punct de vedere farmacologic (de ex. zahar), dar care, in anumite conditii, reusesc sa produca schimbari importante in evolutia unor boli, prin puterea credintei.  

Daca esti usor sugestibil iar pilula cu zahar iti este oferita de un reputat medic, sau de alta persoana in care ai incredere, si care iti spune ca este un produs german renumit, care nu da gres niciodata, este probabil ca aceasta evolutie pozitiva a bolii sa fie cat se poate de reala, desi se bazeaza pe... o minciuna. Pe o minciuna si pe credinta ta, desigur. Ei bine, efectul Placebo a devenit un mod de a testa medicamentele, prin compararea rezultatelor.

Iata cum vad eu efectul Placebo, aceasta interventie medicala iluzorie.

Da, functioneaza!
Ajungi la un moment dat sa crezi ca porti o pereche de jeansi reali!

S-ar putea sa va surprinda asta, dar anumite studii arata ca medicamentele folosite pentru tratarea depresiei, spre exemplu, nu sunt cu mult mai eficiente decat inofesiva pilula cu zahar, desi au efecte secundare deloc de neglijat, ca de exemplu somnolenta, greturile, durerea de cap sau diminuarea libidoului, spre deosebire de pilula cu zahar. Probabil acesta e si motivul pentru care faimosul personaj dr. House le prescria atat de multe bomboane pacientilor sai...

Cand am inceput sa practic psihoterapia, imi facusem, la sugestia celor mai experiementati, un fel de kit de urgenta: daca vad ca nu ma descurc cu un anumit caz, il trimit la psihiatru. Pe parcurs insa, am ajuns la concluzia ca acele cazuri in care am tendinta sa "scap usor" facand o trimitere la psihiatru, sunt cele asupra carora ar trebui sa insist eu insumi, fiind mai curand de compententa mea, decat de competenta psihiatrului.

Strategiile de interventie ale psihiatriei, desi poate mai respectate si mai influente in societate, lasa adesea de dorit. Numerosi clienti spun ca, "psihiatrul nu sta la povesti" iar dupa o perioada in care acesti "pacienti" au urmat un tratament medicamentos, la intreruperea tratamentului se vad nevoiti sa constate ca se afla in acelasi punct. Inseamna oare ca ar trebui sa continue tratamentul, toata viata? Suntem oare bolnavi... definitiv?

Problemele psihologice sunt privite de catre psihiatrie mai curand ca "dezechilibru chimic", care, fireste, trebuie reglat cu pilula adecvata. Dupa o expresie populara, asta inseamna, in principiu, sa asezam caruta in fata cailor. Caci, dintr-un punct de vedere psihologic, acest dezechilibru chimic nu este altceva decat un rezultat al tulburarilor emotionale, ce isi au sursa in dificultatile individului de a-si administra stresul si problemele de viata.

Desigur, anumiti clienti pot fi vulnerabili din punct de vedere genetic, in sensul ca, poate, au mostenit un anumit tip de sistem nervos, o sensibilitatea accentuata. Dar acesta este un mod fatalist de a pune problemele, care nu ne ajuta cu nimic. Cand insa privim lucrurile din perspectiva a ceea ce putem face pentru a obtine controlul asupra propriilor reactii, raspunsul nu se afla in medicamente, mai niciodata.

Mecanismul Patologiei

Nu suntem constienti, in general, de scopul emotiilor, dar acestea nu apar fara motiv. Emotiile, privite la acest mod, sunt intotdeauna adaptative, caci ele reprezinta un mijloc de a lupta pentru scopuri. Ele nu apar fara motiv si nici nu sunt determinate in procent de 100% de evenimentele exterioare: examene picate, relatii terminate, pierderea locului de munca, a unor persoane dragi, etc.

Emotia (Y), nu poate sa apara in absenta evenimentului (X), dar ceea ce o determina cu adevarat nu este evenimentul (X), ci scopul (Z). O insulta venita din partea unui copil nu produce acelasi efect emotional ca si o insulta venita din partea sefului. Paul Rasmussen, Ph D., Adlerian School of Professional Psychology, Chicago

X [eveniment] ~ T [thought / gand] ~ Y [emotie] ~ A [actiune] ~ Z [rezultat dorit / scop]

Orientarile pur cognitiviste si cognitiv comportamentale nu iau in calcul factorul Z, adica scopurile personalitatii. Insa in fiecare situatie ce provoaca emotii "in dezechilibru", scopurile sunt un factor nelipsit. De altfel, putem considera emotiile drept un "aparat" de monitorizare a evenimentelor externe, ce indica in ce masura ne apropiem sau ne indepartam de scopurile, dorintele si asteptarile noastre.

