Mind, People, Lifestyle

Marius Iftimie este administratorul si autorul principal al blogului Psihopedia, licentiat in Psihologie, absolvent al unui Master de Consiliere Educationala si al unui program de formare in Psihoterapie Adleriana, recunoscute de Colegiul Psihologilor, Federatia Romana de Psihoterapie si Ministerul Educatiei. Contact: teleologia@yahoo.com

vineri, 12 iulie 2019

Campionul din Noi

O tanara intra intr-un supermarket, deschide frigiderul, ia un tort de inghetata, il linge si... ei bine, il pune la loc, in raft. Gestul ei are drept rezultat milioane de vizualizari pe retelele de socializare dar tanara risca si unele probleme cu legea. A meritat?


o o o

Un lucru pe care l-am descoperit pe cand studiam domeniul educational este urmatorul: este foarte greu in familiile cu mai multi copii sa intalnesti situatia in care toti copiii exceleaza in aceleasi lucruri. Iar explicatia pare ca tine de ceva ce se intampla cu copilul cel mic. El este atat de constient de faptul ca va creste in umbra fratelui mai mare incat in sufletul sau se produce un fel de "razmerita" care se desfasoara sub urmatoarea logica: "nu pot sa fiu atat de bun ca fratele mai mare, dar am posibilitatea sa fiu bun la cu totul altceva". Pare mult mai greu de acceptat ca, pur si simplu, nu excelezi la nimic...

Recunosc ca am intalnit si situatia in care, sa spunem, surioarei sau fratiorului mai mic i s-a inhibat atat de mult creativitatea personala incat pare sa isi urmeze modelul mai mare (fratele / sora) indeaproape, parand ca nu incearca sa se abata in niciun fel de la linia trasata de acestia, dimpotriva. Are unele avantaje aceasta optiune: nu esti nevoit sa iti "fortezi" creativitatea, este suficient sa "te inspiri", eforturile fiind acelea de a-ti insusi modelul in timp ce provocarea rezida in dificultatea si chiar imposibilitatea de a fi "copia perfecta".

Dar pentru ca familia incurajeaza aceasta evolutie, copilul cel mic "are ceva de facut" si o directie proprie, cel putin pentru o vreme. Va veni ziua in care va avea loc propria "razmerita", fiindca pentru copilul cel mic, pe masura ce creste, incepe sa isi puna intrebari cum ar fi "care este sensul vietii mele" sau "ce anume ma face unic(a)"? Si astfel se ajunge ca in aniii adolescentei, ai primei tinereti, ori chiar mai tarziu, fratele / sora mai mica, sa isi caute propria identitate, bazata pe punerea in valoare a propriilor interese si aptitudini.

Psihologul elvetian Jean Piaget era de parere ca atunci cand copiii incep scoala, la acestia apare sentimentul propriei identitati de sine. Copilul isi dezvolta interesele si este preocupat de definirea lucrurilor care ii plac sau ii displac, el integreaza detalii in reprezentarea lucrurilor (spre exemplu, intelege ca diferite localitati, orase, meserii, arte, sporturi, echipe sportive,  etc, au particularitati proprii) si toate astea sustin acest proces de conturare a identitatii, ajutandu-l sa isi raspunda la intrebari precum "cine sunt eu in aceasta lume si ce poate face o persoana ca mine intr-o lume ca aceasta?"

Cand un copil are o imagine relativ conturata a acestor notiuni, el intalneste o noua provocare: prin ce ma diferentiez eu de ceilalti copii? Pentru ca fratii si surorile sale sunt atat de prezenti in viata sa, isi doreste sa descopere acele lucruri prin care se va diferentia de ei. A fi la fel ca ei nu pare a fi tocmai o "afacere" serioasa, fiindca astfel s-ar lasa "inghitit" si ar avea sentimentul ca, in fond, nici macar nu conteaza. Iar omul vrea sa conteze, nu-i asa? In psihologia adleriana consideram ca principalele nevoi ale unui copil sunt in numar de 4 (eu ii spun Vitamina 4C): a conta, a avea curaj, a fi capabil, a fi conectat.

Revenind la ce spuneam mai sus, copilul cel mic, (dar fiecare dintre noi suntem la inceput "cel mic") simte ca "ii lipseste ceva" pentru a putea sa conteze cu adevarat. In primul rand, ii lipseste dimensiunea fizica adecvata, nu-i asa? Dar, observa si vede ca ceilalti cunosc mai multe cuvinte, se exprima mai usor, inteleg mai multe lucruri s.a.m.d. Toate astea nasc o tensiunea in sufletul sau. Asa se dezvolta provocarea vietii sale: trebuie sa gasesc o oportunitate de a excela.

