Der Ubermensh

Supra - omul, ca si concept imprumutat de Adler de la Nietzsche, reprezinta un tel ideal al umanitatii. Cum arata supraomul si de ce cred adlerienii ca ar trebui sa tinem cont de dansul?

Inainte de a intra in subiect, as dori sa ii invit pe cei interesati sa participe in perioada 18-20 Noiembrie, la Brasov, la al 3-lea congres adlerian din Romania. Daca sunteti interesati de acest eveniment lasati-mi un mesaj pe adresa teleologia@yahoo.com

* * *

Spre deosebire de psihanaliza lui Freud, care il "cocoloseste" oarecum pe clientul de psihoterapie si ii spune ca nu e el de vina pentru ca are toate aceste probleme, ci mai curand societatea si civiizatia care ii solicita eforturi pentru care nimeni nu e pregatit, psihologia lui Adler este mai curand o educatie despre om (caci promoveaza valori si atitudini noi).

Daca Freud considera ca placerea este forta ce ne pune in miscare, iar Frankl a descoperit la randul sau ca ne aflam in cautarea sensului, Alfred Adler considera ca suntem animati de dorinta de putere. Cu toate acestea, adlerienii de azi au impins putin "dorinta de putere" catre "dorinta de sens" (ideea promovata de Frankl in Logoterapie), asa incat s-a ajuns la un "combinatozaur", cum spunea un prieten de-al meu - "dorinta de semnificatie personala".

Cu alte cuvinte, suntem ok daca simtim ca insemnam ceva, ca viata noastra inseamna ceva, nu doar ca are sens, dar este si recunoscuta, cel putin de noi insine prin prisma perceptiei subiective. Dar cum arata supraomul, catre care ar trebui, spune Adler, sa evoluam?

Nevroza este un efect al civilizatiei. Sigmund Freud

Nevroza este un efect al lipsei de civilizatie. Alfred Adler

Dupa cum observati, Adler are o atitudine mai curand critica la adresa omului, iar psihoterapia adleriana imi creaza si mie, din perspectiva celui care a fost scolarizat in asa ceva, impresia ca seamana uneori cu un "pat al lui Procust", in care esti analizat - in ce masura ti-ai indeplinit sarcinile fata de... "Intreg" (societate). Din fericire, abordarea terapeutilor adlerieni este suficient de rafinata incat sa nu dea aceasta impresie celor care intra in terapie - nu ar folosi la nimic sa speriem lumea!

Dar sa nu mai lungim vorba si sa incercam sa raspundem frumos la intrebare: cum arata acest "Ubermensh"? Sistematic vorbind, el este supra-om pentru ca ARE CURAJ, are "Gemeinschaftsgefuhl" (interes in interesul celuilalt) si fiindca raspunde cu succes tuturor asa ziselor "SARCINI ALE VIETII", adica unor provocari universale: intimitatea, munca, prietenia, relatia cu sine si relatia cu universul. Voi explica in detaliu sarcinile vietii, insa acum va las sa va imaginati ce sunt ele si cat de bine le raspundeti.

Intr-o lume mai curand narcisica, de rasfatati care cred ca li se cuvin cat mai multe chestii, trebuie sa fie o adevarata opera de auto-flagelare pentru un terapeut sa aibe tupeul de a le cere clientilor sai sa ia la cunostinta "sarcinile" pe care le au: sa fie cetateni onorabili, sa constituie familii si sa le serveasca, sa mearga la serviciu si sa iasa la bere /suc /ceai cu prietenii, daca au sau nu au chef de asta.

Este ceva gresit cu terapia adleriana? S-ar parea ca nu prea iti ofera sansa de a "fenta" viata sociala, nu-ti ofera nicio scutire pentru faptul ca nu ai chef /ti-e frica sa devii un membru normal al societatii, dimpotriva, priveste asta ca pe o lipsa de curaj si chiar ca pe o "abonare la dezastru", comparativ cu pesimistul de Freud, care iti gasea el scuzele si scutirile ("civilizatia asta care il termina psihic pe bietul om").

Iata principiile psihologiei lui Alfred Adler:

Holismul - stiti probabil ca este un curent filosofic ce priveste lumea ca pe un intreg, alcatuit din intreguri supra si subordonate, in care partile coopereaza armonios pentru binele Intregului, supraordonat - celule, tesuturi, organe, sisteme, fiinte, comunitati, localitati, judete, regiuni, tari, continente, planete, galaxii...

Unicitatea - fiecare fiinta umana este privita ca o personalitate unica si irepetabila, cu trasaturi, motivatii si scopuri la fel de unice, ce trebuie, recunoscute, respectate si tratate ca atare. Un bun adlerian vorbeste mai putin despre categorii (barbatii, femeile, romanii, etc) si mai mult despre individul, luat separat.

Inserarea Sociala - adlerienii promoveaza si incurajeaza afilierea si cooperarea ca mod al persoanei de a se integra in Intregul societatii, unde, cel mai probabil, ii va fi mai bine decat izolat de aceasta, eventual luptandu-se cu societatea si membrii ei.

Teleologia - este de asemenea un principiu filosofic ce speculeaza faptul ca fiecare dintre noi este animat de anumite scopuri, de anumite idealuri de sine, care se nasc prin comparatii cu cei din jur, si sunt hranite de sentimentele de inferioritate ce rezulta din aceste comparatii. Teleologia afirma ca toate cauzele se afla mai curand in viitor, intr-o fictiune mentala a sinelui ideal.

Fenomenologia - desigur, tot un principiu filosofic, care speculeaza faptul ca existenta lucrurilor este dependenta de perceptia fiecaruia dintre noi, iar studiul fenomenelor psihice este serios numai atata vreme cat tine cont de subiectivitatea noastra.

Cu alte cuvinte, desi psihologia adleriana este atat de preocupata de unicitatea noastra in simtire, perceptie si fiinta, aceasta promoveaza ideea ca, omul, asa unic si irepetabil, ar trebui totusi sa tinda catre acest ideal social al INTEGRARII IN INTREG. Pentru asta, fireste, este nevoie de modestie, auto-sacrificiu si curaj - un curaj pozitiv, curajul de a servi Intregului (familie, comunitate, societate, etc)

Orice pretext am avea pentru a nu realiza acest sens supra-ordonat, este doar o scuza izvorata din lipsa curajului si dintr-o educatie deficitara, care fie a fost prea severa (copilul a fost tratat ca un sclav), fie a fost prea libertina (copilul a fost tratat ca un print).

Iata doar cateva astfel de scuze:

INTIMITATEA ~ Sunt prea indragostit ca sa imi formez o familie. Asta chiar suna ca si scuza perfecta, nu-i asa? Mai ales ca telenovelele reprezinta o parte din viata noastra, si o sursa de principii existentiale, unora dintre noi le este foarte usor sa-si deghizeze teama de a deveni "adulti responsabili" in spatele unei iubiri neimpartasite.

>> Continuarea in Psihopedia PRO