A lua medicamente, chiar daca in prima faza, simptomele depresiei sunt eliminate, presupune insa si a lipsi personalitatea de acest aparat providential care ii indica in ce masura se apropie sau se indeparteaza de scopurile sale. E ca si cum am ramane fara busola. Starea de bine pe care ne-o ofera medicamentele, sugereaza faptul ca nu iti mai doresti nimic, ca te afli exact acolo unde doreai sa ajungi / si anume la starea de bine.

Care ar putea fi consecintele acestui fapt? Probabil ca nici macar nu se cunosc toate aceste consecinte, insa e limpede faptul ca medicamentele bulverseaza intreaga organizare a personalitatii. Spre exemplu, s-a ajuns chiar la un top 10 al medicamentelor legale care au fost puse in legatura cu violenta, iar depresia diagnosticata, care este asociata mai mereu cu medicamentele pentru depresie, conduce la o crestere a comportamentului deviant si violent, ce consta in auto-vatamare sau vatamarea altor persoane si distrugerea de bunuri.

Se mai vorbeste si despre dezvoltarea tolerantei la medicatie, lucru care reprezinta o consecinta a existentei  mecanismelor homeostatice ale organismului uman. De ce nu am dezvolta toleranta la medicatia anti-depresiva daca dezvoltam asa ceva la uzul oricarei alte substante? Odata cu toleranta, ne recapatam "busola", si ne amintim ca anumite lucruri chiar ne fac nefericiti. Solutia? Am spune ca mai multe medicamente...

Cum spuneam, emotiile reprezinta un mod de a semnaliza ca ne apropiem (daca emotiile sunt pozitive) / ne indepartam (daca emotiile sunt negative) de scopurile noastre. Adesea persoanele afectate de patologie psihica, au o sensibilitate iesita din comun, pentru ca aceasta sensibilitate le-a ajutat, inca din copilarie sa isi impuna scopurile. Spre exemplu, asa am devenit extrem de plangaciosi, tristi, fricosi, sau extrem de furiosi, cand am observat ca aceste emotii produc o influenta in jurul nostru, in comportamentul celor dragi.

Ne simtim rau in scopul de a ne simti bine. Paul Rasmussen, Ph D., Adlerian School of Professional Psychology

Este ceea ce se cheama ca am invatat sa adunam gresit: 2 + 2 = 5. Dar viata sociala anuleaza aceste mituri ale copilariei, si ne demonstreaza ca o frica iesita din comun, o furie si o agresivitate sau o tristete fara sfarsit, nu mai produc schimbarile dorite in comportamentul celor din jur, dimpotriva, devin obositoare si extenuante pentru acestia. Din pacate, nimeni nu vrea sa fie "bona" ta... Asa avem sansa sa descoperim faptul ca emotiile nu rezolva problemele noastre, dimpotriva, le fac mai mari.

Si este cat se poate de rezonabil sa ne dorim sa imbunatatim starea prezenta. Problema insa este cum o facem? Daca pana acum ne urmaream scopurile prin intermediul emotiilor (tot mai in dezechilibru, fiindca... nu merge altfel), psihoterapia ne reveleaza faptul ca, daca scopurile noastre sunt rezonabile, atunci le putem atinge facand ceva, nu doar simtind. 

Da-mi Doamne curajul de a schimba lucrurile ce se pot schimba, linistea de a accepta lucrurile ce nu se pot schimba si intelepciunea de a face diferenta intre cele doua. Serenity Prayer

Amintiti-va deci ca, nu suntem constienti intotdeauna de scopurile emotiilor, dar ele nu apar niciodata fara motiv. 

(1) Imaginea Pastillas Para Todos, de Srgpicker, via Flikr, sub licenta CC BY-NC 2.0

(2) Szalavitz, M. (January 7, 2011), Top Ten Legal Drugs Linked to Violence, website: TIME

(3) Itzkovich, J. (August 16, 2012), Depression medicine, placebo, equally effective, website: Jerusalem Post

(4) Rasmussen, P., (2011), The quest to feel good; Taylor & Francis Group, N.Y.

(5) Tran, M., (February 15, 2015) Diagnosed Depression Linked to Violent Crime, says Oxford University, website: The Guardian

Continue reading

patologie