Pentru ca cel mic realizeaza ca nu poate excela in ceva in care fratii sai mai mari au castigat prea mult teren, isi alege de regula un teren nou, fiindca in felul acesta va putea sa se diferentieze si chiar sa exceleze, sa devina "cineva". Pare o preocupare usor nevrotica, nu-i asa, fiindca te face sa te intrebi... bine dar de ce nu putem sa fim fericiti asa, pur si simplu, fara sa ne preocupe cine suntem si in ce putem sa excelam? Si cand realizezi cat de nevrotica este societatea in ansamblul ei, iata, poti sa excelezi in faptul ca nu iti mai pasa cine esti si in ce poti sa excelezi!

Dar hai sa nu o consideram o chestie nevrotica si, dimpotriva, sa o vedem ca pe ceva ce tine de firescul existentei noastre sociale. Preocuparea aceasta de a excela in ceva anume, scapa uneori de sub control si se ajunge la tot ce este mai rau. Omul renunta la umanitatea sa (data de empatie, solidaritate, cooperare, ajutor-reciproc, contributie constructiva la binele societatii) si tocmai sub pretextul ca isi exploreaza unicitatea  proprie, devine cel mai bun ... esec. Iar un esec despre care vorbeste toata lumea, aproape ca nici nu mai este un esec!




Invatam astfel ca atentia negativa (obtinuta pentru comportamente disfunctionale) este o consolare satisfacatoare pentru lipsa de atentie, indrumare, incurajare si conectare cu cei din jur. Si, iata, cu cat le acordam mai putina atentie unor lucruri, unor entitati, si da, unor copii, cu atat acestea isi dezvolta "competentele" de a-ti confisca atentia. Cu alte cuvinte, ceea ce nu te-a interesat, ajunge sa te bantuiasca. Pentru ca in mentalitatea copiilor ignorati, devine mai importanta atentia decat ceea ce au de oferit societatii si felul cum pot contribui la evolutia acesteia.

Si, sub aspectul consumului de energie, pare mult mai simplu, cel putin pe termen scurt, sa lingi o inghetata si sa o pui inapoi pe raft, decat sa ajungi la stiri pentru ca ai facut voluntariat la un camin de batrani sau ai castigat locul 1 la Olimpiada pe judet. Pe de alta parte, nu ai cum sa nu observi slabiciunea societatii pentru a descoperi, impartasi si comenta astfel de exemple. In psihologia deviantei se spune ca devianta are functii pozitive: 
  • MARCHEAZA GRANITELE COMPORTAMENTULUI PERMIS - Societatea de regula ia pozitie impotriva actelor deviante, facand astfel clarificari importante si descurajand devianta, marind responsabilitatea
  • INTARESTE FORTA MORALA A COMPORTAMENTULUI ACCEPTABIL - Societatea eticheteaza actele deviante ca atare, lucru care ne ofera o imagine clara a ceea ce este dezirabil sau nu. In plus, daca devianta este pedepsita, asta ne face sa ne simtim mandri de noi insine si oarecum speciali.
  • MARESTE SOLIDARITATEA SOCIALA - Oamenii simt nevoia sa comunice despre actele deviante iar asta, in mod paradoxal, ne aproprie si ne uneste atunci cand realizam ca avem ceva in comun, cum ar fi faptul ca respingem acelasi comportament deviant
  • GENEREAZA SCHIMBAREA SOCIALA - Uneori devianta poate sa propuna alternative utile si constructive la practicile sociale aflate in uz. Alteori, cum ar fi in cazul "Blue Ice Licker", poate sa ii faca pe producatorii de inghetata sa gandeasca mai bine modul in care isi desfac produsele pe piata - de exemplu adaugarea unei folii care sa faca diferenta intre o inghetata "linsa" si una "virgina".

Ca si concluzie a acestui articol despre identitate si devianta, sa spunem ca alegerea deviantei te face cunoscut - "te vorbeste lumea". In ziua de azi pare o destractie favorita a tuturor aceea de a pune in lumina toate lucrurile ciudate, neinspirate, bolneve sau sinistre pe care le fac concetatenii nostri. Daca te gandesti bine chiar si curentul "Me Too" se inscrie aici: scoti la lumina devianta si oferi un topic de discutie spumos. Multe staruri de cinema sau din lumea muzicii castiga notorietate mai curand prin faptul ca au anumite laturi deviante, urmand ca apoi sa urmarim cu totii daca vor ramane la fel de excentrice sau daca nu cumva aleg sa devina mult mai normale si... plicticoase.

Nu vom putea opri aceasta aviditate a omului pentru senzational. Nu sunt semne ca ne vom opri curand din asta. Partea trista este aceea ca, exista mult mai multa receptivitate pentru acest gen de senzational, in timp ce lucrurile cu adevarat relevante din punct de vedere social, uman, artistic sau stiintific trec neobservate. Iar daca faptul ca acordam atentie comportamentelor disfunctionale ne apropie, ne solidarizeaza, ne face mai conformisti si mai mandri de noi insine, ma intreb daca nu cumva asta ne si limiteaza oportunitatile reale de crestere.








(1) Imaginea Corfucian Cat Gets Lucky, de Gareth Williams, via Flikr, sub licenta CC BY 2.0

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu